Fuga de civilizaţie între civilizaţii dispărute

Şi anul acesta, de 1 Mai, am fugit de la mare. De carnavaluri, defilări, concerte, aglomeraţie şi obişnuita mizerie de după. Ne-am luat grătarul la subsuoară, chit că în alţi ani făceam haz de grataragii (de cei care se înghesuie la grătar lângă maşină, lângă grătar, lângă maşină...) , şi ne-am vârât după nişte dealuri adânc în inima Dobrogei.

Departe de asfalt, departe de lumea dezlănţuită. Am ieşit din Basarabi cu chiu, cu vai. Din Rezervaţia Fântâniţa la ora 12:00 maşinile ies în coloană. Nu mai e loc. Prin toate pădurile şi pâlcurile întâlnite pe marginea drumului, grătarele fumegă unul lângă altul. Ca de 1 Mai. (Deh, vii la pădure şi te întâlneşti cu toţi vecinii, cu tot oraşul, ba şi cu satele învecinate). Într-o margine de codru des, dar pitic, câţiva turişti străini, cu bagajele la picior, privesc cu deznădejede maşinile care nu contenesc să se scurgă pe lângă ei spre pădure. Or fi sperat la ceva mai sălbatic?

VALEA URLUIEI
Lăsăm cetatea de la Adamclisi pe dreapta şi imediat intrăm pe un drum pietruit în Urluia. Satul, chinuit de praf, ne întâmpină de pe la porţi cu priviri lungi şi curioase. Singura geană de umbră răcoroasă e aruncată pe jos de roata unei fântâni din crucea drumului. Case dobrogene, case dărâmate, case noi şi zidurile cărămizii ale unei biserici neterminate de zeci de ani ne urmăresc până la ieşire. Ieşirea spre nicăieri. Reuşim să trecem şi de mormanul de gunoi iţit în marginea satului chiar pe drumul de căruţă ce duce spre valea Urluiei şi apoi îi ţine firul. Dintr-un lan verde ţâşneşte speriat un fazan. Ocolim dealuri moţate de pâlcuri de copaci mai mult laţi decât înalţi, cu crengi şi trunchiuri contorsionate de neobositele vânturi dobrogene. Pare că odată, demult, pe-aici a trecut un alt braţ al Dunării. După o colină, ne umplu ochii dealuri împădurite ce-şi arată indecent coastele stâncoase şi cavernoase ce sfâşie peisajul. Drumeagul hurducat se estompează până se şterge de tot sub un covor de iarbă proaspătă, în mijlocul unei cirezi de vaci. Semn bun. Pe-aici n-au mai trecut de ceva timp decât vacile. Lăsăm maşina în paza cornutelor, pe care nici prezenţa dihăniilor pe patru roţi nu pare să le tulbure, şi pornim mai departe la pas. Nu mai e mult, din vârful colinei verzi începe o pădure în care recunosc doar stejarii şi alunii. La umbra ei, drumul îşi recapătă forma, mergând leneş la vale, spre izvorul căutat de noi, aflat într-o vâlcea.

IZVORUL FĂRĂ NUME
Apa ţâşneşte dintr-un perete zidit din piatră albă şi se adună în jgheaburile, tot din piatră, ca pe urmă să se strecoare timid prin albia-i croită cu trudă. A fost captat, probabil, de romani şi pietruit de turci. Românii au ridicat lângă el o cruce.

Nu suntem singuri! Un măgar e priponit în drum şi lângă izvor se veseleşte o gaşcă de tineri veniţi cu o căruţă de prin Floriile. Ne vârâm la umbra pădurii, adăpostindu-ne de muzică şi soare. În spatele izvorului e un perete de stâncă, tot ciuruit, care zumzăie ca un stup. Prin dreapta urcă un povârniş abrupt care pare decupat din Orientul Apropiat şi adus aici. După ce-ţi taie suflul, povârnişul te scoate pe un platou întins sub care-şi odihneşte resturile o cetate străveche. Un val de pământ o înconjoară încă, protector. Vechile ziduri se ghicesc sub vălurelele platoului. Lângă cetate se ridică o movilă - un tumul. Ceva mai la vale, cam la zece minute de mers, se cocoşează un altul, mai mare. Un mormânt. Între cetate şi tumulul cel mare se întindea aşezarea, înconjurată şi ea, încă, de valuri de apărare. Călcăm pe cioburi de oale de dinainte de Hristos (un ochi de arheolog le suspectează c-ar fi din perioada elenistică: secolele III-I a.Hr.). Jos se vede Valea Urluiei croită printre dealuri pe care alţi tumuli îţi indică aşezările vecine. La câţiva kilometri spre sud-vest curge Dunărea. Iar undeva spre luncă a fost odată Adâncata, un sat din care n-au mai rămas decât biserica şi trei cruci ale preoţilor care-au slujit în ea. Acum, doar vacile, oile şi caprele tulbură liniştea dealurilor, dar poţi ghici forfota de acum mai bine de 2.000 de ani, schimburile de hrană transportată în vase de lut cu fund ţuguiat care intrau în suporţi inelari aşa cum bagi lumânarea în sfeşnic. Orizontul e ondulat şi calm. Îl înţeapă doar Tropaeum Traiani ca un semnal de atenţionare asupra învingătorilor.

Iarba e asemeni unui covor gros de muşchi. Doar smocurile de lână uitate de oi prin iarbă o împestriţează ici-colo... Şi vreo două pungi goale de seminţe. Pesemne ciobanii de pe-aici sunt amatori de seminţe bulgăreşti. Spre seară ne-am luat grătarul şi gunoaiele în spate şi-am pornit spre maşină, lăsând în urmă un 1 de Mai curat între dealuri părăsite de vreme şi de civilizaţie. Geamurile maşinii erau linse conştiincios de paznicii cu coarne în grija cărora o lăsasem.