Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
L-am întâlnit pe filosoful Ciprian Mihali într-o vilă cochetă din primăvara Cotroceniului, el descins de câteva zile în glodul Bucureștiului dinspre Someș, senin și boem, eu coborât neliniștit pe dâra lipicioasă a traficului Capitalei. Vreme de 41 de minute, față-n față, stârniți de promisiunea unui banchet filosofic, mi-am revărsat curiozitățile, iar profesorul Mihali a încercat să le îmblânzească. Ce-a ieșit, adepții cunoașterii să judece.
- Jurnalul: Primiți, vă rog, admirația mea pentru curajul și puterea de a scrie această carte, stimate domnule profesor Ciprian Mihali, dar din ce nevoi ați pus pe hârtie aceste gânduri? Cine, ce v-a ademenit să vă înhămați la o asemenea muncă?
- Ciprian Mihali: Mulțumesc, sunt cuvinte foarte generoase. E un proiect pe care îl aveam de mai multă vreme. El s-a născut și dintr-o preocupare a mea, dar s-a născut mai ales dintr-o incitare permanentă a Magdalenei Mărculescu (n.r. - inițiatoarea și coordonatoarea colecției FilosoFii, Editura Trei) care mi-a zis: „Trebuie să scrii o asemenea carte pentru noi”. Am fost de acord, iar din momentul acela am început să fac planuri ale cărții, planuri peste planuri. De altfel, am în laptop un dosar care se numește Next Book/Cartea viitoare. Cărțile ies în lume, își croiesc propriul drum, doar folderul rămâne pe loc. Și acolo sunt schițe din anii trecuți în care mi-am imaginat eu cum ar trebui să arate cartea asta. Și la un moment dat, când am considerat că am citit și m-am documentat destul, ani buni adică, mi-am zis că trebuie să găsesc și timp s-o aștern pe hârtie. De la un capăt la celălalt.
Chinurile facerii
- Fără să mai faceți nimic altceva în acest interval.
- Da, m-am gândit că trebuie să fie un tip de efort care începe la o dată și se termină la o dată. Mi-am zis anul trecut: „OK, în februarie ar fi bine, semestrul 2 e un pic mai liber, am mai puține cursuri”. Nu s-a putut. În iunie însă lucrurile au început să se calmeze, a venit căldura, oamenii s-au toropit, au început să mă streseze mai puțin, după care au urmat iulie și august, luni semimoarte. Și-atunci mi-am făcut planul: dacă scriu două pagini pe zi vreme de 90 de zile, aia e, iese o carte de 200 și ceva de pagini. Și așa am făcut. Asta le spun și studenților, să-și însușească ideea asta de plan, bine, nu ies mereu două pagini pe zi. O dată ies 3, 4, 5, altădată nimic și așa se concretizează planul. Acesta a fost genul de angajament pe care l-am luat față de mine, foarte egoist de altfel, pentru că el a însemnat să renunț la tot ce se întâmpla în jurul meu, să neglijez multe dintre angajamente, să refuz tot felul de invitații, de întâlniri în oraș, prieteni care veneau în Cluj și doreau să ne vedem…
- Știau că scrieți la o carte?
