"Handicapaţii" dăunează grav distracţiei oraşului

Le-au trecut pragul mii de copii în scaune rulante, suferinzi de tetrapareză spastică, autişti, copii cu retard intelectual uşor sau sever. Specialiştii Centrului de recuperare "Motivation", găzduit de căminul cultural al oraşului Bragadiru, i-au pus pe picioare. După ce au respectat contractul cu primăria, renovând clădirea cu mai bine de 100.000 de euro, după ce au construit rampe de acces, lift, au refăcut sală cu sală, au pus termopane, au adus aparatură modernă de peste hotare, reprezentanţii primăriei îşi iau mâna de pe cei care au impresionat colegi de breaslă din ţară şi străinătate, hotărând ca în mai puţin de o lună să îşi ia "handicapaţii" şi să plece.

De şapte ani, acelaşi drum. Zi de zi. Trage de căruţ, îl urcă pe scările căminului cultural din Bragadiru, ia liftul amplasat în mijlocul clădirii şi ajunge la etaj, în sala de recuperare. Nu pregetă. S-a obişnuit cu scâncetele fetiţei care îşi dă ochii peste cap şi care de-abia reuşeşte să îşi tină capul drept. Bărbatul are grijă ca în fiecare dimineaţă să o aducă pe Georgiana la centrul pentru recuperare din oraş. Copila are 10 ani, dar arată ca şi cum ar fi de grădiniţă. La 2 ani a căzut de la balcon. De-atunci nu a mai putut pune piciorul în pământ. Stă culcată mai mereu şi cu greu reuşeşte să se ţină în scaunul cu rotile. Nu poate să vorbească. Gesturile şi chipul i-au devenit aliaţi atunci când vrea să spună însoţitorului ceva. A fost în comă. Părinţii au abandonat-o într-un centru de plasament. "Îndoim mânuţa acum încă o dată, foarte bine!", îi spune cu voce blândă terapeuta. Aceleaşi exerciţii repetate de zeci de ori pe zi. Georgiana se supune. Aşa a ajuns să poată sta în picioare sprijinită, să reducă din rigiditatea corpului. "O singură zi dacă nu ar mai face aceste exerciţii, s-ar prăbuşi toată munca noastră. Toţi cei care sunt aici la noi au fost ca nişte legume. Aici au învăţat să zâmbească, să aibă încredere, să se mişte încet-încet, să cunoască lumea care până acum câţiva ani li se înfăţişa sub forma unui pat dintr-un centru de plasament, pe care stăteau înecaţi în urină, mizerie şi nepăsarea celor din jur", spune cu mâhnire Diana, una dintre terapeutele Centrului comunitar pentru tineri şi persoane cu nevoie speciale "Motivation", găzduit de căminul cultural din Bragadiru.

"O SĂ FACĂ CAZINOU CU MANELE!"
Vreme de 10 ani, centrul şi-a sporit numărul de servicii pentru persoanele cu dizabilităţi, fără să perceapă vreo taxă. Kinetoterapie, masaj de recuperare, terapii de stimulare senzorială, terapii educaţionale şi ocupaţionale. Mihai Chiru are 50 de ani şi este din Bragadiru. În 2001, un accident vascular avea să-i scurgă vlaga din mâna şi piciorul stâng. "Dumnezeu a vrut ca oamenii ăştia minunaţi care lucrează la centru să mă ajute. Mă duceam zilnic la recuperare. Dacă la spitalele bucureştene pe unde am umblat mă ţineau câte o jumătate de oră, aici, la Centru, stăteam şi trei ore. De fiecare dată era cineva lângă mine care mă îndruma. Am făcut progrese imense. Pot să merg, iar mâna o pot ridica, îmi pot mişca degetele. Oamenii aceştia m-au salvat. Mare păcat că trebuie să se mute. Nu o să mai pot face terapie cu ei", îşi varsă năduful nea Mihai. A aflat el că primăria oraşului, care deţine căminul cultural, le-a trimis ordin reprezentanţilor centrului ca până la 9 septembrie anul acesta să se mute în altă parte. Practic, să-şi ia copiii, aparatura, scaunele rulante, rampele pe care le-au construit pentru ei, liftul în valoare de 16.000 de euro, aparatul de urodinamice, "pe care nici Spitalul Panduri nu-l are", şi să plece unde or vedea cu ochii. Motivul, "creşterea accesului populaţiei la informare, educaţie, cultură şi coeziune socială", după cum argumentează autorităţile locale decizia de a "elibera clădirea casei de cultură înainte de termenul expirării contractului la o dată stabilită de comun acord", prin hotărârea trimisă Fundaţiei la data de 11 martie 2009. "Nu cred că o să facă ceva", îşi dă cu părerea nea Mihai. "Poate cazinouri şi manele să pună în locul centrului. Nu se gândesc la copiii ăştia care sunt ajutaţi aici, se gândesc la burţile lor", spune bărbatul în timp ce tristeţea şi mânia se împletesc în vorbele sale.

