Florina Cercel: "Mama a fost dintotdeauna Moş Crăciunul meu!"

În familia sa, marea sărbătoare se aştepta cu post şi cu rugăciune, cu zăpezi ce ajungeau până la ferestrele casei, cu strigăte pe la porţile oamenilor în noaptea de colindat, cu cozonac făcut în vatră. Cu serbări în care misiunea finală a fetiţei de-atunci, aşezată în mijlocul scenei, era să-l cheme pe Moşul care străbătea sala de spectacole, încărcat de daruri pentru toţi ceilalţi copii.

E linişte în casă. Şi pace. Glasul Florinei Cercel readuce în încăperea spaţioasă, înnobilată cu o masă lungă, dreptunghiulară, din lemn masiv, vraja Sărbătorilor de iarnă de odinioară. Anii, zeci,care au trecut de când frigul năprasnic şi troienele de zăpadă o puneau la grea încercare atunci când străbătea uliţele duioase ale Botoşaniului nu au scrijelit memoria vremurilor de demult. În minte-i apare, la fel cum se întâmpla şi pe timpul copilăriei sale, chipul mamei. Blând, expresiv şi de o "extraordinară frumuseţe", după cum mărturiseşte actriţa. Pentru Florina Cercel, sărbătoarea Crăciunului începea cu post şi cu rugăciune. Cu drumuri la biserică, de mână cu bunica şi cu mama sa, unde sufletul său se împresura de spiritul credinţei şi al pioşeniei. "Pe bunici nu am apucat să-i cunosc. Aproape că nici tatălui meu nu i s-a întipărit bine în minte imaginea tatălui său, pentru că acesta a murit când el avea doar câţiva ani. În schimb, am trăit clipe minunate alături de bunicile mele. Amintiri duioase şi calde. Ţin minte şi acum cum bunica din partea tatălui meu ne ducea pe mine şi pe sora mea la biserică, cum nu ne aşezam la masă până nu se sfinţeau bucatele. La noi, Crăciunul era în acea zi, pe 25 decembrie, nu înainte, nu mâncam de dulce, nu sărbătoream. În toată perioada de dinainte ţineam post, iar în ziua marii sărbători sfinţeam cozonacul şi ce mai punea mama pe masă la biserică şi d-abia atunci ne aşezam laolaltă în jurul bucatelor şi cinsteam venirea Domnului."

PE O SCENĂ, DE CRĂCIUN
Moş Crăciun nu-i apărea în minte asemenea unui bunic cu barbă albă, sprijinindu-se în toiag vârtos şi nici cu sacul plin de jucării. Pentru fetiţa de-atunci, cu ochi mari şi albaştri, senini şi zvăpăiaţi, "mama era Moş Crăciunul meu, şi spun asta nu pentru că între părinţi şi copii se stabileşte cea mai puternică legătură. Ochii ei... De fiecare dată când mă gândesc la Crăciun, în minte îmi apar ochii mamei. Datorită ei, vraja Crăciunului continuă să dăinuiască", povesteşte actriţa. Florina Cercel pleacă privirea în pământ. Emoţiile îi copleşesc gândurile. În urmă cu cinci ani, mama sa a urcat la Cer, în rândul celor drepţi. De-atunci, parcă nimic nu mai e la fel. Şi, cu toate acestea,  spiritul Crăciunului tot de cea mai dragă fiinţă ei este întreţinut. "Am nostalgia aproape dureroasă a acelor ierni fabuloase, le simt mirosul, culoarea. Ierni cu zăpadă ce ajungea până la ferestre, cu noi luptându-ne cu nămeţii. M-am născut la Piatra Neamţ, şcoala am făcut-o la Botoşani. Acolo tradiţiile se păstrau intacte, totul era autentic, ca şi trăirile mele de copil." Vocea actriţei capătă ecouri triste. O amintire i se strecoară printre vorbe. Mâinile sale desenează în aer aducerile aminte. Şi chipul i se luminează: "Prima mea apariţie în public a fost când nici nu împlinisem trei ani. Eram tare cochetă şi mândră de mine. Mama îmi spunea mereu că sunt frumoasă. Mi-era drag să o ascult vorbind. Îmi dădea curaj fiece vorbă pe care o auzeam din gura ei. Avea un spirit întreprinzător şi degaja foarte multă forţă şi căldură. Tata lucra în armată, cânta în fanfară, era artist instrumentist. Iar de Crăciun, în acel an, la Casa Armatei, se făcea serbare, un întreg spectacol, unde veneau familiile angajaţilor. Mame cu copii, bunici cu nepoţi... Nu prea rosteam nici pe «r», nici pe «s», însă mama mă învăţase o poezie minunată. Era ca o piesă de teatru. Pentru că ea avusese grijă să îmi creeze şi o regie. Mi se spusese să rostesc cu atenţie fiecare cuvânt, iar la un moment dat trebuia să închid ochii şi să-l rog pe Moş Crăciun să sosească în sală. Aveam versurile poeziei bine ştiute. Când am deschis ochii, privirea mea s-a intersectat cu alte zeci de priviri ale persoanelor care umpluseră sala. Eu îmi doream să întâlnesc doar privirea mamei. M-am speriat atât de tare, că am uitat versurile prin care îl chemam în sală pe Moş. Nu am mai putut să spun nimic. Ochii mi s-au umplut de lacrimi, am izbucnit într-un plânset sfâşietor. Am crezut că Moşul nu o să-mi mai dea nici un cadou pentru că nu l-am strigat, am fost tare supărată, dar totul s-a terminat, bineînţeles, aşa cum trebuie, fiecare copil şi-a primit cadoul", rememorează Florina Cercel şi râde cu poftă. "Poate că de-aici a venit şi dorinţa de a fi pe scenă, de a-mi putea stăpâni emoţiile, de a fi în mijlocul oamenilor, de a face o bucurie alor mei", spune ea. "Bunica mea din partea tatălui chiar le spunea părinţilor mei: «Să ştiţi că va ajunge o mare artistă». Eu semăn foarte mult cu ea şi la chip, dar şi ca forţă, ca tenacitate. Bunica mea, deşi a avut 11 copii, era o singuratică, dar un om care se gospodărea foarte bine, care nu se văita, un om cu multă putere şi tărie interioară."

