Hamburgherii muzicali

Familia Lupu din Bacău a monopolizat cântatul stradal din Hamburg. Nu fură, nu bagă mâna în buzunar, nu dă în cap. Cu acordeoane, saxofoane şi instrumente de percuţie îşi câştigă existenţa opt luni pe an în oraşul de unde se spune că a emigrat în America inventatorul "chiftelei jupuite". Poate că de aceea membrii familiei îşi spun în glumă că sunt hamburgheri şi ei. Hamburgheri muzicali.

Staţie U-bahn. Varianta germană a metroului combinat cu trenul urban. Undeva în zona universitară a Hamburgului. Aceeaşi ploaie mocănească. Acelaşi trafic intens... de biciclete. În parcarea facultăţii din preajmă, trei maşini. Şi acelea de mic litraj, parcă sunt făcute pe foamete. Şi fără să vreau mă gândesc la flotele de jeepane de ultima generaţie care se înghesuie, aproape câte două pe un loc, săracele, în faţa oricărei facultăţi sau şcoli cu pretenţii din ţară. În schimb, aici puzderie de biciclete. Fără fiţe, fără cauciucuri de munte cu crampoane, fără embleme sforăitoare pe aripi. Pur şi simplu cadru + şa + ghidon şi două roţi. Studenţi şi profesori se revarsă pe banda specială, unde,  pieton fiind, te găseşti în mai mare pericol decât pe stradă, în mijlocul circulaţiei. Fiindcă de maşină mai scapi, dar de bicicletă, nu! Aceeaşi forfotă şi în faţa bibliotecii universitare. Cu un caiet într-o mână şi o ceaşcă de cafea în cealaltă, sute de studenţi îşi fac loc spre intrarea principală, vizavi de gară. Din toată gama pestriţă de sunete - sonerii, claxoane, tânguit de pescăruşi zburând la joasă înălţime - disting clar unul, parcă ştiut de undeva. "Ta-ta-taaaaa-ta, Ta-ta-taaaa-ta." Sună cu jale, ca o mioriţă de-a noastră, transpusă pe clapele unui acordeon hodorogit. Nu mă înşel, luându-mă după sunet ajung în câteva secunde în faţa tunelului de acces spre gară. O femeie cântă (se poate spune şi aşa) la acordeon "executând" la nesfârşit o melodie tristă, compusă din doar câteva note. Probabil că asta impresionează. Un cazacioc, o piesă de café-concert sau o polka ar fi trecut neobservate. Aşa însă, strania şi obsedanta melodie şochează, iar cenţii, dacă nu curg... pică. "Mama" Lupu e singura din trupă care îşi exprimă sincer nemulţumirea. Nu-i bucuroasă de ceea ce face, dar nu are încotro. Despre ţară vorbeşte ca despre morţi, numai de bine, şi ştie că într-o zi va merge înapoi, la Bacău, doar în concediu. Până atunci însă contribuie la venitul zilnic al familiei (pe care o estimează cam la 15 persoane) cu câte 10-12 euro. Neîmpăcată cu soarta ei, "Mama Lupu" şi-ar căuta un "serviciu adevărat", culmea speranţei reprezentându-l vânzător ambulant de ziare, fiindcă "se câştigă bine şi ai şi mult timp liber".

Arta cere sacrificii
Să tot aibă 50 de ani, e înfofolit tot în haine groase, de iarnă, doar degetele par să aibă contact direct cu aerul rece şi umed. Şi cu acordeonul ponosit pe care îl strânge cu căldură la piept. Deşi spune că nu există o ierarhie clară, pare şeful clanului Lupu. În actuala... "stagiune", Nea' Nelu e aici de câteva săptămâni. A fost în ţară astă-vară, a avut ceva de pus la punct. Şi de cheltuit. Acum pune ban pe ban sau, mai bine zis, cent pe cent la loc. Nu are plângeri, nu se vaită decât de frig şi ploaie, dar spune că nu s-ar mai întoarce să lucreze în Bacăul natal să-l pici cu ceară. A încercat meserii "câte-n lună şi-n stele", dar nu s-a căpătuit cu nici una. Nici el şi nici familia lui. De aceea, de câţiva ani buni a ales Germania şi în special Hamburgul, fiindcă are "oameni cuminţi şi liniştiţi, cu dare de mână". De câte ori vine aici suferă de spate, frigul îl pătrunde nemilos, fiindcă locurile cele mai bune pentru cântat sunt răcoroase şi în calea curentului, dar, vorba unui frate aflat mai mult în centru, lângă lac, "arta cere sacrificii!".

Altfel, Nea' Nelu pare împăcat cu soarta sa. Locuieşte bine, împreună cu toată familia (în jur de zece, estimează el) în apartamente închiriate la marginea oraşului. Stau cu toţii acolo şi plătesc în jur de 800 de euro chiria pe lună. De altfel, numărul exact al "lupilor" aflaţi în Hamburg diferă de la un membru la altul, începând cu zece şi terminând cu "30-40, dacă punem la socoteală copiii, fraţii şi cumnaţii."

