Cum o fi oare lucrarea asta Dumnezeiească care seamănă miracolul talentului în unii oameni, iar în alţii nu? Atunci cînd Dumnezeu şi îngerii scriu dosărelul cu destinul unui om, de ce la unii aripa de înger scrie cuvîntul talent, iar la alţii nu?
Cum o fi oare lucrarea asta Dumnezeiească care seamănă miracolul talentului în unii oameni, iar în alţii nu? Atunci cînd Dumnezeu şi îngerii scriu dosărelul cu destinul unui om, de ce la unii aripa de înger scrie cuvîntul talent, iar la alţii nu?
Niciodată n-o să descifrăm taina aceasta. Dar chiar în rîndul
celor talentaţi, talentul poate să-şi ridice fruntea în diverse perioade ale
vieţii. Sînt mari artişti care au descoperit revelaţia talentului lor cînd săriseră
de treizeci de ani, după cum la unii mijeşte talentul încă din copilărie. Iată
cîteva exemple de talentaţi cărora talentul le-a dat ghies încă de cînd erau puşti.
Unul dintre ei este Doru Octavian Dumitru, comicul care într-o vreme era
poreclit “maşina de rîs”. Încă de la grădiniţă, Doru dădea recitaluri.
Povestea vrute şi nevrute cu un farmec ieşit din comun şi, culmea, cele mai
multe istorisiri doldora de haz erau inventate de mintea prichindelului.
Show-urile date la grădiniţă de Doru Octavian Dumitru în şorţuleţul lui de pici
au stîrnit scene ciudate. Astfel, educatoarele au fost obligate să îi cheme
pe părinţii piciului Doru Octavian Dumitru la o discuţie serioasă în care tatăl
şi mama puştiului nostru au fost rugaţi să vină să-l ia acasă pe Doru, mai
devreme decît ora obişnuită de plecare a puştimii de mîna părinţilor. Şi asta
fiindcă atunci cînd se făcea ora de plecare acasă, îl apucau pe prichindelul
Doru Octavian recitalurile pline de haz. Povestea atîtea nostimade puştiul,
încît întîrziau să-şi iau copiii să plece acasă chiar oamenii în toată firea
veniţi după odrasle. Aşa că se făcea o teribilă harababură în grădiniţă. Din
fragedă copilărie dădea pe afară umorul în Doru Octavian Dumitru.
MOMENTE. Un
copilaş plin de haz a fost şi Romică Ţociu. Bunicul lui avea un birt în Craiova. Aşa că puştiulică
se tot învîrtea printre clienţii bodegii şi auzise din belşug cîntecele lăutarilor
care se produceau printre mese ba cu o vioară, ba cu un acordeon cu burduful
jerpelit. Văzînd că mesenii le bagă în buzunar lăutarilor cîte o bancnotă, ce
s-a gîndit prichindelul Romică Ţociu: a luat din casă un sertar de dulap şi l-a
considerat acordeon cîntînd din gură şi prefăcînd-se că apasă clapele
sertarului în faţa casei. Amuzaţi de caraghioslîcul situaţiei, trecătorii îi dădeau
cîte o monedă cîntăreţului de ocazie de pe trotuar cu pantaloni scurţi, pînă
cînd pe Romică l-a prins bunică-sa şi i-a tras cîteva scaltoace care nu semănau
cu aplauze.
Şi Vasile Muraru, jumătatea cuplului de mare comedie compus din Nae Lăzărescu şi Vasile, simţea că-i dă ghes hazul încă din copilărie. Elev fiind, ce i-a dat zburdalnicului Vasile prin cap: să imite la şcoală vocile marilor actori pe care-i auzea la difuzorul din casa lui ţărănească. Cel mai mare succes printre colegi l-a dobîndit şcolarul Vasile Muraru cînd a citit lecţia în faţa învăţătoarei imitînd glasul delicios al lui Dem Rădulescu. S-au prăpădit de rîs colegii, dar învăţătoarea n-a prea gustat bancul lui Vasile şi l-a dat în brînci afară din clasă.