Ia-ti Bucurestii! - Ultimii mestesugari

Legatori de carti, sepcari, ceasornicari, blanari, pantofari... In perioada interbelica exista Asociatia micilor mestesugari. Un fel de sindicat care oferea si credite membrilor sai. Micii meseriasi de azi nu au bani sa sustina o afacere mare. Multi au fost, putini au ramas.

A fost o vreme in Bucuresti cand meseria era la mare pret, cand "comerciul si industria erau scoala de educatiune a romanilor, caci isnafurile (corporatiunile) de meseriasi isi aveau particulara lor onoare si activitate, cavafi (pantofari), selari, cojocari grosi, croitori, postavari, tabaci si lemnari concurau fara preget; lucrul lor era cu soliditate si acurateta; ei intre ei se inmulteau, se rudeau si se ajutau unii pe altii". Multe din mestesugurile pomenite si-au gasit sfarsitul de ani in sir. Altele se pastreaza, dar aproape fara nici o sansa de a mai fi invatate de tineri. Nu mai sunt la moda. Batranii meseriasi din ateliere au acelasi of: "Tinerii din ziua de azi prefera sa bata toata ziua bulevardu’ decat sa invete o meserie. Toti vor sa faca bani repede si daca se poate sa nu munceasca". Unii dintre mesterii pe care i-am intalnit au pornit-o spre 70 de ani, dar nu au nici un ucenic prin preajma.

REGULA DE AUR. Ii mai gasesti undeva, pe niste stradute vechi din Bucuresti, de cele mai multe ori in incaperi mici, slab luminate si prost incalzite, la subsolul unor cladiri poate odata impunatoare. Firme vechi deasupra usii, de pe care unele cuvinte au inceput sa stirbeasca. Mesterilor putin le pasa. Isi vad de treaba lor, in folosul singurului lor stapan, clientul. N-au avut nevoie de "publicitate si relatii publice", nici de MBA, ca sa le mearga micuta afacere. Regula numarul unu: un client multumit e cea mai buna reclama. Daca vad ca nu pot face o treaba buna, prefera sa-i spuna sincer omului in fata, decat sa se faca de ras. Asa au invatat si au ramas fideli acestui principiu.

VIATA CARTILOR. Inainte de caderea monarhiei, in Bucuresti functionau in jur de 50 de legatori de carte. Au ramas putine ateliere de legatorie manuala, in care se face legatorie de carte "adevarata", nu lucrari de diploma si legitimatii. Vreo cinci. Acum zece ani, in atelierul de legatorie de pe Calea Serban Voda am cunoscut un batranel, la vreo 80 de ani. Nu pleca acasa pana ce cartea rupta nu se schimba la fata. "Intai sa-mi placa mie, apoi celorlalti", a fost una din regulile inventate de el pentru el si pe care nu a incalcat-o niciodata. Venise de prin partile Severinului pe cand de-abia implinise 12 ani. A fost ucenic ani buni, pana cand a invatat sa stapaneasca mestesugul. A lucrat pentru Casa Regala si a avut printre clienti pe academicianul Parhon sau doctorul Aslan. Haralambie Mitru regreta un singur lucru: ca a imbatranit si ca meseria "s-a epuizat", banuind prea putin ca fiul lui va iubi acest mestesug la fel de mult. In atelierul lui Constantin Mitru de pe Calea Serban Voda gasesti mereu gramezi de carti ce asteapta sa scape de "boli". "Ani in sir dupa ce plecam de la serviciu veneam la atelier sa-l ajut pe tata si sa invat mestesugul asta. Am inghitit atata praf fiindca ma punea tata sa raschetez cartile, de nu mai stiam de mine. Restul facea el. Nu-mi spunea ce face, ma lasa sa ma uit. Daca il intrebam ceva, zicea «Pai, nu vezi?». Era orgolios si conservator, dar din asta iesea lucrul bine facut. Iar faptul asta ma ambitiona si mai mult sa invat meseria." Daca i-ai lua munca asta si i-ai spune sa stea linistit acasa sau sa se plimbe toata ziua cu tramvaiul, ca doar e pensionar, i-ai fura o parte din viata care ii ofera bucurii si satisfactii. Comenzi are cat pentru zece mesteri, materiale sunt, "mainile sa mearga", vorba lui. "Cand a murit tata m-am dus la Casa Parohiala. Eram in biblioteca si ma uitam la cartile acelea, cateva mii, toate in coperti bleumarin, lucrate de el. Asta e ceea ce ramane dupa noi."

