Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Alina nu e doar o balerină. Fie ea şi una dintre cele mai mari din lume. E mult mai mult de atât. E un suflet pe poante. Te învăluie cu emoţia mişcărilor ei şi te laşi purtat într-o lume care în acele momente pare doar a ei. Am avut şi bucuria şi onoarea să o întâlnesc şi am descoperit un om de o modestie rară.
Sabina Iosub: Bun găsit, Alina. Cum e înapoi în România?
Alina Cojocaru: Foarte frumos. Tot timpul când mă întorc în țară este totuși așa o căldură sufletească și în teatru atmosfera este momentan foarte emoționantă și cu multe pregătiri. Totul e în plină mișcare, avem repetiții pe scenă și lucrurile acestea sunt… Mă simt acasă.
Sabina Iosub: Simți altfel podeaua scenei sub picioare, în țară? Prinzi mai bine rădăcini?
Alina Cojocaru: Când sunt pe scenă parcă nu neapărat, dar când sunt în culise, când sunt în jurul colegilor este într-adevăr un fel de energie, chiar ai folosit cuvântul frumos – energie, da.
Sabina Iosub: Ai aici o premieră importantă. Un spectacol în care te regăsești, cu totul?
Alina Cojocaru: Este. Am dansat rolul Titaniei de câteva ori, de destul de multe ori până acum, și deși este nu spectacol nu prea lung, are totuși mult farmec, multă magie, și de fiecare dată când îl dansez mă bucur să descopăr lucruri noi, mici inspirațiuni din lucruri care mă inspiră în viaţa de zi cu zi. Chiar vorbeam azi de dimineață de exemplu când eram în drum spre teatru și am văzut luminile frumoase care sunt în București și mă uitam așa, încă era întuneric, și mi-a dat ideea să mă gândesc diseară când o să fiu pe scenă - Titania, în jurul ei să îmi închipui mulți licurici. Deci stau și mi se par lucrurile acestea care se întâmplă în zi cu zi că mă ajută totuși să adaug un pic la acest rol și, deși l-am dansat mult, tot timpul e ceva nou în el și mă bucură posibilitatea să descopăr ceva.
Sabina Iosub: E o piesă care pune mult accent pe partea superioară a corpului. Te vezi mai bine, te exprimi mai bine așa?
Alina Cojocaru: E o observație foarte frumoasă. Ashton are felul lui coregrafic care este într-un fel foarte feminin. Într-adevăr folosește foarte mult mișcările brațelor și pozițiile în timp ce picioarele se mișcă foarte, foarte, foarte repede. Deci diferența asta dintre a-ți folosi mișcările corpului, mâinile, și mișcările picioarelor are un farmec foarte anume. Nu este tot timpul ușor de reușit, dar este distinctiv pentru Ashton și mie îmi place foarte mult . Îmi place că este foarte feminin, te simți foarte elegant într-un fel și în același timp poți să încerci să nu fi așa de… cum ești în școală, cum ești învățat, poți să încerci diferite feluri de a-ți folosi mâinile și umerii și șoldurile. E o observație frumoasă.
Sabina Iosub: Transmiți foarte mult pe scenă. Transmiți foarte multă emoție, foarte multă căldură. E greu?
Alina Cojocaru: E lucrul esențial. Să reușești să faci o legătură cu publicul care se uită. Am avut posibilitatea să mă uit la mai multe spectacole și să văd și eu, deși știam balerinii, știam cât de calzi erau, și să văd că totuși câteodată nu ajung în fața publicului. Este o artă în sine într-un fel să înveți să faci așa ceva. Și am învățat uitându-mă la alte spectacole, am învățat făcându-mi anumite filmări, sau de la profesorii care tot timpul îmi spuneau ce a ieșit bine și lucrul acesta mă interesează cel mai mult – relația între mine cu partenerii pe scenă, relația cu colegii din jurul meu pe scenă și felul în care putem să prezentăm un lucru, ceea ce facem, în așa fel încât să fie simțit. E ușor să te uiți la ceva, dar ca să și simți la ce te uiți este lucrul cel mai important în profesia noastră. Și îți mulțumesc că ai spus, mă bucur că într-un fel reușesc la ceea ce lucrez, dar știu sigur că încă mai am de învățat și e sinceritate, după părerea mea. În momentul în care intri pe scenă să fi sincer, să crezi în ceea ce faci sută la sută, să devii persoana care trebuie să devii la fiecare pas, să nu te minți pe tine însuți și să nu minți publicul în cine ești pe scenă creează transformarea de la Alina la rolul pe care îl dansez, deși sunt tot Alina, e imaginația mea, cum aș vedea acest rol și dacă într-un fel facem publicul să creadă și să simtă ceva, e minunat.