- Nu și nici nu le-am spus. Le ziceam doar că sunt ocupat. Bine, uneori a trebuit să inventez scuze, ba chiar să mă retrag din foarte multe angajamente familiale. „Haideți să mergem în weekend până undeva”. „Nu pot, lucrez”, răspundeam. Mă întrebau prietenii și vecinii ce fac toată vara. La fel: „Lucrez”. „Asta-i muncă, închis în casă?”. Și a fost muncă, a fost o muncă epuizantă. Deci, din punctul de vedere al procesului mental, a scrie o carte este epuizant. Când am terminat cartea, la începutul lui septembrie, am fost stors de toate energiile și mă simțeam complet vidat și de energie fizică, și de energie psihică. Și de aceea am zis, în momentul în care pun ultimul punct, trimit manuscrisul la editură fără să-l recitesc, ceea ce nu e un lucru bun, pentru că în momentul în care l-au primit la editură, au văzut fraze neterminate, greșeli. Deci toate astea fac parte dintr-un proces, dintr-un șantier. Știți, ca și când îți construiești o casă și ți se pare că e gata și nici nu mai dai jos schela de pe ea. Eu într-un proces de felul acesta am fost, jur. A fost un proces foarte tumultuos și în același timp foarte solicitant. Dar partea bună este că ești într-o formă de obsesie mentală în care zi de zi gândul dominant e cum legi ideea asta de cealaltă, până când vezi substructura capitolului, de la un subcapitol la celălalt. E ca o cursă cu obstacole, să treci de la o idee la alta, să le legi între ele. Aveam foarte multe lecturi anterioare, aveam notițe anterioare, aveam texte în format electronic, texte scrise de mână. Am început să refac foldere, să le pun pe capitole. Aveam 20 de lucruri deschise în același timp pe ecran.
Autoamăgire și încă ceva
- Îmi pare că ar fi trebuit să iasă vreo 3 cărți, nu doar una.
- Să știți, dar n-a mai fost timp. În momentul în care mi-am tras sufletul și mi-am dat seama că nu-i gata cartea, iar timpul alocat expirase - începeau din nou cursurile la universitare -, i-am transmis Magdei unde mă aflu, în ce stadiu. Din septembrie am reluat obligațiile academice, nu mai aveam cum să scriu. Și i-am explicat Magdei că va trebui să fac și volumul 2, pentru că aceste prime două părți ale cărții erau de fapt cam jumătate din jumătatea cărții pe care am imaginat-o eu după planul inițial, cel de la începutul verii. Am zis: „Trebuie să fac două părți - o parte despre supunerea voluntară, o parte despre nesupunerea civilă”. Așa e. Așa e gândită cartea în mintea mea. Și-atunci am înaintat pe partea asta cu supunerea voluntară. M-au interesat aceste mecanisme prin care suntem capturați, suntem absorbiți zi de zi în formele acestea de seducție, de acceptare, de a fi pe val, de a fi în trend, de a fi vizibil, de a căuta like-uri, de a participa la dezbateri publice pe subiectele zilei care se sting a doua zi.
- Autoamăgire.
- Autoamăgire, dar este și altceva. Vedeți, este acest sindrom al lumii noastre care ne cere să fim zi de zi la curent cu ce se întâmplă… Sigur, nu toată lumea face asta, dar eu pățesc des cu prieteni sau cu rude. „Ai citit despre povestea aia?” „N-am citit”. Și dintr-odată intri în panică. Cum să rămâi în urmă? Și ideea asta este. Asta e o tendință a lumii noastre, aceea în care nu vrei să rămâi în urmă, pentru că trece lumea pe lângă tine și o iau toți înainte și tu ești complet defazat, încetinit. Nu ne permitem să încetinim și încetinirea asta ține și de felul în care ajungem la informații sau de felul în care împărtășim emoțiile zilei. Da, dacă toată lumea se revoltă pentru o decizie a unei instituții din România sau pentru o declarație a unui politician străin, cum să nu participi tu la asta? Adică e un fel de obligație pe care ți-o iei. Și asta m-a interesat să decriptez analitic. De aceea, pe alocuri, ați văzut și mi-au mai spus cititori, că-i dificilă cartea. Da, e poate dificilă, pentru că am vrut să fac pasul foarte mic, să merg din idee în idee, să nu fac salturi, să nu produc scurtcircuite. Oricum, în fiecare zi ne formăm o opinie. „Vai, dar acest prim-ministru…” sau „Vai, dar acest ministru…”. Îi punem o etichetă și am rezolvat povestea. Am luat atitudine. Ori nu asta e filozofia. E mult mai analitică, decupează în fragmente mici și de aceea, poate, pe alocuri, cartea este, cum să spun, obositoare la lectură. Dar doar așa se limpezește fiecare gând expus liber în carte.
