Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Am văzut-o prima dată cu Sara, fetiţa ei, la cursurile de balet. M-a uimit cât e de frumoasă! Apoi am văzut-o jucând şi i-am remarcat talentul! Însă abia după ce am stat de vorbă preţ de câteva ore, vegheate discret de reportofonul meu, mi-am dat seama că Andreea Măcelaru Şofron este un om diafan, pe care viaţa l-a modelat într-un exemplu pentru cei din jur. Aşa am cules o poveste frumoasă de viaţă, în exclusivitate pentru Jurnalul Naţional.
■ EVELINE PĂUNA: Părinţii tăi au fost amândoi actori. Tatăl, la Piatra Neamţ, iar mama - la Timişoara. Cu toate acestea, pentru tine, teatrul nu a existat ca primă opţiune...
■ ANDREEA MĂCELARU ŞOFRON: La un moment dat au lucrat amândoi la Timişoara, apoi amândoi la Piatra Neamţ. Aşa am apărut eu pe lume. Dar da, prin repartiţie, părinţii mei au fost trimişi la Timişoara şi la Piatra Neamţ.
■ Deci pe tine te-au crescut bunicii?
■ M-au crescut bunicii din partea tatălui, în Bucureşti. Eu am venit în Bucureşti când aveam doi ani. Nu am foarte multe amintiri din perioada Timişoarei – acolo m-am născut. Când eram foarte mică a fost o perioadă când am stat şi la Piatra Neamţ. Dar nu am foarte clar în minte când am plecat la Piatra Neamţ, când am venit în Bucureşti...
■ Părinţii continuau să te vadă doar în vacanţe? Care era legătura ta cu ei?
■ Cam aşa, da... Cu mama m-am văzut chiar mai puţin decât cu tata. Pur şi simplu aşa a fost să fie... Singura întâlnire cu mama pe care mi-o aduc aminte este o întâlnire de la Bucureşti, înainte ca ea să plece definitiv în Germania. Eu nu am ştiut că pleacă. De fapt, cred că nimeni nu a ştiut la momentul acela că ea o să plece definitiv. A venit înainte să încep eu clasa întâi, mi-a cumpărat un ghiozdan galben cu două gărgăriţe roşii şi o dungă verde-fosforescent - la care săreau toţi câinii din parc, uniforma şi câteva rochiţe. Apoi s-a întors în Timişoara şi, la foarte scurt timp după aceea, am aflat că a plecat în Germania şi că nu mai vine.
■ Ai fost singurul copil?
■ Nu, mai am o soră mai mare decât mine cu vreo doi ani şi jumătate, care are un alt tată şi mai am un frate din partea mamei, care este născut în Germania - este cu zece ani mai mic decât mine. Din partea tatălui mai am doi fraţi, care sunt în Bucureşti, pe undeva. Dar nu păstrăm legătura, din păcate. Nu am avut această legătură nici când eram copii...
■ Ai avut vreodată sentimentul că i-ai... incomodat pe părinţii tăi?
■ Nu, niciodată. Părinţii mei, când mă vedeau, mă iubeau foarte tare. Nu ştiu ce făceau când nu erau lângă mine... (Zâmbeşte). Cu siguranţă m-au iubit foarte tare! Eu am putut să plec în Germania abia când aveam aproape nouă ani, în vacanţa de vară, iar mama mea a vrut atunci să mă păstreze la ea, practic ilegal, însă soţul ei, german, şi bunicii mei nu au fost de acord pentru că asta ar fi însemnat ca eu să nu mă mai pot întoarce în ţară decât cine ştie după câţi ani.
■ Ce simţeai tu pentru mama... atunci, la nouă ani, când ai revăzut-o?