RECLAMA. Vitrina n-are "fata comerciala", dar nea Nicu n-are grija asta

PE SEPCARI. Candva, pe Calea Victoriei, erau zeci de pravalii cu palarii pentru toate preferintele. In oras au mai ramas putini palarieri. Unul dintre ultimii isi are atelierul si pravalia pe Strada Sepcari, desigur. Nicolae Zdarca, nea Nicu, a fost dat de atatea ori la ziar si filmat de parca a aterizat de pe alta planeta. Toti se minunau cum de se mai gaseste cineva care sa faca o meserie din asta atat de demodata. Rareori mai vezi prin Capitala perechi la brat, imbracate in costume la comanda, purtand, si ei, si ele, palarii asortate vestimentatiei. "Palaria da tonul elegantei", spune nea Nicu. A ajuns in Bucuresti dupa ce terminase in satul lui din Gorj sapte clase primare. Au fost 11 frati, dintre care opt sunt in viata. La Bucuresti, a stat la un unchi, undeva pe Calea Grivitei, in curtea caruia era un atelier de palarii. Ca sa nu ajunga pierde-vara, a intrat ucenic la atelier. Vreme de patru ani si-a facut ucenicia, fara sa primeasca vreun ban, doar casa si masa. Erau pe atunci, pe Grivitei, trei ateliere de palarii. "Fiecare meserias voia sa faca mai bine si mai frumos, ca sa prinda un client. Eram in competitie. Dar dupa ce terminam munca ieseam impreuna prin oras, fiindca eram prieteni". Patronul, zice nea Nicu, era baiat bun, dar daca gresea ii tragea o palma peste cap. A lucrat apoi multi ani la patron, la un atelier in apropiere de Palatul Telefoanelor. Fiind in centrul orasului si aproape de teatru, la pravalia de palarii de pe Calea Victoriei veneau cand Birlic, mereu pus pe glume, cand Radu Beligan, sobru si distins. Cand s-a intors din armata, pravalia se nationalizase. S-a angajat instalator electric la Casa Scanteii. Dupa doi ani, i s-a propus sa gestioneze trei ateliere de palarii situate unde azi este magazinul Unirea. Pe vremea comunistilor, sepcile au luat locul palariilor. Cand voia o sapca noua, Dej trimitea comanda prin subalterni - nu venea niciodata el la magazin. "Era pe atunci procuror al Romaniei, unu’ Alexa. Avea un cap mare si rotund ca nu aveam calapoade potrivite pentru el", isi aminteste nea Nicu. Multe teatre bucurestene au nevoie de palarii pentru recuzita si apeleaza la serviciile lui. A avut clienti din Australia, America, din toata Europa, care au ramas cu gura cascata (la propriu, precizeaza nea Nicu) cand au vazut un asemenea atelier.

ADIO. Si timpul ceasornicarului s-a cam dus...