Ființe libere, ființe supuse
- Dar ce-i libertatea, stimate domnule profesor Ciprian Mihali? Cum arată profilul unui om liber astăzi, în era tehnologiei și a schimbării accelerate? Dar profilul individului supus capriciilor sociale, al omului care poate n-are curajul să spună „Nu”?
- E o întrebare foarte bună. Acum, eu ce-aș vrea? Am spus despre filozofie că este un diagnostic, dar n-aș pune un diagnostic de tipul: „Nu suntem liberi, nu suntem ființe libere”.
- Vă considerați un om liber?
- Absolut! Suntem ființe libere, pentru că, iată, majoritatea deciziilor le luăm cu propria noastră minte. Dar venind dinspre filozofia socială, spun în același timp că noi suntem dependenți și afectați de ceilalți. Suntem în permanență dependenți. Noi ne naștem ca ființa cea mai neajutorată dintre toate mamiferele.
- Mergem pe propriile picioare abia după un an.
- Mergem după un an și avem nevoie de 18 până să fim complet autonomi. Nici măcar puii de elefanți, sau de balenă nu au nevoie de atât timp. Nu au nevoie de atâția ani ca să devină ființe autonome. Or, pentru ființa umană, această pierdere de autonomie s-a datorat faptului că există o generație anterioară, generația părinților sau a apropiaților care ne iau în grijă, care ne poartă de grijă. Deci noi suntem ființe dependente și codependente. Suntem, în același timp, ființe condiționate în permanent și afectate. Și, în același timp, afectăm pe ceilalți. Suntem afectați de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Suntem afectați de relațiile noastre, că sunt relații de iubire, că sunt relații profesionale, că sunt relații sociale, toate acestea noi le filtrăm, suntem o suprafață poroasă, care se îmbibă în permanență. Și toate acestea ne condiționează și ne fac să gândim într-un anumit fel, să simțim într-un anumit fel. Sentimentele și emoțiile noastre sunt ele însele construite. Adică furia noastră socială, bunăoară, e construită. Frica noastră e construită. De mici copii suntem învățați să ne fie frică de păianjeni, de șerpi, de întuneric.
Echilibru
- Suntem un produs cultural.
- Da. Societățile nu se tem de aceleași lucruri, știți bine. Deci pachetul nostru emoțional e construit. Or, toate astea ne fac ființe dependente. Dependența asta merge cu libertatea și e o permanentă joacă, adică noi devenim liberi la 18 ani, nu? Formal, de la 18 ani putem face orice vrem.
- La 18 ani suntem deja…
- Formatați. Dar suntem liberi în acest cadru. Apoi, sigur, există libertatea asta care se numește negativă. Libertatea de a nu fi împiedicat să faci ceea ce vrei. Dar există și libertatea pozitivă, în sensul în care tu poți să îți urmărești propriile scopuri. Bun, sigur, putem să fim aici, să relativizăm și să spunem: „Suntem liberi” sau „Nu suntem liberi”, dar aș spune că în fiecare societate - și aici împărtășesc opțiunea mai largă a lui Michel Foucault - e un echilibru. Foucault zice că în fiecare societate, cantitatea de libertate se însoțește cu o cantitate similară sau proporțională de supraveghere, de dominație, de supunere. Asta înseamnă că cu cât se extind mai mult libertățile noastre - și e clar că suntem mult mai liberi decât erau părinții sau bunicii noștri -, suntem liberi inclusiv în raport cu nevoile noastre. Dar noi putem să stăm acum în această cameră fără să ne fie teamă că o să murim de foame, fără să ne fie teamă că o să ne atace un animal sau un vecin dușman, fără să ne fie teamă că se stinge focul și înghețăm de frig. Deci, din acest punct de vedere, mintea noastră s-a eliberat foarte mult în raport cu grijile noastre sau cu nevoile noastre. Or, acest câștig în libertate - libertate de mișcare, libertate de gândire și de simțire, libertate de asociere, de a ne alege partenerele sau partenerii de viață, mediile pe care le frecventăm - s-a petrecut în același timp în care s-au sofisticat mecanismele de supraveghere. Lumea digitală este astăzi echivalentul perfect al acestei maxime libertăți. Suntem prinși într-un sistem de maximă supraveghere.