■ Ce am simţit întotdeauna – o dragoste imensă. Eu nu am acuzat-o niciodată că nu m-a crescut sau că nu m-a ţinut lângă ea. Am înţeles oarecum şi situaţia. Bunica mea din partea mamei a murit foarte tânără – avea 42 de ani când a murit de cancer la sân. Sora mea a apucat să o cunoască, eu aveam câteva luni când a murit. Am înţeles şi că ea, fiind actriţă, avea un program extrem de plin. Pleca dimineaţa, venea noaptea, nu avea cu cine să mă lase şi atunci a fost, practic, nevoită să mă dea. Şi poate a fost mai bine aşa, pentru că s-a realizat, e bine, iar eu mă bucur de toate realizările ei. Cu tata la fel a fost: m-a iubit foarte tare, iar eu pe tatăl meu l-am idolatrizat, pur şi simplu. Aveam senzaţia că seamănă foarte tare cu Peter O’Toole, actorul meu preferat. Între noi a fost o relaţie foarte stranie. Pentru că el, fiind foarte tânăr când m-a avut - la 23 de ani, arăta lângă mine ca un frate, ca un partener. Şi toată lumea ne admira ca şi cuplu. Cei care nu ştiau că suntem tată şi fiică aşa ne luau. Însă el a fost omul care a furat pentru mine un trandafir de pe Aleea Trandafirilor. A sărit în tufe şi mi-a spus “nici când eram logodit nu am făcut chestia asta”. A fost omul care a luat un tren de noapte din Piatra Neamţ doar pentru ca să îmi aducă la şapte dimineaţa liliac şi, apoi, la cinci după-amiaza a plecat înapoi la Piatra... Venise doar să mă vadă. M-a iubit. Sunt sigură că m-a iubit foarte tare, aşa cum l-am iubit şi eu. Păcat că nu am putut fi toţi împreună – ăsta a fost un regret al meu, pentru că peste tot unde mergeam, copiii erau însoţiţi de părinţi, mai ales în momentele importante.
■ Tatăl tău a fost cel care a vrut să faci teatru?
■ Nu.
■ Dar atunci când ai dat Admiterea la Teatru, pentru că la Limba Italiană unde voiai să mergi nu erau locuri, tata ţi-a spus că n-ar fi deloc rău să faci Teatru...
■ Toată copilăria mea am crescut cu “dacă te prind la Teatru, îţi rup picioarele”.
■ De ce?
■ L-am întrebat şi eu, la un moment dat, când am crescut şi mi-a spus “greşeala o fac părinţii, o dată. Copiii nu au voie să o mai repete”. Şi am înţeles şi asta, pentru că ei au avut o perioadă extrem de grea, la un moment dat, în teatre. Trăiau mai mult din lucruri care nu aveau legătură cu arta - erau nevoiţi să-şi facă săli de jocuri electronice, discoteci... Nu mai aveau subvenţii de la stat, nu mai erau bani şi, practic, trebuiau să se întreţină singuri. Mai mult decât atât, repertoriul le era afectat – Caragiale devenise interzis, se jucau numai anumite spectacole, de un anumit tip, turnee nu se mai făceau... Şi atunci unde mai era bucuria?! El a prins o perioadă bună, când se pleca şi în străinătate, chiar dacă trupele erau foarte mari.
■ Nu cumva ţi-a spus asta pentru că îşi dorea ca tu să ai o familie unită?
■ Nu cred că s-a gândit atât de departe. Nu... S-a gândit strict la partea financiară, pentru că l-am întrebat, la un moment dat, ce vede pentru mine. Şi mi-a spus ca orice meserie care are halat, pentru că halatele au buzunare”. Eu am ţinut minte asta! Dar la ce mi-a folosit?! (Zâmbeşte). Pentru Teatru... nu m-am pregătit. Nu m-am pregătit pentru că, dacă am crescut aşa, nu am avut dorinţa de a da la Teatru. Apărusem destul pe scenă în audiţiile de la Şcoala de Muzică, adică trecusem prin asta şi, pentru mine, nu era o necesitate absolută aceea de a fi pe scândură. Însă m-am pregătit patru ani pentru Italiană. Eram atât de pasionată, încât practic am copiat de mână manualele. Erau nişte manuale, dar care existau la o singură şcoală. Şi, când am terminat eu liceul, nu s-au scos locuri la Italiană. Se scoteau câte două, la doi ani. Pentru că tot mă pregătisem la limba română am aruncat, mai mult în glumă, o întrebare, la telefon: “Auzi, tata, ce ar fi dacă aş da la Teatru?” şi el, surprinzător, mi-a spus că se gândise la asta.