Sabina Iosub: E diferit publicul din România?
Alina Cojocaru: Ah, rareori compar publicul. Cred că e mai mult cum simt eu. Că probabil dacă pui publicul și vezi diferența din mai multe țări e un lucru, dar eu îl simt probabil mult mai puternic că pentru mine este mai important. Orice public este important, dar simți tot timpul o anumită căldură, o anumită prezență, știi că ai părinții și familia care sunt în sală sau lucrurile care îmi sunt mai dragi mie.
NU A FOST UŞOR. FIECARE LUCRU VINE CU GREUTATE
Sabina Iosub: Ești foarte tânără, dar ai foarte multă experiență și ai jucat, ai dansat pe niște scene enorme. Unde e secretul, cum ai reușit? În ce a stat reușita ta? În puțin noroc, în foarte multă muncă, în inspirația ta, în ce?
Alina Cojocaru: Toate. Probabil toate. Și noroc și muncă, foarte multă muncă, și noroc de profesori care au avut încredere în mine și m-au încurajat, din școală cât și din trupă, directori care au avut încredere în mine și mi-au dat roluri la o vârstă foarte fragedă, ceea ce este mai rar, dar ceea ce este un lucru care mă bucură să văd aici, la noi, la Opera din București, să văd balerini foarte tineri având aceste posibilități și zâmbesc în sinea mea pentru că știu că este începutul unei cariere și e important să nu pierzi acest început. Acesta a fost norocul meu. Am impresia și faptul că am avut o dorință de a face lucrul cât mai bine și încrederea profesorilor din jurul meu care m-a îndrumat, mi-a dat cărbuni să tot ard, să tot continui. Și sincer, dacă mă uit așa înapoi, nu știu de unde așa dorință, dar a fost drumul meu, nu a fost ușor, îți închipui, fiecare lucru vine cu greutate. Acuma că mă uit înapoi țin minte lucrurile frumoase pentru care vreau să-mi amintesc trecutul, dar știu și greul prin care ajungi la un așa loc în viață.
Sabina Iosub: Mai simți durerile de picioare din toți anii aceștia? Durerile acelea… când nu mai simțeai picioarele?
Alina Cojocaru: Da, că nu mai poți să faci un pas, că fiecare pas e plin de durere. Momentan nu. Am norocul acuma să lucrez cu niște sports science, antrenori specializați pe știința sportului, știința mișcării, am avut norocul să lucrez cu ei când am avut o mare nevoie de recuperare după o operație și am rămas așa cu ei și spre norocul meu, de atunci sunt 6-7 ani, în care prima dată în cariera mea, în ultimii 7 ani, am putut să descopăr ce înseamnă să dansezi fără durere. Și parcă este o nouă viață, o nouă carieră, o nouă bucurie de a dansa fără să simți. Sunt deci multe lucruri. Este totuși o profesie care a rămas foarte mult în urmă cu stilul de a se pregăti și spre norocul meu acum descoperind cum se antrenează sportivii și lucrând și eu în felul acesta am descoperit multe beneficii și mai multă sănătate ceea ce încerc foarte mult să încurajez și colegii noștri. De exemplu numele lui este Patrick Rump și este din Germania, a lucrat și la Royal Ballet și la English National Ballet și la multe alte companii și am avut tot așa marea bucurie să ne ajute și să vină în România, să facă legătură și cu balerinii noștri și să continuăm pe viitor să îl aducem aici, să mai vină să ajute. Deci, sincer, dacă reușești totuși să înveți și să îți faci o profesie de care să te bucuri așa de mult și fără acele dureri, care profesia le aduce oricum, accidente sunt oricum, dar cât de cât să te poți să te protejezi cât mai mult de ele, este un cadou pe care l-am primit și sper să vorbesc ca să încerce și alți copii din școală care învață acum balet să aibă mintea deschisă și să încerce să învețe și de la alte sporturi și să aibă grijă de corpul lor pentru că au numai unul.
Sabina Iosub: E ceva ce doare mai mult pentru o balerina decât picioarele? Poate sufletul, la un moment dat?