PRINTRE PRIMII ÎN DOMENIU
"În mai, anul acesta, am fost să vorbesc cu primarul. Uitase că ne trimisese hârtia şi mi-a zis că nu e cazul să mă îngrijorez", povesteşte directorul centrului, Cristian Ispas. "Clădirea ne-a fost dată în folosinţă tocmai pentru că primăria nu putea să o renoveze. Noi am consolidat-o, i-am pus termopane, am tencuit şi zugrăvit fiecare încăpere, am refăcut sala de spectacole, am pus scaune, am renovat totul. Am cumpărat mochete, mobilier nou. În 2000 am reparat acoperişul cu ţiglă, după care în 2005 am pus tablă. Nu a fost bine nici aşa. În 2007 au venit cei de la primărie să dea jos tabla pusă de noi şi să pună ei alta. De curând primarul mi-a zis: «Trebuie să renovăm căminul, nu vezi că lemnăria de sub tablă stă să pice?» Nu mi-a venit să cred că îmi zice aşa ceva, când acel acoperiş fusese făcut chiar de primărie, considerând că ce am făcut noi nu era bine". "Una dintre săli ne-a fost luată pentru ambulanţă, deşi noi pusesem gresie, faianţă, o altă sală au cerut-o pentru a o închiria unei firme de cablu. Nu ne-am împotrivit. Numai că acea cameră este închisă şi acum. Nu a folosit-o nimeni. Cei de la primărie nu au venit o dată să zică că au nevoie de sala de spectacole pentru vreo serbare şi noi să ne împotrivim. Întotdeauna am considerat că trebuie să ne ajutăm. Clădirea căminului este mare şi avem loc cu toţii în ea", este de părere Elena Filip, directorul adjunct al centrului. Priveşte nădăjduită la spalierele, la mesele folosite pentru recuperare, la bicicletele medicinale şi la mulţimea de aparate pe care acum trebuie să le înghesuie cine ştie pe unde. "Din 400 de metri ai atelierului de scaune rulante de la Buda, doar 80 o să fie folosiţi pentru a face scaune rulante. Restul o să fie ocupat cu o parte din ce avem aici", explică situaţia coordonatorul Ispas. "Gândiţi-vă ce înseamnă să lucrezi în aceeaşi încăpere cu un autist, un hiperkinetic şi, să zicem, cu un copil cu tetrapareză spastică? E imposibil. Dar din cauza lipsei spaţiului... Păcat, mai ales că noi am făcut pionierat în servicii integrate din Romania şi din Europa de Est". Cristian Ispas priveşte împrejur. Au dispărut şi terenurile de tenis pe care le construiseră pentru copii. Primăria le-a desfiinţat.