■ Ce crezi că îl făcuse să se gândească la asta?
■ Nu ştiu. N-am mai vorbit niciodată despre asta. El a venit destul de repede după mine în Bucureşti. M-a ascultat. I-am spus, cu foarte mari emoţii, “La Steaua”. Nu s-a uitat la mine, nici eu nu am putut să mă uit la el, eram amândoi cu capul în jos de o parte şi de alta a unei mese. Iar, la final, a ridicat capul şi mi-a spus “Îţi mulţumesc! Romeo Tudor – un coleg de-al lui, m-a chinuit o noapte întreagă să spună poezia asta bine şi nu a reuşit”. Dar la mine nici măcar nu a fost o chestie conştientă, pentru că emoţia ieşea din faptul că sunt cu tatăl meu şi mă ascultă. Şi el era deja un actor cunoscut. Asta era, mai mult chiar decât trăirea faţă de poezie. Atunci tata mi-a spus “gata, poţi!” Şi mi-am făcut un repertoriu cu Alexandru Lazăr, care era, pe vremea aceea, profesor la IATC – actualul UNATC.
■ Şi la Teatru era concurenţă la admitere...
■ Erau patru locuri la fete. Eu m-am dus destul de senină. Nu mă duceam să intru. M-am dus să-mi exersez cunoştinţele la limba română. Intenţia mea era ca anul următor să încerc la Italiană. Ţin minte că la etapa eliminatorie eram grupe de câte zece. Şi, din grupa mea, am fost singura care a luat. Am coborât fericită scările, să-i spun unchiului meu, regizor – Dorin Doroftei, şi auzeam în spatele meu “ştiam că asta are pile!”. Când colo, eu eram liniştită pentru că nu transformasem admiterea într-o miză.
■ Cui i-ai spus prima dată, când te-ai văzut admisă?
■ Unchiului meu. Apoi lucrurile s-au întâmplat extrem de repede. Dar presupun că de acasă am sunat la Piatra Neamţ - deci întâi au aflau bunicii mei şi apoi tatăl.
■ Ai fost crescută de bunici. Te-au dat la Şcoala de Muzică...
■ Am fost la Şcoala de Muzică şi Arte Plastice Numărul 3, unde am început să studiez muzica, încă de la preşcolari. Şi am studiat pianul până la clasa a VIII-a la şcoală şi până la clasa a XII-a, acasă.
■ Fiind crescută de bunici, erai mai cuminte decât celelalte fete?
■ Clar! Am primit o educaţie de pension. Am fost la pian, am fost la balet, am fost la germană, în corul de copii al Radiodifuziunii.... Aveam un regim foarte strict, seara la ora şapte, când începea “Mihaela” la televizor, eu trebuia să studiez la pian. Am primit educaţie religioasă – eu sunt romano-catolică, din partea bunicii mele şi, la un moment dat, m-au dus şi la Catehism, ca să primesc toate sacramentele. Crescând în felul acesta, alături de copii ca mine, am fost liniştită. Plus ca bunica mea a considerat că are o responsabilitate foarte mare faţă de mine, fiind bunica-”educator”.
■ Trăiesc bunicii tăi?
■ Nu, din păcate s-au stins.
■ Au apucat să vadă că ai ajuns... Cineva?
