Închinăciuni şi pupăciuni. Un Iglesias proustian şi un Iri pios

Tanguia Iglesias o melodie, pe un­deva, in surdina, si mi-am adus brusc aminte de-un episod in care ma aflam refugiata (sau sinistrata poate?) la ma­ma acasa. Pentru care motiv nu-mi aduc aminte, desi ar trebui, ca sa stiu pe viitor sa evit experienta.

MADLENELE MELE. Nu ca n-ar fi pla­cut sa-ti revezi camera si sa refaci un pic atmosfera copilariei. Doar ca si mai placut ar fi sa reusesti, ceea ce in mod absolut normal nu se poate, desi toa­ta lumea se straduieste. Pentru ca ai tai au impresia ca, in sfarsit, se justifica sa-si bage nasul unde nu le fier­be oala, lucru pe care tu il detesti. Acum, cat te afli pe terenul lor, cu atat mai mult. Tu, pe de alta parte, ai sen­zatia ca trebuie sa ti se sufle-n fund exact atat cat ai tu chef pana sa in­chizi usa camerei si sa le zici "zat". Realitatea e ca nu doar ca nu te pamperizeaza nimeni, dar se mai si asteapta sa-i distrezi tu pe ei, ca ei de-acuma sunt batrani si i-au lasat pu­terile. Fix ce n-are nici un copil chef sa auda. Niciodata!

In fine, ideea e ca mi-am amintit de un episod similar, cand speram sa-mi gasesc refugiul in te­le­vizor. Mai bine imi bagam un bat in dos sau ma uitam cu ai mei la de­sene ani­mate. Pentru ca la teve am des­co­perit, atunci, un Irinel Columbeanu ine­cat de evlavie, pupand icoane si filmat, taman la tanc, cand isi exercita pi­o­senia. M-am hlizit trist. Apoi cu­vi­o­sul a cerut maicutei se­minte de flori, ca-i placusera ’mnealui exempla­rele ma­nas­tiresti. Si maicuta i le-a dat. Dar, inainte l-a intrebat daca sta la curte, ca florile alea sunt de curte, nu de ghiveci. Superb! Maicuta, bi­ne­in­te­les, habar n-avea cine e ’mnalui Iri. Dar, ’mnealui, Iri, o fi priceput ceva din lectia smereniei? Probabil nu.

PERSONAJUL. Si asa, pornind de la mama de-acasa, de la Iglesias si de la Iri cu icoa­na, m-am rascolit si eu de-un alt epi­sod, de data mai recenta insa, cand ace­lasi personaj cuvios si-a facut apa­ritia pe la prostele de la Universitate. In­ha­i­murat intr-o blana gene­roasa, sa-i tina cald trupului putintel. Mi-aduc aminte cu cata enervare am pri­vit situatia. De un comic grotesc si trist. Ce mama dracului cauta asta in piata? Ce rahat de revolte are el? Si nu ca n-ar avea, probabil ca se irita zdravan daca vreo fufa proasta nu-i face sex oral cum trebuie, nu zic nu, insa cum sa-ti permiti sa pretinzi ca impartasesti aceleasi griji cu ale multimii?

Tupeul n-are margini, n-are limi­te. Si din nou am realizat ca, din pa­ca­te, fara sange nu iese nimic. Daca m-as putea dezbraca pentru o secunda de principii si frica de mania Aluia de Sus, as zice ca viermisorul imblanit ar fi trebuit strivit, iar mama lui de Gu­vern n-ar fi trebuit rugat frumos sa se duca dracului, ci trimis acolo bucatele, la pachet.

Dar, cum secunda asta de refula­re nu-mi e permisa, imi indrept din nou aten­tia spre mama, care latra iar ceva despre cum ar fi mai bine sa-mi gesti­o­nez viata, imi indrept aten­tia spre ta­ta, care ne ignora, ca de obi­cei, pentru ca, doar din cand in cand, printr-o vor­­ba plina de duh, sa ne sugereze ca sun­tem un pic oli­go­fre­ne, si imi aduc amin­te de Iri care s-a in­tors acasa li­nis­tit, cu limuzina, a in­manat haina de blana vreunui ser­vi­tor, sa i-o aseze frumos in cuier, la ho­dina, si viata merge inainte la fel ca mereu.