Înainte de a fi numit la Interne, Doru Viorel Ursu a primit binecuvântarea "Profesorului"

În 1990, Doru Viorel Ursu era preşedintele Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti şi se afla în vara acestui an într-un punct nodal al carierei: tânăr magistrat, fusese desemnat să judece procesul lui Nicu Ceauşescu. Astfel a ajuns în atenţia publică şi, totodată, în caruselul întâmplărilor care l-a proiectat în scaunul de ministru al Internelor.

Unul dintre cei mai tineri miniştri ai guvernului Roman mărturiseşte în volumul de memorii "Ministru de Interne" că nu ştie cum s-a luat decizia numirii sale. "Cred că atunci, în timpul procesului de la Sibiu, lui Petre Roman i-a încolţit ideea de a mă aduce în echipa sa guvernamentală. Desigur, existau mai multe propuneri pentru fiecare minister şi mult mai probabil se gândea la portofoliul de la Justiţie. N-am ştiut niciodată dacă a fost ideea lui sau a celor din anturaj, pentru că mai mulţi şi-au asumat paternitatea: Anton Vătăşescu, Ioan Aurel Stoica, chiar şi Mioara Roman. Evenimentele aveau să grăbească şi chiar să schimbe destinaţia acestei opţiuni, una destul de bizară, dacă mă gândesc că nu îl întâlnisem în viaţa mea pe Petre Roman, nu cochetasem cu FSN-ul şi nici nu făcusem parte din vreun grup «Trocadero» sau dintr-o conspiraţie împotriva lui Ceauşescu".

Înainte de a fi numit în funcţie a trecut printr-un fel de "interviu" informal cu cel numit "Profesorul", şi-a amintit Doru Viorel Ursu. În faţa lui Virgil Măgureanu a ajuns trimis de ministrul Justiţiei: "Profesorul m-a cântărit din ochi. Privire rece, pătrunzătoare şi zâmbet abia schiţat. Mă diseca, la fel cum procedează profesorii, în laborator, cu câte o vietate proaspăt adusă ca material didactic, în faţa studenţilor. Prezentam pentru el o experienţă aparte: «Cine dracu l-o mai fi inventat şi pe ăsta şi ce o fi de capul lui?» (...) A chemat un general căruia i-a cerut să se ocupe de protecţia mea. Am plecat fără alte vorbe şi fără vreo strângere de mână, uimit încă de viteza cu care apărusem în faţa şefului serviciilor secrete (...) Experienţa de mai târziu avea să-mi arate cât de întortocheate sunt jocurile puterii, meandrele combinaţiilor politice, interesele care se confruntă în spatele uşilor închise".

Înainte de a i se oferi portofoliul Internelor, Doru Viorel Ursu s-a mai întâlnit cu un personaj, apreciat pozitiv de majoritatea membrilor guvernului Roman: Ioan Aurel Stoica. Episodul cunoştinţei cu viitorul coleg de guvern este descris de Doru Viorel Ursu ca o întâmplare plină de haz: "La câteva zile după întoarcerea de la Sibiu, scrie fostul ministru de Interne în volumul memorialistic, am fost chemat la Ministerul Apărării, pentru a-mi spune părerea în legătură cu noua uniformă a justiţiei militare. În drum spre casă am zăbovit cu un coleg preţ de o bere, la o cârciumioară, zahana celebră odinioară, undeva pe lângă 11 Iunie.

După care m-am pomenit în pragul înserării că intrarea în bloc era închisă cu cheia. În faţa intrării, un domn de vreo 50 de ani, cam de statura mea, puţin mai împlinit, într-un costum elegant dintr-o stofă uşoară de vară, se chinuia şi el să pătrundă în clădire. Mi-am dat seama imediat că era Ioan Aurel Stoica, viceprim-ministru în guvernul instalat după evenimentele din decembrie. Îl văzusem de câteva ori la televizor şi auzisem că locuieşte cu mine în bloc, dar nu-l întâlnisem niciodată până atunci. Era însoţit de o domnişoară, care am înţeles că-i era secretară şi un tânăr, probabil şoferul, întrucât o maşină din genul celor folosite de demnitarii vremii, fostele Renault-uri negre ale membilor CC, acum vopsite în alb, aştepta în apropiere.

L-am salutat zâmbitor. Era ceva să fii aproape de un asemenea personaj important, cu care să mai fii şi vecin. Am asistat la eforturile lor de a deshide uşa, uşor amuzat de necazul ce-i încerca în faţa neaşteptatei oprelişti. Habar n-avusesem şi eu că, din ziua aceea, uşa blocului se închidea seara. După câteva încercări care s-au dovedit zadarnice, mi-a venit o idee năstruşnică. I-am propus să-l sprijin să sară pe geamul ce se căsca deasupra uşii de la intrare.