■ Da. Bunica mea nu a fost genul bunicilor din poveşti, care îţi arată foarte multă dragoste. A fost destul de rece şi de severă cu mine. Însă, cum prindea ocazia, se lăuda cu mine.
■ La spectacole a venit?
■ Da, sigur. Şi era foarte mândră! Îi plăcea foarte tare, mai ales la premiere! O chemam pentru că ştiam că atunci e un plus de emoţie.
■ Frumoasă, talentată, deşteaptă... ai fost dintotdeauna. Au apărut devreme probleme cu băieţii?
■ La grădiniţă mă căsătoream în fiecare zi cu un băiat pe care-l chema Andrei. A fost o prietenie care chiar a durat. Probabil că dacă am fi rămas împreună, mai târziu s-ar fi legat ceva. Pentru că eram nedespărţiţi!
■ Apoi prima mare iubire... în liceu, în facultate?
■ În anii de liceu am avut un singur prieten. Până în anul întâi de facultate. Atunci el mi-a spus că nu s-ar căsători niciodată cu o actriţă – visul lui era să fie actor, dar probabil că nu ar fi făcut faţă unei astfel de relaţii. E greu să-ţi vezi soţia în braţele altui bărbat sau să o laşi să plece în turneu. Nu că m-aş fi gândit că o să ajungem până la căsătorie, dar m-am simţit aruncată într-o categorie căreia nu îi aparţineam, tocmai pentru că eram un copil cuminte. Iar el ştia asta! (Zâmbeşte).
La început mă flata, când citeam cronici şi scria acolo... “frumoasa Andreea Măcelaru” ... dar, la un moment dat, ajungi să vrei ca oamenii să vadă şi altceva
■ Frumoasă când ţi-ai dat seama că eşti?
■ Niciodată. Nici acum. Mi se mai spune, dar nu... Eu sunt foarte autocritică în general, sunt foarte severă cu mine. Când eram în liceu...
■ Ai fost Miss Boboc?
■ Nu, am fost pe locul al doilea. Primul loc a fost câştigat de o rockeriţă plină de viaţă, foarte frumoasă.... Ţin minte că, la un moment dat, eram în curtea liceului şi nişte băieţi voiau să se bage în seamă. L-am auzit pe unul dintre ei, care a spus: “las-o bă, nu vezi ce boccie e?” Şi acum îmi mai sună în cap remarca aceea, din când în când! Nu mă consider frumoasă, dar mă străduiesc să arăt bine. La început mă flata, când citeam cronici şi scria acolo... “frumoasa Andreea Măcelaru” ... dar, la un moment dat, ajungi să vrei ca oamenii să vadă şi altceva.
■ Primul spectacol mare l-ai avut în anul al treilea de facultate, în regia lui Dominic Dembinski...
■ Da, a fost cu piesa “Şantaj”, în regia lui Dominic Dembinski. Pentru mine a fost complicat - intram într-un teatru mare, printre actori consacraţi. Pe Ruxandra Sireteanu, de pildă, o ştiam de când eram copil pentru că a fost colegă cu tatăl meu. Ea m-a luat sub aripa ei ocrotitoare, fie-i ţărâna uşoară ! Ea m-a protejat, ea a fost mămica mea în teatru. Am evoluat. Am învăţat foarte multe pe scândură. Mult mai multe decât în şcoală. În meseria asta, dacă nu eşti acolo să vezi ce înseamă, cum este publicul, n-ai cum să înveţi...
■ Mai ales pentru că eşti foarte frumoasă, probabil că dacă ai fi acceptat compromisul, în viaţa ta ar fi fost şi mai multă scândură, şi mai multă peliculă...
■ Cu siguranţă. Cu siguranţă, dar eu nu sunt aşa. N-am fost aşa până acum şi, de acum încolo, cu atât mai puţin. Mi s-au trimis diverse semnale, dar nu le-am luat în seamă şi am considerat că, dacă sunt distribuită, sunt distribuită pentru că merit.