Unchiu' Sax
Titularul postului de saxofonist şi, probabil şi cu bună dispoziţie, în "armada" muzicală Lupu este "Unchiu'". Seamănă leit cu un actor de comedie de la noi, o ştie şi face uz de asta când vorbeşte. Este chiar o mică vedetă locală. Se laudă cu interviurile acordate, pe stradă, fireşte, unor posturi locale de televiziune, ba şi unui important canal tv de acasă. De lângă buletin, din gentuţa cu acte, scoate şi îmi arată poze făcute în timp ce era filmat din faţă, spate şi profil. "Aici eram pe pod, e vadul bun şi stau mai mult aici, dar prin rotaţie, că trebuie şi fraţii mei să câştige o pâine. Acilea sunt în centru, nu-i rău, dar ne mai saltă din când în când poliţia pe motiv de acte. Nu furăm, nu dăm în cap, muncim cinstit." Dacă e mai bine ca în Bacău? "Păi cum, Doamne, iartă-mă, să nu fie? Ce să facem acolo? Recoltele s-au strâns, bucatele-s în hambare... Mă întorc peste câteva zile, duc cadouri la copii. Apoi înapoi aici. Pe pod mă găsiţi", spune Unchiu' culegând din şapcă primii euro din cei 20 pe care şi-a propus să îi facă astăzi.

Tineretul de azi, hamburgherii de mâine!

Cu siguranţă, cel mai "titrat" dintre cântăreţii familiei Lupu este mezinul Niculaie. Are deja aerul unui neamţ get-beget, mulţumeşte în trei limbi de circulaţie internaţională pentru fiecare bănuţ primit în şapcă şi - culmea! - chiar ştie să cânte la acordeon. Trece fără nici un efort de la un registru la altul, în funcţie de publicul de la acea oră sau de locul unde "prestează". Chiar dacă nu este capul familiei, pare că el ţine socotelile contabile, fiindcă spune că, una peste alta, după ce plătesc chiriile şi mâncarea, tot le rămâne destul pentru a trăi bine şi pentru a petrece Sărbătorile de iarnă care urmau să vină în scurt timp, îndestulaţi.

Pare singurul care a încercat să rămână în ţară, să facă ceva acolo, dar a sfârşit urmându-şi familia în Germania. Nu se vaită de condiţii, îi convin toate, poate mai puţin acţiunile poliţiei care, din când în când, "îi iau la puricat" pe motiv de acte şi autorizaţii.

Nu chiar singuri pe lume
În Hamburg, autoritatea română este reprezentată de domnul Hans-Werner Czerwinski, în calitate de consul onorific, şi de părintele Calinic Vintilă, preot ieromonah al Parohiei Ortodoxe Române "Sfântul Ioan Botezătorul" din localitate. Amândoi au auzit (se putea altfel?) despre numeroasa familie Lupu şi despre performanţele acesteia în mediul stradal din oraşul lor. Şi ambii sunt gata să-i ajute, fiecare după posibilităţile sale.

După ce a ascultat povestea lor, consulul onorific a fost de acord să le faciliteze - dar numai după intrarea în deplină legalitate a şederii lor în Germania - angajarea în diverse posturi. E adevărat, nu chiar de 5 stele, dar aducătoare de venit stabil. "Am mulţi prieteni în mediul de afaceri german, spune consulul, şi sunt convins că mulţi i-ar angaja, dacă se ţin de treabă. În plus, dacă sunt aşa de talentaţi, ar putea... colora pauzele şi cu câte un moment artistic, lucru destul de inedit în peisajul auster al serviciilor de aici."

Şi preotul Vintilă doreşte să se implice. I-ar putea ajuta cu un sfat, domnia sa cunoscând poveştile şi destinele multor români trăitori în acest oraş din Nordul Germaniei.

Ba, mai mult, chiar i-ar putea pune în legătură cu alţi români cu dare de mână sau alte posibilităţi, dar, întocmai ca în bancul cu enoriaşul şi câştigul la loterie, principala condiţie este să treacă pe la biserică.  

Cu siguranţă că Hamburgul este unul dintre cele mai frumoase oraşe ale Germaniei. Şi mai erudite. Am întâlnit acolo persoane deosebite, am văzut locuri aparte. M-au impresionat muzeele, parcurile, lacul cu fântână arteziană, strada Reeperbahn din celebrul cartier St. Pauli. Dar de câte ori mă voi gândi la oraşul aflat la porţile Nordului, în afară de sintagma "dimineaţa plouă, la prânz plouă, iară seara plouă iară...", îmi va veni în minte acel "Ta-ta-taaaa-ta", melodia obsedantă auzită pe scările gării.