La început m-a privit siderat ca ardeleanul care vede cămila, după care m-a întrebat: «Domnule, dumneata chiar crezi că putem intra pe acolo?» «Sunt sigur, i-am răspuns, gândindu-mă cum va arăta Ioan Aurel Stoica cocoţat pe spatele meu şi escaladând geamul». «Atunci încearcă dumneata, că eşti mai tânăr şi tot ţi-a venit ideea asta trăsnită». «Domnule viceprim-ministru, eu ...» «Haide, domnule, că s-a făcut târziu şi stăm aşa, ca ... ştii dumneata, ca la poarta nouă!» Mi-am făcut cruce cu limba în cerul gurii, am pus un picior pe costumul elegant al ministrului, m-am apucat cu mâinile de o grindă şi am făcut un salt prin fereastra deschisă, aterizând dincolo de uşă, sub privirile mute de admiraţie ale celor trei. Am urcat grăbit la ultimul etaj, unde locuiam, mai ales că simţisem pantalonii crăpându-mi-se, în timp ce îmi demonstram calităţile sportive, şi am cerut nevesti-mii cheia. În timp ce mi-o înmâna, printre bombănelile mele la adresa administratorului care se găsise tocmai atunci să încuie intrarea, Dana mi-a spus că m-a căutat cu disperare ministrul Justiţiei. Mi-a întins o hârtiuţă lăsată de un curier. Era numărul la care trebuia să sun urgent. Am luat liftul şi am coborât la parter, gândindu-mă unde să găsesc un telefon, dar şi preocupat să deschid cât mai repede uşa. Atunci mi-a trecut prin minte că nu se poate ca un viceprim-ministru, chiar şi nou-mutat, să nu aibă instalat un telefon. Şi dacă omul tot a acceptat să-mi fie trambulină provizorie, o să-mi ierte îndrăzneala de a-l ruga să pot da un telefon unui alt ministru. Am deshis şi m-am prezentat ceremonios: «Domnule viceprim-ministru, am onoarea să mă prezint, sunt maiorul de justiţie Doru Viorel Ursu... »

«Cum ... cum aţi spus că vă numiţi?» (...) Mi-am repetat numele, mirat de surprinderea lui. «Şi unde lucraţi?» «Sunt preşedinte la Tribunalul Militar Bucureşti». «Bine, domnule, te caută tot Guvernul înnebunit şi dumneata aterizezi aşa... dintr-o dată sari pe fereastră, şi nu ştii nimic... hai, te rog, urcă până la mine!»" Şi-a luat grăbit la revedere de la cei doi însoţitori şi am urcat împreună în apartamentul lui de la etajul doi. Chiar că nu ştiam ce să mai înţeleg. Mă căuta ministrul Justiţiei, mă căuta tot Guvernul ... oare ce să fie?!»

După discuţia din seara respectivă, Ioan Aurel Stoica l-a însoţit pe viitorul ministru de Interne la sediul Guvernului. A schimbat atunci doar câteva cuvinte, formale, cu Petre Roman, şi au antamat o discuţie viitoare. Întâlnirea cu primul-ministru dintr-o zi din iunie 1990, când i s-a propus şefia Internelor, a fost de asemenea, consemnată în volumul de memorii: "Petre Roman s-a uitat la mine lung, tăcut, preţ de câteva clipe (...) S-a ridicat de la birou şi a venit în întâmpinarea mea. Mi-a strâns mâna ferm şi m-a privit în ochi: «Ne-am gândit să vă numim ministru de Interne». Glasul suna extrem de hotărât. A sesizat imediat uluiala mea. Cred că mă schimbasem la faţă. «Desigur, puteţi refuza, dar în aceste momente refuzul dvs. nu ar fi de dorit!» «Domnule prim-ministru, înţeleg, nu este momentul pentru un refuz». Am simţit că răspunsul meu i-a provocat o mare uşurare". De la ferestrele Palatului Victoria, viitorul ministru a văzut piaţa înţesată de TAB-uri, militari şi mineri.

Tânăr magistrat, în fruntea Ministerului de Interne
La solicitarea redactorilor volumului "Personalităţi ale vieţii politice. Decembrie 1989-Decembrie 1994", apărut sub egida Agenţiei Naţionale de Presă Rompres în 1994, Doru Viorel Ursu a oferit următoarea schiţă biografică: Ministru de Interne (14 iunie 1990-16 octombrie 1991), secretar de stat, şef al Departamentului pentru Administraţia Publică Locală (23 decembrie 1991-1 noiembrie 1992), deputat de Argeş (din 16 octombrie 1992).

Născut la 1 martie 1953, în municipiul Drobeta Turnu-Severin, în familia unui ofiţer superior MApN; creştin-ortodox.
Licenţiat al Facultăţii de Drept din Bucureşti (1976); doctorand al Universităţii Bucureşti.
Procuror la Procuratura Sectorului 2 (1976-1980); judecător (1980-1986), vicepreşedinte (1986-ianuarie 1990) şi preşedinte la Tribunalul Militar Bucureşti (februarie-iunie 1990). Ministru de Interne (14 iunie 1990-16 octombrie 1991); subsecretar de stat la MAE (24 octombrie-23 decembrie 1991); secretar de stat, şef al Departamentului pentru Administraţie Publică Locală (23 decembrie 1991-1 noiembrie 1992).

Apropierea sa de FSN, începută odată cu intrarea în guvernul Roman, duce la înscrierea în acest partid şi la alegerea sa ca deputat de Argeş la 27 septembrie 1992, pentru legislatura deschisă la 16 octombrie 1992. La 3 martie 1995 şi-a anunţat demisia din PD/FSN, iar la 6 martie 1995 a demisionat din grupul parlamentar al acestui partid, declarându-se deputat independent.
Membru de onoare al unor fundaţii cu caracter umanitar şi al Fundaţiei "N. Titulescu", menţionat în "Who's Who" Personalităţile politice în lume (1991).

A contribuit la elaborarea legislaţiei moderne postrevoluţionare a României, a participat la înfiinţarea Academiei de Poliţie "Al. Ioan Cuza" a Jandarmeriei Române (1990) şi a liceelor de poliţie "Neagoe Basarab" şi "Constantin Brâncoveanu". A luat parte la încheierea primelor acorduri între Ministerul de Interne şi ministerele similare din alte ţări (Franţa, Austria); reprezentant al României la importante reuniuni şi întâlniri internaţionale.

Activitate susţinută la asigurarea organizării şi desfăşurării alegerilor locale din februarie 1992 şi a scrutinului general din septembrie 1992, în calitate de secretar de stat la Departamentul pentru Administraţie Publică Locală.
Căsătorit; soţia - funcţionară; are doi fii şi o fiică, elevi.