■ Joci la Teatrul Nottara. Românii te ştiu, însă şi din filmul “Carol I”, al lui Sergiu Nicolaescu. Cum ai primit rolul?
■ Eram la cumpărături cu Cristian (n.r. Cristian Şofron) când am primit un telefon de la Sergiu Nicolaescu. M-a invitat la o probă. Când am intrat, o altă actriţă era machiată. Pentru rolul acesta au fost în cărţi nume cunoscute. Am avut noroc cu... privirea. Se pare că am avut o privire... englezească, care s-a potrivit. Mi s-a pus o poză în faţă şi mi s-a spus că trebuie să prind privirea. Şi întâmplarea a făcut că am prins-o. Şi aşa am jucat-o pe Regina Maria.
■ Filmările au început repede...
■ Lucrurile s-au întâmplat extrem de repede. În câteva zile am început filmările. Am plâns când am plecat la Sinaia! Era prima oară când mă desprindeam de copii!
■ Apropo de rolul acesta, spui că Regina Maria era “puternică aşa cum eu nu sunt. O femeie ambiţioasă, aşa cum eu nu sunt”. Nu eşti nici puternică, nici ambiţioasă?
■ Acum aş rectifica puţin. Ambiţioasă în continuare nu sunt. Dacă aş fi fost ambiţioasă ajungeam mult mai departe. Dar puternică cred că sunt. M-a făcut viaţa să fiu aşa. Am doi copii pentru care mă lupt de dimineaţa până seara, încerc să fac să fie totul bine, pentru ei, pentru casă, pentru mine, pentru cei din jurul meu, atât cât pot cuprinde. Dacă nu aş fi fost o femeie puternică nu ştiu dacă aş fi putut să le duc. Uneori, seara, stau şi eu şi mă întreb cum reuşesc. Însă mi-e foarte greu să pierd pe cineva de lângă mine. Bunica mea era o femeie puternică. Bunica mea le-a supravieţuit tuturor - şi copiilor ei, şi soţului, şi cumnaţilor. Şi pentru ea era foarte greu să îi vadă pe toţi că dispar, însă oricât de tare a suferit, a avut tăria să meargă mai departe, fără să cadă în depresii. Şi nu pentru că era o femeie căreia nu-i păsa. Dimpotrivă!
■ Dacă trecem în revistă rolurile care ţi-au marcat cariera, ce ar fi de spus?
■ “Şantaj” este spectacolul meu de debut. Spectacolul care a făcut să mă angajez în teatru. Ar mai fi “Puricele”, care s-a jucat timp de 11 ani. Acolo am trecut dintr-un rol mic, într-unul mai important. Acestea sunt cele două spectacole care, pe mine, m-au adus în teatru ca angajată. La teatrul Româno-American am jucat “Furtuna”, am jucat “Rapsodie în Doi”, a lui Neil Simon... am jucat în “Cerere în Căsătorie”...
■ Iar la “Cerere în Căsătorie” l-ai întâlnit pe Cristian Şofron, tatăl copiilor tăi...
■ L-am întâlnit la “Şantaj”. La “Cerere în Căsătorie”... a fost aşa cum spune şi titlul, ne-am căsătorit.
■ Actorii tineri se plâng că nu pot fi angajaţi, că nu sunt locuri în teatre. Totuşi, uneori, colaborările sunt mai... eficiente. Tu preferi statutul de angajat al unui teatru?
■ Da. Îmi asigură un somn bun. Adică eu sunt de acord cu colaborările şi mi-aş dori să putem trăi din asta, însă România nu cred că este încă pregătită să ofere bani suficienţi pe un spectacol unui artist care joacă un număr limitat de reprezentaţii. Nu-l putem plăti atât încât el să poată trăi din asta până la următorul proiect. Care poate să fie imediat, sau în câţiva ani. Şi atunci mulţi actori se trezesc în situaţia de a face altceva. De a renunţa, pur şi simplu, la meserie. Am un coleg, de pildă, care s-a apucat de IT.