În zodia revoluționară a tehnologiei
- O nebunie!
- Nu este o supraveghere ca și cum ar sta Securitatea la fiecare colț de stradă. Acest model, acest „capitalism de supraveghere”, cum îi spune Shoshana Zuboff (n.r. - filozoafă și psihanalistă), este un mecanism capilar, un mecanism infinitezimal care a reușit, cu consimțământul nostru, să se strecoare în toate detaliile vieții noastre. Și a făcut-o într-un timp foarte scurt. A făcut-o în mai puțin de o generație.
- S-a insinuat.
- Acum 20 de ani s-a insinuat, iar noi am acceptat asta, pentru că nu avem exercițiul acestei tehnologii. Știți bine, toate tehnologiile s-au născut sub o formă revoluționară, dar în același timp sub o formă de panică. Atunci când a apărut curentul electric, toată lumea se temea că o să-și piardă sufletul. Când a apărut trenul, lumea a refuzat să meargă cu el de teamă să nu se descompună corpul din cauza vitezei. Deci avem toate aceste povești - sigur, unele sunt aberante, altele sunt hazlii -, e clar că neliniștea, panica au însoțit mereu saltul tehnologic. Suntem astăzi într-un ritm de accelerare tehnologică ce nu ne-a permis încă să ne adaptăm, nici reflexiv, nici emoțional, nici corporal la această accelerare.
Ascultarea și vânzarea gândurilor
- Părem însă mai degrabă absorbiți decât panicați.
- Absorbiți, da. Genial la aceste noi dispozitive de supraveghere este faptul că ne considerăm mai liberi folosindu-le, adică avem o libertate, totuși. De pildă, găsim orice adresă în București. Eu am venit la întâlnirea noastră de astăzi folosindu-mă de Google Maps, pentru că n-aș fi știut să vin pe jos sau ar fi trebuit să întreb douăzeci de trecători din aproape în aproape, pentru a mă orienta în cartierul acesta destul de labirintic. Și mi-ar fi fost greu, dar, iată, am fost liber, m-am simțit liber că nu trebuie să interacționez cu altcineva. E de ajuns să țin telefonul în mână - ca pe o busolă -, iar el m-a dus exact la această clădire. Majoritatea acestor mecanisme de supraveghere sunt un fel de troc faustian: „Tu-mi dai sufletul, eu îți dau tot ce-ți trebuie”. Și noi ne-am lăsat sufletul acolo, ne-am lăsat inima acolo, inclusiv în relațiile interumane. Adică am consimțit la un soi de lene a minții și a inimilor noastre, inclusiv în felul în care folosim o aplicație care se numește Tinder. Da, noi am încredințat unei tehnologii inclusiv potriveala dintre doi oameni, lipeala.
- În loc să ne căutăm singuri perechea.
- Păi, vă dați seama ce efort ar trebui să facem, cât ar trebui să socializăm, să ieșim în oraș, să ne întâlnim cu bărbați sau cu femei, să discutăm și așa mai departe. Aici îi dai un „match”, din câte am înțeles, eu n-am folosit niciodată aplicația, n-am avut ocazia, și gata, tehnologia ți-a făcut lipeala. Noi, ca ființe sociale, am fost segmentați pe toate dimensiunile vieții noastre, pe toate nevoile noastre. Nevoia de iubire - avem aplicație; nevoia de călătorie - avem aplicație; nevoia de hobby-uri, ce vă place, grădinăritul, turismul, cărțile, cinematografia? Avem pentru fiecare câte ceva. Și nici nu trebuie să facem mari eforturi. Noi, după ce vorbim acum, dacă vorbim despre grădinărit, cu siguranță pe telefonul dumneavoastră veți găsi reclame la aplicații de grădinărit.