I-AU DAT DOAR ŞAPTE ANI DE VIAŢĂ
Ştefănuţ este în sala de relaxare, după cum o numesc psihoterapeutele. Suferă de tetrapareză spastică. Cu multiplele lui malformaţii, medicii nu i-au dat mai mult de şase-şapte ani de trăit. El a ajuns la vârsta de 8 ani. La centru face kinetoterapie şi stimulare senzorială. Elena Pătraşcu, psihoterapeutul, îi atinge faţa cu o mătase de culoare albă. Ştefănuţ, întins pe patul cu apă încălzită, slab, cu picioarele rahitice, închide ochii. E bucata de material care îl linişteşte imediat. Elena îl roagă să atingă materialul, dacă îi place. Ştefan ridică mânuţa firavă şi încearcă să strângă materialul între degete. Pentru el este o piatră de încercare. Mulţumirea imensă a terapeutelor este atunci când reuşeşte. Ca recompensă, terapeuta îl lasă câteva minute în bazinul plin cu biluţe colorate. Acolo este locul preferat şi al celor 11 copii autişti, care beneficiază de serviciile centrului şi care locuiesc în căsuţele Fundaţiei de la Cornetu şi Clinceni. Pe lângă ei mai trăiesc acolo alţi 20 de copii. Toţi beneficiază, ca si copiii aduşi de peste tot din ţară, de programele de recuperare oferite de centru.

Copiii care cred în minuni
"E rău că ne iau centrul, nu?", mă întreabă Ancuţa. Este la şcoala specială. Nu mai ştie în ce clasă. A aflat însă că nu mai poate merge la Centrul de la Bragadiru. "Că ne dau afară. Îmi pare rău că mi-am făcut prieteni. Şi când mă duc acolo nu mă mai dor picioarele. Domnişoara Gabriela e tare bună cu mine. Mă dă jos din căruţ, şi îmi face frecţie la picioare, mă aşază la aparate!".

Anca are 17 ani. Părinţii au părăsit-o de ani buni. Locuieşte în casele de la Clinceni. Şi în timpul zilei, pe lângă kinetoterapie face şi terapie ocupaţională. Taie firişoare de sfoară, şi cu stângăcie le lipeşte pe bucata de carton unsă bine cu aracet. Mihaela are ochii verzi. Şi este expertă, zice ea, la puzzle-uri de 1.000 de piese. Este la curent cu viaţa Mihaelei Rădulescu, ştie că colegul ei, Edi, vrea să se facă şofer şi să trăiască în Franţa şi că "tatăl ei" adoptiv Cristian Ispas este trist din cauza primarului. Printre figurine din ipsos, covoraşe de sfoară, cănuţe din lut pe care le pictează şi pe care ulterior le vând, Ancuţa parcă nu mai are stare. Se plimbă cu cadrul printre ele. Se odihneşte. După care, tacticoasă şi cu privirea serioasă, convinsă că e posesoarea ideii salvatoare, îmi şopteşte la ureche: "Dacă le zici tu să nu ne mai dea afară, o să te asculte?"

Cât de uşor poţi să faci rău?
"Ne presează bătrânii că vor să aibă un club al lor", îşi începe pledoaria viceprimarul oraşului Bragadiru, Stanciu Ion, fost primar în 1999, an în care a şi semnat hotărârea prin care oferea găzduire Centrului în Căminul Cultural al localităţii, cu condiţia ca Fundaţia să aducă îmbunătăţiri clădirii. "Acum că suntem oraş, trebuie să avem grijă să facem activităţi culturale", spune el convins, fără însă să poată enumera care ar fi evenimentele culturale pe care le-ar putea organiza. "Să le dăm şi lor un film, nişte muzică, ştiu eu? Nu prea sunt la curent, dar cert e că nu mai putem să prelungim contractul. Din septembrie trebuie sa se mute. Clădirea trebuie băgată în reparaţii capitale. Le-o fi greu celor de la Centru, dar nu avem ce să le facem", spune el. Deşi admite, dând uşor din cap că, la cât de mare este clădirea căminului cultural, ar fi avut loc cu toţii, "că noi ne-am înţeles bine". Admite, de asemenea, că prezenţa centrului a creionat o imagine frumoasă oraşului. Numeroşi reprezentanţi ai fundaţiilor din diferite ţări au vizitat şi au sponsorizat Centrul, felicitând coloborarea dintre Centru şi autorităţile locale.  Dar viceprimarul elimină repede gândurile bune şi spune ferm: "Hotărârea de consiliu e hotărâre, iar eu nu pot interveni".