■ Te-ai gândit vreodată să renunţi la a fi actriţă?
■ Da...
■ Şi ce ai fi fost?
■ Dacă nu făceam actorie, visul meu era să fac inginerie genetică. Mă atrage tot ce pot cerceta...
■ Dar una e să cercetezi ştiinţa şi alta e să cercetezi în sufletul omului...
■ Actoria e tot un fel de cercetare, până la urmă. Nu aş fi renunţat niciodată la teatru pentru că nu-mi place teatrul! Iubesc teatrul! Mi-a fost transmis...genetic! La momentul în care m-am gândit la asta nu-mi plăcea LUMEA care făcea teatru! Nu-mi plăcea ce se întâmpla! Prea multa boemie pentru gustul meu! Noi, aştia mai de la generaţia mea încoace, am cam lăsat boemia deoparte, poate şi pentru că între timp au apărut şi alte modalităţi de a ne exprima artistic şi asta face să fim mereu pe fugă între dublaje, reclame, teatru, filmări...
■ Ai avut colaborări cu televiziuni din România. Ai jucat alături de oameni care nu aveau studii în actorie şi nici experienţa ta. De asta te-ai lasat?
■ Nu, nu s-a mai întâmplat, pur şi simplu. Am mai luat un casting, dar eram plecată în India... iar ei nu au putut să mă aştepte. Apoi n-am mai putut eu... Copiii mă solicită foarte mult şi întotdeauna i-am pus pe primul plan. Poate că şi pentru că provin dintr-o familie destrămată... am pus mereu copiii pe primul plan. Am considerat că restul vine de la sine.
■ Pe Cristian Şofron l-ai cunoscut în Teatru. Cum ai ştiut, la momentul acela, că el va fi tatăl copiilor tăi?
■ N-am stiut !Lucrurile s-au întâmplat, pur şi simplu. Ma rog, nu chiar aşa simplu...
Am pierdut o sarcină, după cinci ani de încercări
■ Îţi doreai copii, dar pierdusei speranţa de a-i avea...
■ M-am chinuit şapte ani... Dar nu era o problemă dovedită medical. Se pare că atunci când îţi doreşti foarte tare ceva şi eşti încrâncenat... nu se întâmplă. Trebuie să îţi doreşti tare, dar să fii relaxat şi solar! Am pierdut o sarcină, după cinci ani de încercări. Pe un 5 decembrie am făcut o ecografie. A fost cel mai cumplit moment din viaţa mea, în afară de cel în care am aflat că a murit tata. Unul dintre medici îmi făcea o ecografie, însă a intrat, la un moment dat, un alt doctor şi a văzut că medicul respectiv se tot plimba cu ecograful pe burtica mea şi a zis tare: “hai, bă, ce te mai uiţi atâta?! Nu vezi că-i mort de trei săptămâni?”. Am avut atunci senzaţia de decorporalizare. Mă uitam în monitor, vedeam conturul unui copil, dar mai multe nu am înţeles până ce n-am ieşit de acolo. Şi mi s-a explicat că sarcina se oprise în evoluţie. Parcă nu era vorba de mine, parcă nu mi se întâmpla mie! Sara, primul meu copil, a venit în momentul în care m-am relaxat şi mi-am zis fie cum o fi!
■ Dar erai convinsă că bărbatul lângă care eşti va fi cel până la sfârşitul drumului?