SELARI 17. Odata cea mai vie zona comerciala din Bucuresti, Lipscanii (initial Ulita Mare a Lipscanilor, strada ce a dat apoi numele intregii zone) adaposteau tot felul de negustori si breslasi. Pe strazile botezate dupa meserii isi aveau pravaliile si atelierele selari, sepcari, blanari. Selari nu mai sunt prin Bucuresti. Anul trecut, pana prin primavara, la numarul 17 pe Strada Selari era un atelier si un magazin de blanarie. Se numea simplu "Blanaria Ioan", asa cum isi botezau evreii magazinele, adica dupa numele lor. "Numai evreii stiau sa lucreze blanurile de lux", spune Ioan Bica. A invatat blanaria de la 16 ani, avand un unchi care lucra tot in aceasta breasla. Cativa ani afacerea a mers bine. "Pe vremuri, erau in tara crescatorii de vulpi si nurci. Au fost distruse. Acum, gata. Se aduc din afara multe confectii ce imita blana. Sunt ieftine, nu conteaza calitatea. Apoi, si clima s-a schimbat la noi. Iernile sunt mai scurte si putin geroase. Iar meseria asta era de sezon". Dupa 80 de ani de existenta, atelierul si-a tras obloanele si a lasat loc unei patiserii. Tot pe Selari, ceva mai sus, este un alt atelier de blanarie, unul din putinele ramase din cele detinute de fosta Cooperatie mestesugareasca. Seful atelierului, Ilie Din, spune scurt: "Meseriasii batrani s-au pensionat; cei mai tineri (iar cel mai tanar are 45 de ani - n. r.) au invatat altceva. Nu mai traiesti din blanarie".

Nici Lipscanii nu mai sunt ce erau odata. Nea Din mi-a spus ca, de veneam acum cativa ani, nu avea timp sa stea de vorba, atatia clienti erau. Acum, putem sta toata ziua, daca vreti. Iar de mai intra un client cu pofta de vorba e numai bine". Si a venit Mihai Plesu. "Eu am fost ucenic la un tabacar. Tata era negustor si avea bani, nu gluma. El a hotarat sa merg sa invat o meserie la un atelier. Si m-a bagat la tabacarie. Stiam ca e banoasa". Acum are 78 de ani si a fost avocat. Dar este mandru de meseria pe care a invatat-o in adolescenta, cand s-a si indragostit pentru prima data - de fata cea frumoasa a mesterului.

SA AI CUVANT. Sa-ti faci pantof la comanda era, odinioara, un lux pe care bunicii, indiferent de statut social, si-l permiteau. E drept ca unii doar o data in viata, dar aveau cel putin o pereche de pantofi de ocazie cu care rupeau gura targului. Nea Vasile Chiriac, zis Moldoveanu’, este pantofar prin zona Iancului, pe Magura Vulturului. Nu mai face acum pantofi de lux, fiindca nu are conditii. "As vrea sa am si eu un magazin, sa prezint incaltaminte facuta de mine". Dar repara si modifica unde se poate, pune tocuri, schimba flecuri tocite. Si are clienti de dimineata pana seara: cersetori, deputati, doctori, artisti. "Sa te tii de cuvant. Sa fie multumit clientul" este regula moldoveanului din Cotnari. Si pentru el, chiriile de acum sunt mult prea mari, asa ca sta in acel atelier mic pe ai carui pereti atarna pungi cu incaltaminte asteptandu-si proprietarii si in care nu pot intra mai mult de trei clienti deodata. Dar "pravalia trebuie sa o pazesti ca pe ochii din cap", spune nea Vasile. Iar asta inseamna "sa ai grija cum te porti cu clientii".

MOTIVE. O carte noua ajunge uneori la legator doar pentru a scapa de copertile kitsch