Alina Cojocaru: Cred că fiecare balerina are problemele ei. Poate cineva are picioare, cineva poate altceva, depinde. Nu știu.
Sabina Iosub: Ți-a fost teamă la acea accidentare? Te-ai gândit la ce se poate întâmpla cu cariera ta? A fost un moment de cumpănă?
Alina Cojocaru: Îți închipui că, când ne lovim de orice perete îl vedem mare și ne gândim că e imposibil, că e frică, că nu poți să treci peste. Încetul cu încetul am început să învăț că în viață orice problemă, orice încercare, orice cumpănă, are o posibilitate, are un răspuns, trebuie numai să continuăm să căutăm răspunsul. Și câteodată găsim un răspuns, poate nu răspunsul potrivit, trebuie să ne dăm seama, căutăm alt răspuns. Probabil fiind și o persoană căreia i se spune nu poți să faci asta, m-a încăpățânat foarte mult să arăt că pot, și în momentul respectiv când doctorii din jur sau lumea spuneau că poate nu o să mai pot să mai dansez am știut că o să pot. Deci chiar dacă îmi era frică și chiar dacă încă nu găsisem cum să revin pe scenă, știam sigur că o să găsesc ceva și o să revin pe scenă. Lucrul acela sincer m-a ținut să continui să găsesc soluția potrivită și spre norocul meu știi, câteodată, ce cauți, găsești. Dacă tu cauți probleme și dacă tu cauți greutăți, vezi aceste lucruri. Dar cred că în situația mea respectivă eram așa de obsedată, de dornică de a găsi rezultatul sau răspunsul care îmi trebuie că l-am găsit.
MĂ SIMT UN OM FOARTE NOROCOS
Sabina Iosub: Ești fericită, Alina?
Alina Cojocaru: Da
Sabina Iosub: Din ce îți vine fericirea?
Alina Cojocaru: Când mă uit în jurul meu, oamenii care nu sunt foarte mulți, dar sunt foarte… Simți dragoste, simți suport, simți ajutor, simți… Când ești cu aceste persoane în jurul tău lumina strălucește mai mult. Parcă problemele sunt mai mici. Atunci îți dai seama că sunt multe lucruri pe care le poți face și că dacă le faci cu persoana cu care aceste lucruri devin mai importante și devin mai frumoase, te simți fericit. Pentru că, hai să fim sinceri, ne uităm în jurul nostru și, viața nu e așa ușoară, în nicio țară. Mă urc în avion de 2 ori pe săptămână, câteodată de 3 ori pe săptămână, câteodată de 5 ori pe săptămână, și de fiecare dată mă urc în avion și stau și mă gândesc poate e ultima dată când mă urc în avion, dacă te uiți la tot ce se întâmplă în toată lumea. Și când îți dai seama cât de fragilă e viața, mi se pare o pierdere de timp să cobor din avion și să pierd timpul concentrându-mă la lucrurile pe care nu le pot schimba, și pur și simplu mă consider un om norocos să pot să zâmbesc, să ies din avion spre ceva frumos. Pentru că e în puterea noastră, sincer cred că e în puterea mea ca drumul pe care îl fac, pașii spre ce fac să fie frumoși. Dacă eu caut și văd frumos și bunătate, poate nu o găsesc repede, dar este acolo. Și atâta timp cât aceste lucruri le văd în jurul meu, și oamenii care țin la mine, asta contează.
Sabina Iosub: Cum te-ai îndrăgostit de Johan?
Alina Cojocaru: Sincer încă mă mai îndrăgostesc de el în fiecare zi. Când știu că am descoperit persoana cu care sunt și încă totuși în fiecare zi stau și mă uit și am unul dintre momentele în care-mi dau seama că sunt fericită, mă simt, într-un fel, un om foarte norocos.
Sabina Iosub: Anul trecut a fost prima dată când ai făcut Crăciunul în România după…
Alina Cojocaru: După mult timp!
Sabina Iosub: Ce ai simțit?
Alina Cojocaru: Tot așa erau momente când mă uitam în jurul meu și… cred că cel mai frumos a fost să-i văd pe părinții mei zâmbind, bucuroși să fie toată familia în jur. Sunt clipe, știi, imagini cu oamenii dragi care-ți rămân în suflet. M-am simțit așa ca o persoană care se uită și vede totul în jur. A fost foarte frumos.