- E înfricoșător.
- Înfricoșător, dar pe de altă parte nu părem înfricoșați. Pe de altă parte, zicem: „Ah, ce chestie!”
- Mulți oameni mai puțin instruiți sunt chiar entuziasmați, fascinați de faptul că gândind cu voce tare despre motocoase, să zicem, s-au pomenit apoi cu toate ofertele posibile emise pe telefonul mobil. Conștientizează prestarea serviciului, mai puțin modalitatea prin care Ii s-a răspuns la acest serviciu - adică prin supraveghere permanentă și tranzacționare a profilului său comercial către companii specifice.
- Și noi ne bucurăm când apare o nouă aplicație. „Uite, domne’, a apărut una care ne arată unde, în ce poziție este autobuzul pe care-l așteptăm!”.
Ignoranța voluntară, ca formă de supunere
- Apreciați că este nevoie de curaj pentru a spune „Nu”, dar înainte de exprimarea/exercitarea curajului nu-i oare nevoie și de un anumit tip de educație, de instruire, de informație, prin urmare de conștientizare a adevăratelor sensuri? Ori poate alegerea lui „Da”/„Nu” ține și de instinct, de resorturi primare? Individul nemodelat, neșcolit, nedăscălit dogmatic, neconecat la „rețele” poate respinge oare mai ușor formele de manipulare?
- Încep cu sfârșitul mirărilor: nu, neșcolitul nu poate respinge mai ușor formele de manipulare. Pur și simplu pentru că nu le detectează. E ca și cum am merge noi într-o pădure tropicală și, neinstruiți cum suntem, nu suntem capabili să detectăm pericolele. Trebuie să fie un băștinaș cu noi, care cunoaște foarte bine pădurea, care să ne spună că acel tip de mișcare a frunzei generează un pericol, pentru că dedesubt se află o tarantulă sau se află un șarpe. Așa și în cazul neinstruiților, nedăscăliților. Am scris în carte un capitol special despre ignoranța voluntară ca formă de supunere. Acum, dacă ar fi să ne uităm în oglindă, cunoașterea este o formă de nesupunere.
Supușenie și ipocrizie
- Motiv pentru care am și pomenit de educație. Un individ curios care-și potolește aceste curiozități prin cunoaștere e mult mai greu de manipulat decât un ignorant. Curiosul are curajul de a-și căuta și de a-și găsi propriile adevăruri.
- Exact. Pentru mine, curajul de a spune NU este o formă de atitudine civică. Civismul se învață, se deprinde, nu te naști nici supus, nici nesupus. Supunerea se educă, te învață de-acasă când să taci, când să stai la locul tău, când să nu vorbești cu cei mari, când să stai pe scaun, când să te ridici. Suntem învățați și vedeți că noi avem și tradiția asta, aș spune nu a supunerii, ci a supușeniei. „Să trăiți, șefu’, ce mai faceți? Vai! Bine ați venit!”. E de ajuns să vedeți un șef mic pe stradă, că imediat oamenii fac plecăciuni.
- Ipocrizie! Fac plecăciunea, apoi înjură printre dinți.
- E adevărat, dar luați-o ca pe un exercițiu social. Și noi, ăștilalți, când ne mai ajungem, când ne instalăm în posturi mai oficiale și ne punem la costum, lumea este mai amabilă. Când scriu un e-mail în care îmi declin calitatea de director de departament, primesc mai repede răspuns decât atunci când scriu ca simplu profesor. Privesc lucrurile astea, nu le judec, nu le judec în sensul etic sau axiologic, dar mă pun pe gânduri. Adică la fel învățăm și supunerea, și nesupunerea. Și nesupunerea, pentru mine, este un element vital al unei atitudini democratice. Nesupunerea civilă este o formă de democrație, face parte din aparatul fiziologic al democrației. Într-o democrație în care oamenii protestează, societatea e sănătoasă.
