Greva de la metrou a paralizat pentru o zi traficul în Capitală

La 8 martie 1990, pentru prima oară în istoria metroului bucureştean, garniturile de tren au staţionat întreaga zi. Cei 500 de mecanici de locomotivă şi ajutoarele lor declanşaseră greva. E drept, nu din senin, căci în ajun s-au "încălzit" cu o grevă de avertisment, de zece minute. Nici în Portul Constanţa nu se lucra. Că nu aveau ce.

În luptă îi "mâna" sporul de tunel. În presa vremii, şefi şi şefuţi ai sindicatelor lucrătorilor din subteranele Bucureştiului dădeau frâu revendicărilor. Se învăţa din mers şi strategia negocierii dintre sindicate şi stat. Să ceri cât mai mult, ca să obţii ceva. Iar prima "lege" nescrisă era supralicitarea condiţiilor "inumane" de muncă.

Corneliu Anton, şeful Sindicatului Liber al Mecanicilor din Metrou, cerea sporuri de care beneficiaseră mecanicii de tren până în 1960. Altele, mai spunea sindicalistul, li se cuveneau din cauza condiţiilor grele de muncă (noxe, claustrare, iluminat artificial, umiditate, lipsă de oxigen, curenţi de aer, suportarea decibelilor dincolo de normele admise, presiunea răspunderii pentru vieţile pasagerilor).

Citind primele revendicări, ai zice să era greva minerilor. Şi pentru toate suferinţele îndurate se cerea mărirea salariilor cu peste 30 la sută. Printre cele 43 de puncte ale platformei greviştilor figura şi demiterea directorului tehnic al Întreprinderii de Exploatare a Metroului (IEM), Octavian Udrişte.

În schimb, administraţia venea cu propria variantă. Din calculele IEM reieşea că salariul unui mecanic ajungea, cu tot cu sporuri, la 9.287 de lei (pe vremea aceea salariul unui profesor debutant era sub 2.000 de lei). Başca nişte avantaje, care adunate la câştigul lunar ar fi adus în buzunarele greviştilor chiar şi 10.946 de lei. Dar sindicatul lucrătorilor de la metrou cerea şi plata retroactivă a salariilor mărite, începând din prima zi a anului 1990.

În aceeaşi perioadă, Ministerul Transporturilor (MT) emitea, la rându-i, un comunicat despre aprobarea "sporului de tunel". Alte cifre, alte calcule. Veniturile angajaţilor de la metrou ar fi fost rotunjite cu 200 de lei lunar, iar salariul tarifar cu 15 la sută. Reprezentanţii ministerului de resort aminteau şi că durata zilei de lucru se redusese cu o oră.

Satisfacerea revendicărilor ar fi afectat, mai spuneau contabilii MT, bugetul cu 20 de milioane pe un an. În concluzie, declarau autorităţile, greva era nejustificată, şi doar o comisie guvernamentală putea rezolva conflictul de muncă. Pe cine să crezi?

ŞOMAJ TEHNIC ÎN PORTUL CONSTANŢA
Unii muncitori refuzau să muncească, alţii ar fi vrut, dar n-aveau ce. Cam acesta era tabloul economiei româneşti post-revoluţionare. La Galaţi, la Dunăre, în docuri, la cheu, în portul bazin-nou, era pustiu. Ai fi zis că era 1 Mai, şi nu 8 martie. Instalaţiile se foloseau la capacitate redusă, la 10 la sută. Docherii şi macaragiii stăteau mai mult acasă decât la serviciu. N-aveau ce să descarce, le transmitea conducerea.

Sub Ceauşescu, chiar în ultimii ani, baza fusese modernizată. În portul mineralier existau, teoretic, două dane, cu 27 macarale în total. Degeaba funcţionau sistemele de benzi la cheu, care puteau deversa "marfa" direct la Combinatul Siderurgic, în depozite şi la boxe. Şi în portul bazin-nou exista o cale ferată care putea să preia vagoanele frigorifice şi containerele. În port, după descărcarea unui transport de şase barje cu minereu s-a stat şase ore. În portul bazinul-nou erau ancorate patru nave, care aşteptau de jumătate de zi încărcarea cherestelei.

GREVA JAPONEZĂ
Despre greve, în România nu se ştia de zeci de ani. Dar în 1990, românii au aflat şi cum să faci grevă, şi să munceşti, în acelaşi timp. Sistemul îl inventaseră japonezii. Şi românii urmau să-l experimenteze cât de curând, se pare. Potrivit comunicatului oficial de la 10 martie 1990, când greviştii de la metrou şi administraţia au încheiat ostilităţile, pe viitor urma să fie adoptată greva japoneză.

"Adică cum?", s-au întrebat cititorii. Şi tot prin ziare au primit lămuriri. Niponii considerau metroul un sector vital al economiei. Aşa încât, în cazul conflictelor de muncă, salariaţii arborau la braţ o brasardă în semn de protest. Şi lucrau. Dar în România?!