Sabina Iosub: Faci foarte multe acte de caritate, ești aproape de oamenii pe care-i simți în nevoie. Nu e lucru simplu și nu poate face oricine așa ceva.
Alina Cojocaru: Nu este simplu ba chiar este din ce în ce mai greu. După cum văd și eu, cred și eu. Acum este o situație așa nesigură în lume în care toată lumea încearcă să se protejeze, dar este important să ne gândim și la cei care nu se pot proteja singuri, sau este important să găsim posibilități să ajutăm dacă se poate ajuta. Ai o idee și crezi că ceva poate rezulta în a aduce un beneficiu pentru cineva care are nevoie de acest beneficiu de ce să nu încercăm. Într-adevăr necesită foarte mult timp ceea ce nimeni nu are. Nu avem timp, dar deși am avut această dorință de mai demult am reușit numai să mă implic când am găsit echipa în care să am încredere. Una este Casa Speranței, echipa cu care m-am întâlnit la Londra, care face foarte multe acte de caritate în România și-n alte țări pentru un spațiu care s-a deschis și care este acum în plin lucru și este o bucurie să contribui. De aceea m-am bucurat să lucrez cu ei pentru că ei chiar ce au spus, ce și-au pus în plan au reușit. Poate nu în atâta timp, poate în mai mult timp decât ar fi trebuit sau aș fi sperat, dar nu s-au oprit până nu au ajuns să facă ce fac. În plus, de curând am avut norocul să avem ajutorul prințesei Marina Sturza. Mara Society este o echipă de 4 doamne care sunt la New York, sunt din România, care sunt de un succes nemaipomenit în domeniul medical, în arhitectură și au făcut această societate care invită artiști români – sunt tot așa în colaborare cu Institutul Cultural Român de la New York, și țelul lor este să promoveze cultura românească în New York. Și prin ei am reușit să avem o colaborare foarte frumoasă și să facem o gală de balet la New York, miercuri, pe 9 decembrie. Au fost foarte multe peripeții ca să ajungem, tot timpul sunt aceste peripeții, dar sincer cred că o să fie o experiență foarte frumoasă pentru artiștii noștri care o să fie din București, pentru mine însămi să dansez pe scenă cu artiștii noștri în străinătate. Nu știu, mă simt într-un fel mai responsabilă, vreau așa ca toată lumea să se simtă mai bine, artiștii și publicul, și spre norocul nostru avem o linie de nume internaționale ale baletului care au fost de acord să vină să ni se alăture la această gală în New York pur și simplu pentru a arătat suportul, ajutorul pe care vor să-l dea lui Johan. Mulți dintre ei au fost colegi, am dansat împreună și când au auzit de acest eveniment au zis imediat da, venim, vrem să dansăm.
IMAGINAŢIA NU ARE LIMITE
Sabina Iosub: Mă întorc puțin la viața ta profesională. Unde te vezi, nu știu, peste 5, 10 ani?
Alina Cojocaru: După cum spuneam mai devreme am avut o carieră care a început foarte devreme și am ajuns la o perioadă… au fost câteva tranziții. Prima parte, ca orice student, găseam inspirație în ce-i vedeam pe alți balerini dansând. După care a urmat o perioadă de timp în care găseam inspirație în cărți și-n actori și acum am ajuns la partea în care găsesc inspirație în mine însămi într-un fel, în idei, în gândiri noi, în cercetări noi ale unui rol, a găsi alte nuanțe, alte părți, alte culori și îmi dau seama ca totuși imaginația nu are limite la ce ne putem imagina, ce putem crea, ce putem vedea este o bogăție pe care rareori o folosim. Nu numai în profesie, dar îmi dau seama că în toate aspectele vieții. Dar nu e ușor. Tot timpul suntem bombardați cu alte lucruri din afară, dar dacă reușim totuși să găsim această inspirație și aceste idei ne dezvoltăm ca oameni și putem contribui la ce este în jurul nostru. Acum, sincer, cel mai mare interes pentru mine este să fiu în sală cu un coregraf pentru că în momentul respectiv este o viziune pe care coregraful o are și sunt interesată să descopăr tot așa o altă persoană. Lucrurile acestea sunt frumoase. În următorii ani sunt câteva planuri în care o să fiu implicată în proiecte mai mari, pe mai lungă durată și coregraful pe care-l ador și care pentru mine momentan este unic în lume este John Neumeier, unul dintre puţinii coregrafi care acum pune în scenă spectacole care au o temă, care nu sunt abstracte, care au o poveste și-n general este foarte dramatică. Lucrurile acestea sunt momentan cele mai interesante pentru mine. Sper în viitor ca aceste posibilități să fie din ce în ce mai multe .
