Intelectualii contra FSN

În seara zilei de 17 februarie 1990, Silviu Brucan, supranumit în presa vremii "creierul FSN", îşi anunţase demisia din partid fiindcă simţea că rolul său în această formaţiune se încheiase. În dimineaţa următoare, Brucan a revenit asupra hotărârii sale.

Episodul a avut loc la scurtă vreme după ce veteranul politicii româneşti purtase o discuţie în contradictoriu cu reprezentaţi ai Grupului pentru Dialog Social (GDS). Revista "22" a publicat, la vremea respectivă, exhaustiv, note de la discuţia în timpul căreia intelectualii semnalau că FSN risca să se transforme într-un moştenitor al vechilor structuri şi reflexe comuniste.

Intelectualii nu apreciau ca oportună decizia FSN de a candida. Ei considerau că imaginea Frontului era afecată de afluxul de foşti nomenclaturişti în rândurile FSN şi susţineau că formaţiunea condusă de Ion Iliescu începe să aibă metehne de partid unic. Reprezentanţii GDS erau convinşi că în timpul demonstraţiilor de la 28 şi 29 ianuarie 1990 mai-marii FSN făcuseră presiuni asupra Televiziunii Române. Prin urmare, TVR, în loc să transmită imagini în direct de la protestele partidelor tradiţionale, difuzase meciuri, filme şi programe muzicale.

Candidatura FSN era oportună în opinia lui Brucan pentru se evita astfel apariţia unui "vacuum" de putere. Cum majoritatea partidelor candidate erau de dreapta şi de centru-dreapta, stânga politică se vedea lipsită de un reprezentant viabil în cursa pentru guvernare. Brucan a încercat, de asemenea, să explice natura ambiguă a Frontului fără a reuşi însă să lămurească lucrurile pe deplin: "FSN este un organism politic care, ca şi forumurile din Ungaria, Cehoslovacia şi RDG, refuză să fie partid, din considerente politice şi sociale".

Cu toate acestea, obiectivul FSN era, potrivit... avocatului său, instaurarea în România a unei democraţii viabile. Privatizarea era un alt ţel declarat al FSN, deşi se dorea implementarea ei într-un ritm lent pentru a evita haosul, şomajul şi destabilizarea ţării.

PUZDERIA DE PARTIDE
Potrivit unui sondaj realizat de Adevărul la începutul anului 1990, românii priveau cu multă încredere spre viitor. Nu mai puţin de 44 se înscriseseră deja la Tribunalul Municipiului Bucureşti (TMB) până la jumătatea lunii februarie. Pornind de la eşantionul semnificativ al respondenţilor, mai mult de jumătate din populaţie considera că România va evolua spre o societate cu adevărat democratică. O pătrime dintre respondenţi au declarat că au rezerve în privinţa viitorului democratic al ţării şi doar 13,2% erau convinşi că în România nu se poate instala o democraţie autentică.

Dintre cei chestionaţi, un procent zdrobitor (81,6%) au declarat că sunt optimişti în ceea ce priveşte viitorul culturii. 70,2% credeau că învăţământul se va îmbunătăţi simţitor. Opiniile privind viitorul economic şi politic al ţării exprimau o încredere moderată. 58,4% dintre respondenţi credeau că economia va merge mai bine, iar 52,9% credeau că ţara va avea un viitor politic mai bun.

Potrivit populaţiei, guvernanţii ar fi trebuit să respecte în primul rând principiul adevărului, dar erau considerate de importanţă şi competenţa, libertatea şi dreptatea.

Partidul care se bucura de cel mai mult credit era, conform sondajului, Frontul Salvării Naţionale (FSN). Se pare că 57,2% dintre respondenţi ar fi simpatizat cu Frontul. Urma în topul preferinţelor Partidul Naţional Liberal (PNL), care se bucura de un scor de 7,3 procente. Pe locul trei se afla Partidul Naţional Ţărănesc Creştin şi Democrat (PNŢCD), cu 3,3 procente. Între primele cinci partide, în topul preferinţelor românilor se mai aflau Partidul Social-Democrat din România şi Partidul Ecologist Român.

Oficial, cel mai bogat partid la 18 februarie 1990 era PNŢCD, care avea în visterie 102.000 lei, dar şi cel mai mare număr de membri, 430. Partidul Socialist al Dreptăţii, cu sediul în Bucureşti, aflat sub conducerea lui Tănăsescu Grigore, dispunea de cel mai mic capital, 200 de lei. FSN avea 365 de membri şi dispunea de un capital de 5.000 de lei.

ŞANTIER LA BCU
Pe ruinele Bibliotecii Central Universitare (BCU) din Bucureşti, în februarie 1990, se înălţau deja schele. Începuse reconstrucţia clădirii şi un termen de predare optimist era toamna aceluiaşi an. Incendiul care a cuprins biblioteca în zilele Revoluţiei nu a afectat doar clădirea, ci a provocat şi distrugeri masive ale fondului de carte. Au dispărut în flăcări toate unicatele, aproape toate manuscrisele, colecţia de publicistică românească de patrimoniu ce cuprindea titluri precum: "Contemporanul", "Viaţa românească", "Albina românească".

Au fost salvate în mod miraculos toate manuscrisele ce purtau semnătura lui Mircea Eliade. În semn de solidarizare, donaţiile făcute de persoane particulare şi de instiuţii au fost impresionante. BCU a primit peste 10.000 de volume de la 640 de donatori. Unele dintre cărţile dăruite erau adevărate obiecte rare legate în piele, pergamente, scrieri cu alfabet chirilic ­ unele ieşite din tipografiile vechilor mănăstiri româneşti.