CEASORNICARUL. De 44 de ani porneste timpul. Are atelierul prin zona Lipscanilor, fiind aproape singurul care a mai ramas pe acolo. "Inainte au lucrat aici vreo 13 oameni. Am ramas numai eu. Multi au murit", isi aminteste Ioan Radut. Pe toata strada erau, candva, cinci ceasornicarii. Mai sunt doua. Nici nu mai are prea mult de lucru, acum. Oamenii nu se mai obosesc sa-si repare un ceas de 500.000 de lei. Mai bine isi cumpara altul, daca n-are valoare sentimentala. Doar cu un ceas unicat sau valoros mai merg romanii la ceasornicar. Si cu pendulele. Una singura avea in atelier nea Radut. "E a Irinei Loghin. Inainte nu-mi ajungeau peretii atelierului de cate pendule aveam". Meseria a invatat-o de la un evreu, ei erau meseriasii si aveau multe ateliere de bijuterie si ceasornicarie. Nea Radut tocmai voia sa inchida atelierul, sa mearga acasa, ca se facuse seara. Am venit noi. Dupa noi, a intrat un domn, coborat din alt secol, care avea un "ceas de familie" ce nu mai mergea. Amintire de la tatal lui care, aflam, a fost un mare bijutier din Bucurestii inceputului de secol al XX-lea, pana cand au venit, stim cu totii cine, de-au stricat tot ce a fost candva frumos. Alexandru Calomfirescu are 73 de ani. Invatase de la tatal lui meseria de bijutier, dar n-a mai apucat sa faca asta prea mult. Vreo 30 de ateliere de bijuterie si ceasornicarie erau pana prin ’47 pe Smardan. Magazinul Calomfirescu era la numarul 30. Tocmai cladirea in care, la parter, il gasisem pe nea Sandu cu tocilaria lui! Acum, insa, vorba lui nea Radut, "stau in vitrina lanturile ca lana si cand vrei sa cumperi iti taie din el cat vrei. Habar n-ai, de fapt, ce cumperi. Vanzatorii nici atat. Nu mai verifica nimeni ce aur e, cate carate are".

LEGATORIILE. Unii dintre noi poate ca nu au avut niciodata nevoie de un legator de carte. Altii, cum isi cumpara o carte noua, o duc la legator sa-i schimbe infatisarea data de editura, deseori kitsch-oasa ca sa se vanda mai bine.

Legatoria manuala de carte se face inca de la aparitia codicelui (e adevarat ca pe atunci se lucra sporadic). La noi au inceput sa apara legatori prin secolul al XVIII-lea. Michael Faraday, unul dintre cei mai mari oameni de stiinta ai lumii, a fost angajat, la 13 ani, ca ucenic la un legator de carte, unde a lucrat opt ani. Se spune ca i-a placut, mai ales ca in acest mod a avut ocazia sa citeasca foarte mult, lucru care l-a ajutat sa-si descopere interesul pentru chimie si fizica.

Zilele noastre, Anglia. O firma de legatorie are o oferta pentru toate momentele vietii: normal (cartea e legata si copertata in 5 zile), disperare (2-4 zile), panica (24 h sau in aceeasi zi). Preturile difera in functie de situatia in care te afli.

ISTORIE

Bucurestiul a fost la inceput un targ provincial. In zona denumita azi "centrul vechi" s-au format mici mahalale unde locuiau in special mestesugari. La inceput, meseriile practicate au fost de origine rurala. Unele (cum ar fi olaritul) se regasesc pana prin anii ’50 in targul Mosilor. "Au existat morari (forma circulara a pietelor Unirea si Victoria provine de la modul in care functionau morile trase de cai), mici asezari satesti ale scortarilor (fabricanti de cergi), tabacarilor, cojocarilor subtiri sau grosi, selarilor si rogojinarilor. Orasul s-a format prin mestesugurile locale si prin negustorii veniti de pretutindeni care au transformat targul medieval intr-o asezare cosmopolita. Cu veacul al XVII-lea, apar asezari ce aduc noi mestesugari, cum ar fi postavarii, apoi, dupa moda orientala, vin salvaragiii, ceaprazarii. Dupa cum au dictat timpurile, si-au facut aparitia si noile meserii", explica istoricul Adrian Majuru.

NU RENUNT!

Nea Sandu Bolozan a invatat de la 13 ani meseria de tocilar. Ascute tot ce trebuie sa taie. La el vin cu ustensilele frizerii, manichiuristele, pedichiuristele. De aproape 40 de ani asta face. Nu s-a imbogatit, nici nu a dus-o rau. Avea atelierul pe Smardan, la numarul 30, la parterul unei case careia, pe la inceputul lui decembrie anul trecut, i-a luat foc acoperisul. A trebuit sa-si ia uneltele si sa-si caute un spatiu nou. Nu a reusit.