Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Excelenţă, în România au loc discuţii ample despre sistemul norvegian de protecţie a copilului. Ne puteţi explica felul în care sistemul prioritizează copiii şi dezvoltarea lor în Norvegia?
Vă mulţumesc pentru invitaţie. Aş începe prin a spune că şi în Norvegia familia este pe primul plan, prin intermediul membrilor familiei, prin intermediul creşelor, al şcolilor, copiii sunt învăţaţi să îi respecte pe ceilalţi, să se respecte pe ei, sunt învăţaţi să aibă încredere, încredere în familiile lor, încredere în autorităţi, astfel încât să poată deveni, atunci când cresc, buni cetăţeni cu o bună contribuţie în societate şi să aibă o viaţă bună.
Dar ce se întâmplă atunci când un copil e într-o situaţie dificilă, într-o formă de pericol?
Cred că vă referiţi la Sistemul de Protecţie a Copilului. Trebuie ştiut în primul rând că Serviciul pentru Protecţia Copilului este un serviciu al cărui scop este să acorde asistenţă familiilor. În multe situaţii se întîmplă ca un părinte să sesizeze Serviciul pentru Protecţia Copilului şi să ceară sprijin. Poate părinţii trec printr-o perioadă dificilă în relaţia cu copilul şi atunci serviciul poate oferi sprijin.
În unele situaţii, Serviciul pentru Protecţia Copilului primeşte notificări din partea unei clinici, a unei şcoli, din partea unui vecin, cu un mesaj de îngrijorare în ce priveşte un anumit copil sau a unor copii dintr-o familie.
Vor încerca să evalueze informaţiile, să obţină date în plus şi să vadă apoi dacă pot acorda asistenţă familiei. Dacă situaţia trece drept una critică, unde sunt motive să creadă că există manifestări de violenţă, că există abuz sau neglijare, ei pot propune Consiliului un ordin de luare în îngrijire. De asemenea, pot propune Consiliului ca respectivii copii să fie, pentru o anumită durată, lăsaţi în grija unor părinţi de plasament. E un serviciu de asistenţă, este foarte important. Dacă eu, ca vecin, observ că un copil din vecini este victimă a violenţei, îi voi sugera reprezentantului Protecţiei Copilului din oraşul meu să vină să vadă despre ce e vorba, întrucât sunt îngrijorată pentru copil, pentru sănătatea şi interesul lui. Nu voi interveni personal, dar îmi pot exprima îngrijorarea, iar ei au obligaţia de a face verificări.
Cât de important este ce are de spus copilul? Cât de important este semnalul de alarmă venind din partea copilului?
Toţi copiii au dreptul să fie auziţi, nu e niciun dubiu aici. Copiii au dreptul să fie auziţi, dar trebuie luat în calcul şi cum, în funcţie de ce vârstă. Când copiii au 15 ani sau peste 15 ani, devin parte în caz şi au dreptul să fie reprezentaţi de avocat.
Aici, în România, a părut că sistemul norvegian nu e atât de concentrat asupra familiei, aşa cum aţi spus. A părut că este un stat foarte puternic, cu voinţă puternică şi cu decizii care în alte ţări ar putea părea destul de dure. În România, percepţia culturală a majorităţii este că familia este cea mai importantă în dezvoltarea copilului, iar statul ar trebui să îşi vadă de treaba sa, în afară de cazul în care se întâmplă vreo nenorocire. Se poate vorbi despre culturi diferite?
Familia este pe primul loc şi în Norvegia, absolut! Avem, de exemplu, o rată a natalităţii peste medie, avem multe măsuri de asistenţă pentru familie, măsuri prin care încurajăm oamenii să aibă copii: alocaţia, concediu maternal, grija de a asigura un echilibru între viaţa profesională şi viaţa de familie. Deci nu, nu sunt două sisteme diferite, poate moduri diferite de acţiona. Protejarea copilului este foarte importantă. Există zero toleranţă faţă de violenţa împotriva copiilor, deci avem un sistem unde se întâmplă, uneori, să fie nevoie de intervenţie în familie, când este în interesul copilului. Principala responsabilitate pentru copil îi revine familiei, ea este celula de bază a societăţii. E foarte important să subliniez asta. Chiar e foarte bine să ai copii în Norvegia, şi o spun în cunoştinţă de cauză, am, la rândul meu, patru copii.
Există, totuşi, o formă de ciocnire, o problemă de înţelegere, au existat proteste în alte ţări, inclusiv în România, oamenii sunt foarte supăraţi, au existat mesaje dure la adresa statului norvegian şi a sistemului de protecţie a copilului. Cum aţi gestionat cele văzute şi auzite recent?
