Ia-ti Bucurestii! - Orasul condeierilor

Arghezi nu se plictisea sa-l colinde, bajbaindu-l curios cu bastonul, in-spirandu-i notitele, Eminescu l-a descoperit cautand o zona mai pri-elnica scrisului, din gazda-n gazda, prozatorii realisti i-au gadilat moravurile, postmodernismul ploua peste el cu fictiune.

REST. In locul celebrelor berarii de pe Lipscani, frecventate de elita literara a vremii, azi, ceva graffitti-uri resusciteaza memoria condeierilor

Arghezi nu se plictisea sa-l colinde, bajbaindu-l curios cu bastonul, inspirandu-i notitele, Eminescu l-a descoperit cautand o zona mai prielnica scrisului, din gazda-n gazda, prozatorii realisti i-au gadilat moravurile, postmodernismul ploua peste el cu fictiune.

Taras-grapis, Arghezi a tot schiopatat prin Bucuresti cu bastonul o viata. Cu toate ca poteca strabatuta i s-a tot ingustat cu timpul si scaietii ei, mai lungi si mai incalciti, s-au indesit, impiedicandu-i pasul pe la 80 de ani, a cautat sa para ca nici nu-i simte. A creionat mereu in carnet Bucurestii si intr-o buna zi a luat si condeiul adevarat. "Nascut printr-o imprejurare de pripasire olteneasca, in Bucurestii, m-am pomenit in ei si ma socotesc venit pe lume o data cu capitala. Sa mi se ierte solidaritatea", afirma poetul. Ce traseu saptamanal facea autorul "Florilor de mucigai"? Pai, unul pe sarite, dar oarecum logic. Intai traversa tabloul cu Cismigiul limitat de Bulevard, Facultatea de Drept, Strada Stirbei Voda si Bulevardul Balcescu. In Cismigiu ii placea sa urmareasca cum isi gaseau popas functionarii ministerelor si redatiilor din cartier. Sau cum profesorii care au tras la fit visau poate cu Horatiu pe o banca. Ajungea, apoi, pe un bulevard plin cu castani de dinaintea Scolii de Medicina, apoi pe un altul paralel cu Gradina Botanica, suind spre Cotroceni. Urmau Parcul Filaret, Gara de Nord, Floreasca, Sectorul Calarasi si, apoi, Oborul.

"Kant n-a iesit niciodata din Königsberg, orasul lui de nastere, si a trait 80 de ani. De vreme ce neintrerupt a putut sa fie nou pentru el, i-a fost de ajuns. S-ar putea raspunde ca i-ar fi omului de ajuns si odaia in jurul careia poate calatori. Pe acest om nu-l pot invita la drum", nota pe o fila de carnet Arghezi.

El insa se incumeta. Doua picioare zdravene, o "pareche" de incaltaminte grele, care usureaza pasul, un baston, un prieten sau un caine erau tot ce-i trebuia sa parcurga Bucurestiul pe diagonala. In ultima halta, Oborul, Arghezi povesteste cum pierdea ore intregi cascand ochii la fabricatul potcoavelor, la ascutitorii de topoare si satare, la dogari si rogojinari si la barbierul ambulant. Se indeparta mereu in timp ce lautarul ii canta: "Cine te-a facut pe tine, Tudorita nene"…

MIXT. Muze de ieri si de azi in Bucurestiul vechi...

CHIRIASUL EMINESCU. Despre Eminescu se spune ca a cunoscut Bucurestiul tot cautandu-si gazda. Cei cativa ani petrecuti in Capitala au fost pentru poet o goana dupa locuinte. Mai intai pare-se ca a stat pe Calea Mogosoaiei, pe vremea cand era sufleor la Teatrul cel Mare. Acesta este locul in care Eminescu a scris Geniu Pustiu. Apoi s-a mutat pe Strada Sperantei "intr-o cascioara in stil taranesc, un fel de cuib linistit pentru un om cu slabiciuni de poet", cum o descria Slavici.

De pe Sperantei s-a mutat in apropiere, intr-o mica chilie in curtea fostei Manastiri Caimata. In 1882 se hotaraste sa o aduca in Bucuresti pe Veronica Micle pentru a se casatori. Atunci si-au gasit o camera pe la Gara de Nord. Ruperea relatiei l-a facut insa sa renunte si la aceasta locuinta.