■ Poţi fi convins de ceva în viaţa asta oare? Poţi să speri! Eu, de mică, nu mă visam mireasă. Deşi am fost. Însă întotdeauna am visat că voi avea doi copii, un băiat şi o fată, şi dorinţa mea era ca pe primul copil să-l fac la 21 de ani. Am fost atât de prinsă de chestia asta încât nu m-am mai gândit la altceva. Iar relaţiile oricum sunt o loterie. E vorba de ceea ce-ţi doreşti. Sigur că, atunci când porneşti la un drum de felul acesta, îţi doreşti totul. Când faci pasul îl faci pentru că vrei să dureze toată viaţa. Acum... ce se mai întâmplă pe drum... numai Dumnezeu ştie. Mi-am dorit foarte tare aceşti copii. Pe Sara am primit-o cu chin, Luca a venit ca un bonus. Am rămas însărcinată când Sara a împlinit un an. De sarcina cu Sara am aflat în Germania, când eram la mama mea. De fapt în Franţa. Făcusem 2000 şi ceva de kilometri. Am simţit că ceva este în neregulă. Mi-am cumpărat un test de sarcină şi am aflat că voi fi mamă.
Nu se poate spune în cuvinte ce simţi când îţi ţii copilul pentru prima dată în braţe
■ Ce ai simţit când ai avut-o prima dată în braţe pe Sara?
■ Atunci când mi-au adus-o în salon, tot ce-am văzut din ea au fost buzele. Era înfăşată într-un scutec alb şi avea buzele roşii-roşii şi foarte pline. Nu se poate spune în cuvinte ce simţi când îţi ţii copilul pentru prima dată în braţe! Şi în braţe a rămas până a apărut şi Luca şi chiar şi după aceea! Sara a avut o reacţie foarte ciudată cand am venit cu Luca de la Maternitate. Nu mi-am dat seama dacă era supărată pe mine pentru că era prima dată când am lăsat-o singură, dar pe mine m-a ignorat, pur şi simplu. A intrat în living, a trecut pe lângă mine plângând de i se înnodau lacrimile în barbă şi s-a dus direct la Luca şi i-a zis... bebe mic şi dulce. Apoi a început să-i care jucăriile ei. Sarei i-au plăcut întotdeauna bebeluşii! E bona perfectă. Pune-o să aibă grijă de un bebeluş şi o faci fericită!
■ Cum ai ştiut să-ţi dirijezi familia, dacă tu ai crescut într-o familie destrămată?
■ Din păcate, familile nu vin cu carte de instrucţiuni!Am făcut-o din instinct. Şi acum fac lucruri care nu ştiu de unde vin. Eu sunt o persoană extrem de instinctivă, în toate sensurile. Şi chiar legat de teatru – îmi creez rolurile mai mult bazându-mă pe instinct, decât gândindu-le.
■ E greu să ai copiii mari de nu-ţi mai încap în braţe?
■ Da, este. Încă nu s-au rupt de mine. Şi nici eu de ei. Dar le-am explicat copiilor mei că vreau să le fiu mai mult prietenă decât mamă. Pentru că îmi place genul acesta de relaţie.
■ Andreea, esti fericită?
■ Hmm... e aşa de relativă asta cu fericirea... Fericirea nu există, există momente de fericire şi depinde de noi câte momente de fericire avem. Am învăţat să mă bucur de lucrurile mici. Sunt atâtea probleme în viaţa asta! Dacă nu te mai uiţi la lucrurile mici, de care te poţi bucura, te poţi nărui, pur şi simplu.
■ Uneori pari foarte exigentă cu oamenii... E o aparenţă?
■ Cred că m-am ferit de oameni. M-am autoprotejat. Toate vârstele m-au rănit. Din copilărie până acum. Până la urmă, acesta e singurul mod de a mă apăra. Uite, Sara m-a depăşit. E ambiţioasă şi are tupeu. E pregătită pentru viaţa asta mai mult decât am fost eu.
■ Unde te vedem în perioada următoare?
■ La Notarra, în Titanic Vals, La Divina – Maria Callas, Rapsodie în Roz, Mult zgomot pentru nimic. Şi la Centrul Cultural pentru Unesco, în Nimeni nu-i perfect.
Citește pe Antena3.ro
