"Întreabă-i despre Ceauşescu pe ăia care n-au fost cu el!"

de Toma Roman Jr | 28 Iun 2008 • 00:00

COMUNISM ● File de istorie mică despre presă
Doamna Adriana Luscalov Daraban a lucrat în presă la ziarul Munca al sindicatelor şi apoi la Radio România între 1959 şi 1989. Nu a fost niciodată o mare şefă în aparatul propagandistic comunist, şi tocmai asta îi permite să radiografieze la rece mîncătoriile de rahat, cenzura şi falsificările petrecute în epocă.

Jurnalul Naţional: Aţi intrat în presă în 1959, la ziarul UGSR, Munca. Peste ce oameni aţi dat?

Adriana Luscalov Daraban: În presa din anii ăia, încă destul de negri, era o mare ruşine să fi fost intelectual şi să ajungi şi şef în presă. La Munca ajungeau în general cazangiii, mulgătorii fruntaşi şi tot felul de oameni fără treabă cu presa. Abia după 1965 au început să apară oameni cu studii superioare făcute la zi. Una dintre grozăviile comunismului era că, în multe domenii, compoziţia oamenilor care lucrau acolo era de dinainte stabilită, făcută după nişte proporţii venite de sus: atîţia muncitori, ţărani, unguri, femei etc. În redacţii, domeniu ideologic, se selectau oamenii după reguli d-astea. Treaba asta s-a păstrat pînă tîrziu pe vremea lui Ceauşescu, cel puţin la nivelul structurilor partidului şi statului. Îmi aduc aminte că erau în anii ’80 alegeri la tribunalul mare. Erau unii care chiar voiau pe la trei noaptea să numere voturi şi eu trebuia să stau pe lîngă ei. A apărut Lina Ciobanu şi a zbierat la ei să treacă în procesul-verbal 95% pentru. Asta era proporţia stabilită de partid.

Revenind în timp... Cum aţi aterizat la Munca? Bănuiesc că nu eraţi ciocănar la CFR...

Făcusem şcoala normală, de învăţători. Nu aveam cea mai sănătoasă origine din lume, tata fusese director de liceu. I-am păcălit pe ăia de la personal şi am ajuns la Casa Şcoalelor, în Bucureşti. Pe aici mai treceau unii intelectuali din perioada interbelică, Mircea Florian, Felix Aderca, Cella Serghi, Octav Suluţiu. După doi ani mi s-a pus în vedere să plec. Eu dădusem între timp şi la facultate, la limbi străine. Găsisem un post de vînzătoare la librăria sindicatelor, la UGSR. A trebuit să particip la un revelion tovărăşesc, unde am dansat cu un tip de la secţia de cultură de la UGSR, un domn evreu. Ăsta era mai de bună calitate, a văzut că nu vorbesc cu "este multe" şi m-a luat acolo. Şeful cel mare era unul cu patru clase, care făcea liceul pe puncte. Un domn Litvin, care a văzut că nu-mi prea place cu ăla, m-a luat la Munca, la departamentul social. Erau, în ultimii ani ai lui Dej, încercări timide să se aducă în redacţii oameni alfabetizaţi.

Fiind ai UGSR, era cenzura ceva mai puţin strictă decît la Scînteia sau Scînteia Tineretului?

Nici pomeneală. Tot secţia de presă a CC ne superviza. Era acolo şef peste noi unul Stelian Ionescu, destul de dur. Se uita pe fiecare număr şi îl chema săptămînal pe redactorul-şef să îi dea teme, despre calitatea produselor, economie la electricitate sau mai ştiu eu ce. A fost groaznic prin ’75-’76, atunci cînd am avut ca temă "români dezamăgiţi de putredul Occident", adică trebuia să găsesc oameni care fugiseră şi se întorseseră. Din ăştia nu prea erau, nu aveam de unde să scot. Am găsit greu o amărîtă de la Danubiana. Pe asta o păcălise un italian venit la ei în fabrică să monteze nu ştiu ce că e mare inginer, are o vilă pe malul lacului Como şi maşină de mare marcă. O luase acolo, unde se dovedise că italianul e muncitor chimist şi stă cu chirie într-o garsonieră. Asta se întorsese. Am scris şi, în loc să mă lase-n pace, m-au încărcat şi cu sarcina să merg la oameni de ştiinţă care fuseseră-n Vest, să îmi spună că e mult mai bine la noi. M-am dus, trimisă de redacţie, la profesorul Octav Onicescu, care avea 80 de ani. El mi-a spus clar că e foarte fericit că se duce în fiecare an la Florenţa să vorbească despre statistică matematică. Am transcris interviul, cu toate că nu credeam că o să intre. A doua zi, în drum spre redacţie am luat ziarul de la chioşc şi mi s-au tăiat picioarele. Apăruse interviul, dar puseseră în gura academicianului Onicescu vorbe despre "oficina de spionaj" şi "cuibul de vipere" de la Europa Liberă. Cum am ajuns, a sunat telefonul. Era Onicescu. I-am spus că am fost dată afară, el era foarte furios. A zis, fără să ştie că vorbeşte cu mine, că păream normală la cap şi nu ştia cum mi-am permis să-i pun aşa ceva în gură, cînd fiul lui, emigrant, chiar lucra la Europa Liberă. Am intrat în pămînt de ruşine. Cineva de sus avusese perversitatea să facă asta, probabil ei ştiau că Onicescu cel tînăr era la Europa Liberă.