"BRADUL NU NE-A LIPSIT NICIODATĂ!"
Stă pe gânduri o clipă. Dar ochii săi nu au linişte. Scormonesc prin minte clipele petrecute alături de familia sa. Sărbătoarea sfântă avea pentru fetiţa de odinioară miros de ger, de mere coapte şi gust de cozonac şi pâine rumenită în cuptorul mare din curtea casei sale. Străzile pe care călca erau, de fapt, uliţe înguste şi înzăpezite. Pe stâlpi nu erau felinare şi nici steluţe argintii. Noaptea rămânea întunecată şi îngheţată. Doar ici-colea, la vreo fereastră se zărea vreo luminiţă, semn că femeile din casă încă mai trebăluiau pentru masa de Crăciun. Doar în noaptea de colindat, fiece cotlon, fiece cătun era însufleţit de aburii zglobii ce ieşeau din piepturile copiilor, cu traista de gât, care strigau cât îi ţineau plămânii: "Ne daţi ori nu ne daţi?". "Am trăit vremuri grele, copilăria mea s-a petrecut imediat după cel de-al doilea război mondial. Au fost ani duri, cu foamete, cu suferinţă. Dar nu exista ca de Crăciun să nu avem ceva nou cu care să ne îmbrace mama. O căciuliţă, o bluză croşetată, un ciorap. Orice. Mama avea grijă, prin neasemuita ei dragoste şi atenţie, să aprindă lumina Sărbătorilor în mintea şi în sufletul nostru. Bradul de Crăciun nu lipsea nici el. Deşi nu aveam nici o podoabă cumpărată. Tot mama însă, prin inteligenţa şi creativitatea ei magică aproape, confecţiona din vată tot felul de figurine, acadelele obişnuite le poleia şi le transforma în adevărate minunăţii. Aveam o cutie mare din lemn, umplută cu talaş, în care mama punea în fiecare an globuleţele şi steluţa pe care o aşeza în vârful bradului. Era ca o vrajă să o priveşti, să vezi cum, sub puterea mâinilor ei, apar cele mai minunate lucruri. Chiar şi când vremurile erau dure, nu ne lăsa să simţim, nici pe mine, nici pe sora mea mai mare decât mine cu patru ani, povara sărăciei sau a neajunsurilor. Ne-a protejat în fiecare an şi a făcut, într-un mod numai de ea ştiut, să avem o copilărie fericită şi plină de amintiri duioase."

AJUNUL CU PELINCILE DOMNULUI
Pe masa de Crăciun, mama sa nu aşeza delicatese sau mâncăruri cu denumiri greu de reţinut. Preparatele din porc, cozonaci  frumos crescuţi şi aromaţi, cu nucă şi multă cacao, erau deliciul întregii familii. Aşteptată însă era şi seara de Ajun. Şi asta nu pentru că vreun dar special trebuia să apară sau vreun musafir interesant ar fi poposit în casa lor. Pe-atunci, bucuria copiilor mai cu seamă se măsura în prăjitura minunată şi înmiresmată făcută de mama sa. "Se numea «Pelincile Domnului». Din făină şi apă se făcea aluatul, fără nimic altceva. Foile le punea mama la copt pe plită şi abia după o săptămână le însiropa. Bătea cânepa şi apoi ungea fiecare turtiţă cu miere amestecată cu apă şi cu cânepă, cu zahăr şi făcea din ele un turn înalt. Imaginaţi-vă cât de bune erau foile astea puse una peste alta, însiropate... Prăjitura asta nu se făcea decât în paşii cunoscuţi ai unui ritual respectat de toate femeile din zonă. Cea care cocea prăjitura trebuia să postească şi să facă rugăciuni. Oamenii erau credincioşi şi nu se abăteau nicicum de la calea credinţei. Aşa am fost şi noi, copiii, învăţaţi de către mama şi bunici. Acum, credinţa şi rugăciunea sunt mai mult în mine. La fel ca şi spiritul Crăciunului, când amintirile de odinioară revin. Când mă gândesc la naşterea Domnului, la brad împodobit cu fulgi de vată, la troienele de zăpadă, în mintea mea îmi apare mama... Moş Crăciunul meu dintotdeauna."

"Am trăit vremuri grele, copilăria mea s-a petrecut imediat după cel de-al doilea război mondial. Au fost ani duri, cu foamete, cu suferinţă. Dar nu exista ca de Crăciun să nu avem ceva nou cu care să ne îmbrace mama. O căciuliţă, o bluză croşetată, un ciorap. Orice. Mama avea grijă, prin neasemuita ei dragoste şi atenţie, să aprindă lumina Sărbătorilor în mintea şi în sufletul nostru. Bradul de Crăciun nu lipsea nici el. Deşi nu aveam nici o podoabă cumpărată.
Florina Cercel, actriţă