Sabina Iosub: Te vezi mamă?
Alina Cojocaru: Tot timpul am spus că familia este un loc foarte important, și da, la momentul potrivit, da!
Sabina Iosub: Îmi doresc foarte mult să privim și spre cei foarte tineri, cei foarte mici care fac școală aici, care învață aici, care pun bazele baletului. E o școală bună, e un început bun, se pot face mai multe în România?
Alina Cojocaru: Tot timpul se pot face mai multe. Din păcate nu pot să-ți spun sigur unde cred, la ce nivel este, pentru că nu am avut posibilitatea să văd sau să știu și e greu să creezi o școală ținând cont de elevi pentru că mulți știu că unii vin, alții pleacă, cei micuți tot timpul au impresia că e o școală bună în altă țară și într-adevăr ceea ce-mi doresc eu foarte mult și după experiența mea am observat că așa e, noi timpul învățăm din colaborări cu alții. Și probabil dacă o să avem posibilitatea sau școala să aibă posibilitatea să invite alți profesori să ofere – sincer la asta nu m-am gândit, îmi vine acum când m-ai întrebat tu – în felul ăsta se învață. Învață și studenții, învață și profesorii. Nu nu oprim niciodată din învățat și în special ținând cont că baletul se schimbă atât de mult acum nu e numai balet clasic, nu facem numai tradițional, coregrafii acum îți cer să faci lucruri nemaigândite și acest lucru te face să crești, dar am impresia că și-n școală lucrurile trebuie să se schimbe, trebuie să avansăm să pregătim, să ne pregătim studenții – vorbesc de parcă aș avea o școală – să ne pregătim studenții – acum vorbesc ca și cum aș fi o profesoară – să se pregătească studenții în așa fel încât din momentul în care intră într-o trupă – acum la noi în teatru avem coregrafi din toată lumea care sunt coregrafi care au creat spectacole nemaipomenite – în orice trup în lumea de astăzi în care un balerin din România intră o să trebuiască să facă față la multe lucruri diferite. Și când vine un coregraf în sală dacă-ți cere ceva – tot așa îmi spuneau “poți să faci asta?”, nu-mi închipuiam cum e posibil și zic Da! Cum? Nu știu! – să aibă și atitudinea să aibă și încrederea să aibă baza e foarte important, în felul acesta să poată să intre în orice trupă și să se simtă bine, să fie folosit să aibă un viitor. Și am impresia că a fi profesor este una dintre cele mai importante și cele mai grele profesii și îmi închipui că peste tot se poate mai bine. Poate cu timpul, când o să am timp, dar deocamdată nu pot decât să-mi doresc acest lucru și să sper că fiecare gândește așa.
SĂ DESCOPERIM PARTEA FRUMOASĂ DIN NOI ÎNŞINE
Sabina Iosub: Ai un mesaj pentru cititorii noştri, în prag de sărbători?
Alina Cojocaru: Fiecare om are greutățile lui, toți ne ducem crucea, dar ne alegem spre ce ne uităm și ce ne dorim și cred că cea mai mare dorință și urarea pe care o am pentru România și pentru fiecare om din toată lumea, dar în special, în special în România, ar fi să reușim să descoperim și partea frumoasă a vieții, să descoperim partea frumoasă din noi înșine, să ne bucurăm de viața pe care o avem pentru că (pocnește din degete) într-o secundă poate nu o mai avem și să ne uităm în jurul nostru, la vecinul din dreapta și la cel din stânga și să încercăm să-I respectăm un pic mai mult și să înțelegem că și ei că și noi vrem lucruri bune și frumoase și ne îndreptăm, și că ne îndreptăm spre aceste lucruri bune și frumoase, să întindem o mână când este nevoie să întindem o mână, să dăm un umăr când este nevoie să dăm un umăr să sprijinim, să zâmbim la un străin că poate așa îi schimbăm viața. Mi s-a întâmplat de multe ori ca într-o zi să-mi zâmbească cineva și să-mi dau seamă că totuși sunt multe lucruri de care pot să fiu recunoscătoare. Sper, anul viitor, din suflet, ca măcar unii dintre noi să descoperim aceste lucruri frumoase în viață.
Citește pe Antena3.ro