Serile mai mergea la pas pentru a intra in gratiile Cleopatrei Poenaru, care locuia pe Strada Cometei, botezata ulterior I.G. Duca, apoi Caderea Bastiliei. Unii cercetatori ai operei eminesciene atribuie acestui episod al plimbarilor spre actuala vatra a ASE-ului conceperea poeziei "Pe langa plopii fara sot". Cel mai des isi facea veacul la restaurantul lui C.I. Ionescu din Strada Covaci, "La idee", cum i se spunea, devenit in secolul al XX-lea "La trei frunze de vita". In Calea Victoriei, la Cafeneaua Otetelesanu sau la Capsa, era o prezenta intamplatoare. A sfarsit pe Strada Plantelor nr. 9, unde se afla Sanatoriul "Caritas".

TRADITIE. La Capsa, mai toti condeierii si-au facut veacul...

PROZA. Bucurestiul realistilor a fost sistematic un cliseu fixat prin documentarul istoric. Nicolae Filimon, Mateiu Caragiale sau Ion Marin Sadoveanu au descris orasul de pe Dambovita ca pe un mediu nesanatos, in care dospeste gena balcanica si prolifereaza apucaturile orientale. Pentru Felix Sima, Titu Herdelea, Ion Ozun si altii, Bucurestiul este fie orasul fatal, fie Sesamul care-si ofera darurile vanatorilor de bani si de cariera. Bani, afaceri, mosii, politica si dedesubturile ei, gazetaria venala si odioasa. Urbea "Ciocoilor" si a "Crailor...".

Postmodernismul aduce Bucurestiul Orbitorului. Scarile, culoarele si apartamentul tip cu trei camere dintr-un bloc de pe Soseaua Stefan cel Mare - asta e Bucurestiul lui Cartarescu. Prozatorul demonstreaza ca nu are neaparat nevoie de paduri virgine sau de insule pustii pentru a-si fabrica fantasmele si revelatiile. Strada cu transee proaspat sapate pentru instalarea conductelor, molozul din jurul blocurilor neterminate, haul care se casca in cusca ascensorului sunt tot atatea locuri mitice prin care descopera lumea "Mircica", fiul tehnicianului Costel si al Mariei, muncitoare la fabrica de covoare. De la perimetrul blocului, imaginatia copilului umple orasul cu obiecte-simbol: ascensorul, statuile din parc, felinarele, usile de tramvai, reclamele luminoase, cinematografele, cavourile din cimitir. Harta orasului este dotata cu repere exacte: cupola Circului de Stat sau silueta Magazinului Victoria intrezarita prin fereastra dormitorului, spatiul Colentina, Piata Obor...Imaginata ca un melanj de piatra, lichid cefalorahidian, otel cornier si urina, care, sustinut de vertebre si arhitrave, insufletit de statui si obsesii, digerand cu mate si centrale termice, ar fi facut noi unul singur, Capitala "nu era decat substitutul fantomei mele galbui, care ma privea de la fereastra cand era lumina aprinsa".

Bucurestiul, o materie prima pitoreasca, decadenta, pestrita, murdara, vesela, alienata. Condeiele l-au luat mereu complice.

CAPITAL FEMININ "Gasesc ca nicaieri femeile nu sunt mai frumoase si culorile unui corsaj mai transparente ca in Bucuresti. Mahalalele urate ale periferiei sunt niste gradini in care infloreste splendid o rasa de fete si femei uimitoare, de un brun brumariu, asternut pe fragezimea delicat palida a carnii." Tudor Arghezi

OBORUL, MUZA LU’ ARGHEZI

Multimea pestrita din Oborul bucurestean l-a inspirat ani in sir pe Arghezi. Batranul pamfletar nu se plictisea sa-l scaneze in detaliu - "Olarie, amfore de lut, sonore, incercate de cumparatori cu o bataie a degetului in paretii cu zmalturi. Dogaria si rogojinaria erau reprezintate in Obor laolalta cu linguraria de pluta, pretutindeni unde e loc de cateva sute de butoaie suprapuse, si magazii de papura si rachita impletita, ciubere, donite decorative cu brauri si arsuri de doage. Potcoavele erau fabricate in vazul laptarului pe nicovala de scantei. Barbierul ambulant radea clientul razimat cu ceafa pe lazile de portocale. Vroiai o haina, o palarie, o pareche de cizme? Tocmeala se facea numaidecat cu clientul reticent, apucat de o maneca si tras inauntru cu lupta, pe pragul pravaliei. Sutele de pieti si oboare erau dominate, in fundurile din urma, de un lant de munti galben ca de ocra: sirele si claile de paie si fan, zidite, parca de la inceputurile lumii"