Mă bucur că mă întrebaţi asta, îmi daţi ocazia să mai explic câte ceva. Trăim într-o lume unde avem libertate de expresie, aşadar oamenii au dreptul să protesteze şi să îşi exprime părerile. E important să ne reamintim că, atunci când există un ordin de plasament, principiul confidenţialităţii este respectat în proporţie de sută la sută. Asta înseamnă că familia în cauză, orice familie în cauză, le poate dezvălui orice doreşte celor din afara cazului, dar cei de la Protecţia Copilului nu vor face asta sub nicio formă. Deci mereu există un dezechilibru în ceea ce ajunge la publicul larg. Admitem asta şi vom rămâne la fel de stricţi în ce priveşte principiul confidenţialităţii, pentru a proteja copilul, pentru a evita apariţia unor situaţii în care copilul şi detalii din viaţa sa sunt expuşi în mass media, cu consecinţe pe termen lung cu care copilul va avea de trăit şi mai târziu.
Situaţia actuală ne reaminteşte că trebuie să informăm mai mult cu privire la societatea norvegiană, despre cum funcţionează Serviciul pentru Protecţia Copilului, despre asistenţa pe care o oferă. Trebuie să arătăm cât e de important, cum funcţionează în Norvegia şi să arătăm principiile protecţiei copilului şi ale interesului copiilor. E nevoie să comunicăm pentru a face schimb de informaţii între România şi Norvegia, în acest caz, şi între serviciile de protecţie a copilului dintre ţările noastre, România are, şi ea, un astfel de sistem, apoi să schimbăm informaţii şi sperăm să ajungem în acel punct şi să facem schimb de informaţii.
Credeţi că astfel de proteste de stradă şi atenţia mediatică le fac mai mult rău sau bine familiilor în cauză?
Revenind la principiul confidenţialităţii, sunt de părere că, pe cât se uită cineva mai mult la proceduri, reiese că sunt cazuri unde există o decizie de dare în plasament, consiliul a decis, familia poate face apel şi cazul merge mai departe într-un tribunal regional. Poate că nicio familie nu vrea atenţie media, nu ştiu, ei trebuie să spună asta.
Ca diplomat, care a fost mesajul pe care l-aţi transmis la Oslo?
Ca ambasadă, trimitem rapoarte pe tot felul de subiecte, politică de securitate, asistenţă regională, dar şi cu privire la demonstraţii. Observăm mesajele transmise, uneori aceste mesaje nu sunt sunt reflecţia completă a ceea ce încercăm noi să prezentăm, dar, de asemenea, luăm în calcul că e nevoie de mai multe informaţii cu privire la societatea norvegiană şi despre ce treabă bună face sistemul de protecţie a copilului şi cât de important este. Şi în Norvegia există o dezbatere cu privire la serviciul pentru protecţia copilului, doar că invers. Dezbaterea se leagă de cazuri unde intervenţia s-a făcut prea greu. E interesant. Nu există revoltă la adresa serviciului, avem o dezbatere despre cum să îl îmbunătăţim, să fim sensibili la cazuri când un copil este în pericol, dintr-un motiv sau altul.
Când e vorba de o intervenţie ce porneşte de la un caz de abuz, neglijare sau violenţă, legea novegiană e foarte clară şi este foarte important să ferim copiii de aşa ceva. Dacă familii de imigranţi aduc acest tip de practici, ele nu vor fi tolerate.
Aţi făcut referire, mai devreme, la cât de important este cuvântul copilului în toate aceste proceduri ale serviciului de protecţie a copilului. Un copil de 10-12 ani e luat la fel de în serios dacă spune că vrea să fie redat familiei?
Nu sunt în postura de a putea intra în detalii atât de precise, dar sistemul funcţionează astfel încât consiliul care gestionează cazurile în care se emite ordinul de luase în plasament are în vedere interesul copilului.
În Consiliu există, printre membri, un om de meserie, un psiholog. Aşadar, e imposibil pentru mine să intru în detalii, dar interesul copilului este cel care primează.
Aveţi un mesaj către familiile de români din Norvegia care se luptă acum să facă faţă sistemului şi care au copiii în diverse faze de luare în custodie?
Custodie e un termen foarte dur. Este vorba despre asistenţă într-o situaţie unde familia are probleme sau nu îşi creşte copilul în condiţii acceptabile.
Aş spune că sper că românii din Norvegia constată că încrederea în instituţiile noastre şi în statul de drept, încredere cu care noi suntem educaţi să o avem, este un element foarte puternic în societatea norvegiană. Ai încredere în sistem, în instituţii şi simţi pe pielea ta că încearcă să acţioneze în interesul cetăţenilor. Propria mea experienţă îmi confirmă această încredere. E un element important, creştem cu acest sentiment.
Sper ca orice familie, indiferent de unde vine, dacă are greutăţi, dacă are un copil dificil de gestionat la un anumit moment, să ştie că nu riscă nimic dacă ia legătura cu Serviciul pentru Protecţia Copilului. Ei vor încerca să ofere asistenţă şi să facă posibilă îndreptarea sau rezolvarea situaţiei, oricare ar fi ea.
Vezi interviul AICI