Vibrante omagii

Cum făceaţi rost de materiale-omagiu la zilele Ceauşeştilor?

Cred că prin ’78 am fost convocaţi la o sedinţă-fulger cu toată redacţia şi redactorul-şef ne-a spus plin de mîndrie: "Am să vă dau o veste mare, tovarăşi! De la anul o serbăm de ziua ei şi pe tovarăşa academician Elena. Să vă apucaţi din timp să strîngeţi poezii, omagii!". Mi-am dat seama că începe un calvar. Cel mai greu era la zilele lor şi cînd el ţinea o genială cuvîntare plină de reverberaţii. Noi trebuia să mergem la oameni de cultură sau de ştiinţă şi să-i facem pe ăştia să semneze nişte chestii care să glorifice tîmpeniile Ceauşeştilor. Oamenii serioşi nu prea voiau. Eu mergeam la nişte moşulici pe care-i curtam, cum era bătrînul sculptor Ion Jalea. Îi era milă de mine şi-mi zicea: "Scrie acolo două vorbe, ce vrei şi semnează-mă!". Prin ’85, nici un decan sau prodecan, nici un artist mare nu mai voia să bage omagii. Atunci au fost chemaţi la CC al PCR şi li s-a spus că-i vor da afară, dacă nu comit prostiile alea.
Noi eram convocaţi la fiecare congres sau conferinţă mai importantă să scriem cuvîntări pentru secretarii de judeţ şi unii dintre activiştii centrali. Redactam ceva în limba de lemn şi ăia erau foarte fericiţi, ne mulţumeau în numele oamenilor muncii. Eu am scris şi pentru Alexandrina Găinuşe. A fost haios la un moment dat, cînd a trebuit să fac o cuvîntare pentru un activist CC care răspundea de sănătate. Eu băgasem ceva cu "deontologia". Activistului nu-i ieşea cuvîntul, s-a tot bîlbîit: "dento... dinţo... dendro...". Pînă la urmă i-au strigat din sală: "Sări mai departe!".

Cum creştea de la an la an rolul lui Ceauşescu în diverse episoade ale istoriei?

Să vă dau un exemplu minor. Lucram deja la Radio. În 1939 fusese o adunare a antifasciştilor tineri, îşi făcuseră o asociaţie. La sedinţa aia fusese şi Ceauşescu. Noi trebuia să scoatem în evidenţă "rolul covîrşitor al tovarăşului". M-am dus la profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, care în ’39 era liderul tinerilor intelectuali de stînga. Era deja foarte bătrîn, nu prea mai avea nimic de pierdut. Mi-a spus că atunci cînd făceau asociaţia a venit un ordin de la Ana Pauker să îl primească în sală şi pe un tînăr muncitor "cam prost şi cam gîngav". La Radio li s-a făcut rău cînd au auzit. Am apelat la academicianul Iorgu Iordan, care fusese şi el acolo. Acesta, mai prundent, mi-a spus: "Întreabă-i pe ăia care nu au fost acolo, ei ştiu mai bine rolul hotărîtor al lui Ceauşescu. Acum mă scuzi, am oră de masaj!". După asta, vedeam în Scînteia cum, de la an la an, creştea rolul lui Ceauşescu în treaba cu antifasciştii. Spre final, rezultase că înfiiţarea comitetului ăla a fost ideea lui şi că, de fapt, el îi conducea pe studenţi şi intelectuali.

Tovarăşul Betovan

Să ne întoarcem în timp, la sfîrşitul anilor ’50. Cum decurgea o sedinţă de sumar?

Noi îi spuneam sedinţă de machetă. Noi, cei din secţiile ziarului, trebuia să dăm socoteală celor din colegiul editorial. Cel mai important dintre ei era un fost mecanic de locomotivă, Neacşu, secondat de nişte scriitori de vagoane. Ăştia habar n-aveau de nimic. La o şedinţă d-asta s-a luat în discuţie dacă să scriem despre volumul "Aştept anul 1" al poetei Magda Isanos. Mecanicul de locomotivă a spus că nu vrea fiindcă "tovarăşa asta e o curvă, o ştiu de la o cantină din Cîmpia Turzii". Un alt tovarăş a spus: "E vorba despre o poetă de stînga moartă de douăzeci de ani!". Bineînţeles, nevasta scriitorului Eusebiu Camilar nu era nici curvă din Cîmpia Turzii, nici moartă. Cronica a intrat, dar tovarăşii habar n-aveau despre ce discută. La paginile de cultură se întrebau cine e Betovan şi Şachespeare.

