Hălăişa! Hălăişa!

Brăiloiu lua artiştii, ţărani, şi îi ducea prin lume ca să le arate străi­ni­lor frumuseţea melosului româ­nesc şi universalitatea folclorului. Harry Braunner, apropiat colaborator, scrie despre una dintre cele mai frumoase şi explozive întâmplări trăite alături de maestrul său în  volumul "Să auzi iarba cum creşte", apărut în 1979.

"Vara anului 1935. Emoţii peste emoţii. Arhiva de folclor primeşte o invitaţie din partea Societăţii Engleze de dans şi cântec popular. Este vorba despre un mare festival folcloric organizat la Londra. (...) Regulamentul festivalului cere ca jucătorii să fie pe cât posibil ţărani.  Ne-am gândit pe loc la căluşari. (...) Am dat sfoară în ţară şi am adus, în vederea alegerii a trei echipe: din Oltenia, din Teleorman şi flăcăii din Pădureţi Argeş." Aceştia din urmă vor fi aleşii."(...) Am ajuns după-amiază la Londra şi, deşi drumul fusese foarte obositor, trebuia să participăm în aceeaşi seară la întâlnirea cu toate echipele şi cu 2.000 de invitaţi.

Era un fel de serbare câmpenească într-un imens parc. Fiecare echipă îşi alesese un loc şi toate dansau în acelaşi timp. De cum s-a auzit răsu­nând căluşărescul: "Şi acum iar aşa, hop! Hop! Hălăişa!", curioşii au şi început să facă roată în jurul echipei româ­neşti. Jucau flăcăii cu atâta voio­şie, cu atâta energie (...). La un mo­ment dat, chiar şi o parte din celelalte echipe au încetat să mai joace, pentru a veni să admire atât de complicatele "mişcări" care aduceau mereu şi me­reu elemente noi coregrafice.  Această primă luare de contact a însemnat primul mare succes din prima zi a sosirii în Anglia, iar ziarele, a doua zi de dimineaţă, publicau fotografii şi impresii cât se poate de măgulitoare la adresa echipei române.

A doua zi, Albert Hall, în faţa a 6.000 de persoane; căluşarii pri­miseră doar 10 minute de joc. Insuficiente. Alţii aveau şi 30 de minute. Artiştii fac înţelegere cu Braunner în sensul că atunci când lui se va face semn să iasă din scenă... nu vor vedea. Trec cele 10 minute, dar..."(...) Căluşarii însă habar n-aveau, avântându-se într-un iureş absolut uluitor. Disperat, directorul societăţii îmi arată ceasul, eu îi spun că în  focul jocului este absolut imposibil să-i opresc. De altfel, sala fusese total cuce­rită. Ştiam din auzite că englezii sunt calmi, flegmatici, lipsiţi de entu­ziasm, dar mi-am dat seama că entu­ziasm mai mare nici nu putea fi închipuit. Bătând din palme sacadat, miile de spectatori strigau: Hălăişa! Hălăişa! Calm, mi-am dus batista la nas şi, ca prin minune, ocolind încă o dată în sărituri mari arena, căluşarii părăsiră sala în aclamaţiile unui pu­blic aproape isterizat."

A doua zi, românii au primit din partea unui admirator "un camion plin cu cele mai bune şi scumpe băuturi".  "Am fost asaltaţi la hotel de admiratori care ne-au rugat să le îngăduim să înveţe şi ei unii paşi ai jocului; o specialistă venită din Ame­rica, fermecată de frumuseţea podoabelor din mărgele de pe pălăriile căluşarilor, dorea să le fotografieze pentru un studiu; nenumăraţi foto­grafi aşteptau de-a lungul zilei pentru a-i fotografia pe căluşarii români sub diverse aspecte, iar gazetele erau pline de articole şi de fotografii de parcă numai România ar fi luat parte la acest festival. (...) Îmi amintesc cuvintele de laudă şi felicitările căldu­roase pe care ni le-a adresat plin de satisfacţie cel care a fost marele diplomat Nicolae Titulescu. Plecarea din Londra a fost nespus de impresio­nantă. În faţa hotelului se adunaseră numeroşi fotografi şi, în afara cunos­cuţilor, mulţi admiratori anonimi. (...) Ecoul acestei izbânzi a fost atât de mare încât, după patru ani, societatea engleză de joc şi cântec popular a ţinut să-i mai aibă drept oaspeţi pe căluşarii români. Argeşenii au fost singura echipă din lume invitată..."
După ani şi ani, londonezii încă mai cereau veşti despre  căluşarii din Argeş.


CELE DOUĂ MARI MĂRII
Chiar dacă ar fi fost să le desco­pere doar pe ele, pe cele două Mării, Brăiloiu tot ar fi rămas în istoria României.
Maria Tănase şi Maria Lătăreţu sunt două dintre marile comori şlefuite de Brăiloiu şi de oamenii din institutul său.  
"Sunt 40 de ani de atunci. Eram cu dascălul meu Constantin Brăiloiu. Plaiuri gorjeneşti. Un conac de ordinioară. Maria Lătăreţu. Neaşteptată şi minu­nată clipă cu soarele în suflet. Frumoasă peste măsură. Turbură­toare privire plină de gingăşie, scăldată în bunătate şi omenie. Acompaniindu-se cu ghitara, îngânată de cinci muzicanţi populari, Maria se întrece cu păsările cerului, răspunde pri­vighetorilor, şopotului izvorului, foşnetului frunzelor. Clopoţel de cristal, glasul limpede şi pătrunzător te poartă dincolo de vremuri, peste lacrima şi bucuria omenirii."
"Cânta o melopee tristă, nostalgică, foarte greu de  executat datorită ornamentaţiei bogate şi pronunţatelor glissando-uri. ...
M-a luat de mână şi, cu ochii înlă­crimaţi, mi-a transmis atât de pu­ternic simţirile ei, încât nu m-am mai putut gândi nici la calitatea vocii ei, nici la alte amănun­te tehnice. Mi-am dat seama că am de-a face cu o personalitate covârşitoare, de o sensibilitate artistică cu totul ieşită din obişnuit. (...) Am hotărât să-i întocmesc primul repertoriu din cântecele cele mai expresive culese şi înregistrate în acea vreme în peregrinările mele
folclorice." (Harry Braunner - "S-auzi iarba cum creşte")