În afara ţării aţi reuşit să ieşiţi, ca ziarist?

Eu făcusem la facultate franceză şi rusă. Am avut noroc, fiindcă la un moment dat a fost o delegaţie în URSS condusă de George Ivaşcu. El era un ziarist interbelic cult, fusese arestat şi după aia eliberat şi reabilitat. A spus că nu vrea în delegaţie oameni care să dea din mîini. Am fost inclusă fiindcă ştiam rusă. Aşa am apucat să văd URSS şi celelalte ţări din lagărul socialist, am fost şi-n Mongolia.

Care era cel mai citit ziar al anilor ’70-’80?

România Liberă, pentru mica publicitate. De acolo aflai cine a mai murit. Pe mine m-a salvat de la o gafă. Voiam să-i iau un interviu Floricăi Muzicescu, am anunţat şi un coleg mi-a spus că e moartă de trei zile, a adus ziarul. De atunci îl citeam şi eu, să nu mă apuc să sun morţi. În ceea ce priveşte informaţii interesante era greu să găseşti ceva. Cînd am scris despre un caz cu un tată cu copil bolnav a cărui soţie năştea şi care nu a avut dreptul la concediu să-şi îngrijească copilul, a ieşit un scandal întreg. La fel, am făcut un sondaj despre cît timp liber au femeile, pe o sută de persoane. 80% au zis că n-au timp nici să spele haine. În ziar cifrele au apărut invers. Era greu să strecori ceva real şi interesant.

Sifonari

Aveaţi turnători în redacţie?

Mediul de presă era unul minat. Te putea turna oricine. Nişte colegi de la Munca au mutat împreună mobila unuia dintre ei. A dat la sfîrşit şampanie. Un băiat a făcut un banc, a spus că şampania e băutura pe care şefii o beau în numele poporului. A doua zi ne-au chemat pe toţi la o şedinţă şi pe băiatul acela, un muncitor cu talent la scris, l-au dat afară. Secretarul i-a spus că "ai noroc că nu te dăm direct pe mîna Securităţii". Îl turnase unul dintre colegi. Aveam un "securist oficial", despre ăla ştiam, dar puteai fi pocnit cu un raport de oriunde. Am fost la un moment dat pe la nişte biblioteci, era o adunare a bibliotecarilor despre care trebuia să scriu. După a fost un fel de "protocol", la care s-a băut ceva mai mult. Unii de la masă l-au rugat pe un tovarăş Badea, care răspundea de finanţare bibliotecilor, să facă mai multe achiziţii. Badea era cam pilit şi a spus: "Nu am cum, dau toţi banii pe cumpărat tîmpenii cu polimerii şi poliperii academicienei!". Cineva a dat telefon şi în jumătate de oră a apărut un maior, care a spus să avem grijă ce spunem, că ne saltă pe toţi. În perioada lui Ceauşescu simţeai teroarea în aer, dar pe timpul lui Dej se făceau orori groaznice. La începutul carierei mele în presă am făcut o deplasare la Medgidia, unde am fost invitată de secretarul orăşenesc de la sindicate la o masă. Omul lucrase în Securitate şi mi-a spus că avusese plan de arestări în anii ’50. Trăgea cu urechea pe la mese şi umfla pe cinci ani din nimic, dacă unul spunea că strungul lui sovietic e mai prost decît unul cehoslovac.

Spuneaţi că aţi fost prin "ţările frăţeşti". Vă prelucra cineva de la Securitate înainte de plecare?

Venea cineva care spunea că e de la CC şi ne instructa. Spre deosebire de alţi colegi din ţările socialiste, la noi erau reguli absurde. Nu aveam voie să vorbim în public, să scriem impresii despre călătorie în presa locală, să dăm declaraţii. Am fost în URSS, undeva la Ustilim, un oraş lîngă Baikal, la o fabrică de hîrtie. Eram ziarişti din tot lagărul. Ruşii ne dăduseră la Moscova ruble, ne primiseră bine şi ne-au cerut la sfîrşit cîte un articol cu impresii. Îmi era ruşine, dar l-am convins pe un inginer român, venit de la Reşiţa cu nişte bare, să-l semnez pe el, nu avea interdicţie. Acolo erau mulţi moldoveni, veniseră acolo pe un salariu triplu. La căminul cultural m-au aplaudat cînd am spus cîteva vorbe în româneşte. La Irkuţk am riscat şi am ieşit la o televiziune locală, mizînd pe faptul că ambasada nu are oameni acolo.
Mă întorc niţel la Ustilim, să vă spun ceva haios. Acolo ne dădeau dimineaţa, la prînz şi seara nu mai puţin de două sticle de votcă. Un coleg din Bulgaria îmi făcea o curte teribilă, mă cerea de nevastă, cu toate că eu eram măritată şi el însurat. S-a potolit abia cînd i-am dat votca mea, de asta se tot dădea la mine.