Curajul de a spune Nu, esența democrației
- Când n-o să mai protestăm, ne ducem pe toboganul tiraniei.
- Un exemplu: să zicem că noi facem parte din nu știu ce grup al bolnavilor de nu știu ce. Și Guvernul decide să taie ajutoarele pentru bolnavii respectivi. Ei, atunci noi ne constituim ca parte a societății, ca un grup care-și vede drepturile lezate, care își vede integritatea fizică sau recunoașterea socială lezate. Și-atunci protestăm față de această nedreptate. Asta numesc eu nesupunere civilă și curajul de a spune NU. Să poți să te opui. Și asta e esența democrației. E adeziune la valorile pe care le împărtășim toți ca societate, dar este în același timp și posibilitatea de a refuza aceste valori atunci când ele se degradează, când sunt deturnate. Să ne uităm și în societatea noastră. Mișcările extremiste sunt cele care vorbesc cel mai mult despre libertate și despre democrație. Or, noi știm bine că oriunde extremismul a ajuns la putere, și libertatea și democrația au avut de suferit.
Despre Ciprian Mihali
Ciprian Mihali este profesor de filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. Printre cele mai recente lucrări ale sale se numără Dicționar ilustrat de educație socială (Humanitas, 2023), Om precar, om suveran. Rostul filosofiei în societatea digitală (Trei, 2023), precum și traduceri din Michel Foucault, Discursul filosofic (Trei, 2024), respectiv Achille Mbembe, Comunitatea terestră (Idea, 2024). În cel mai nou volum - Curajul de a spune NU. Forme ale supunerii voluntare (Trei, 2026) - Ciprian Mihali descrie multiplele forme de supunere voluntară (cognitivă și afectivă, deopotrivă) și felul în care ne lăsăm în voia unor rețete de viață promițătoare sau chiar miraculoase. Dar nu judecă această obediență ca pe o decădere, ci o vede ca pe un mod de a ne integra, de a fi „în rând cu lumea”, fără să ridicăm prea multe întrebări și fără să mai facem un pas înapoi, ca să sesizăm toată țesătura politico-economică în care ne-am lăsat prinși. Acestei tendințe de resemnare și retragere din spațiul public, autorul îi contrapune curajul de a spune NU limitărilor lumii de azi și de a participa activ la un viitor comun, mai just și mai bun pentru cât mai mulți dintre noi.
Curajul de a spune Nu este esența democrației - Ciprian Mihali, profesor de filosofie la Universitatea Babeș-Bolyai
În acest eseu apărut în cadrul colecției FilosoFii (Editura Trei, 2026), Ciprian Mihali descrie multiplele forme de supunere voluntară (cognitivă și afectivă, deopotrivă).
Majoritatea acestor mecanisme de supraveghere sunt un fel de troc faustian: «Tu-mi dai sufletul, eu îți dau tot ce-ți trebuie». Și noi ne-am lăsat sufletul acolo, ne-am lăsat inima acolo, inclusiv în relațiile interumane. – Ciprian Mihali, profesor de filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai”
Cunoașterea este o formă de nesupunere. – Ciprian Mihali, filosof
Pentru mine, curajul de a spune NU este o formă de atitudine civică. Civismul se învață, se deprinde, nu te naști nici supus, nici nesupus. Supunerea se educă, te învață de-acasă când să taci, când să stai la locul tău, când să nu vorbești cu cei mari... - Ciprian Mihali, profesor de filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai
Nesupunerea civilă este o formă de democrație. - Ciprian Mihali, filosof
Suntem astăzi într-un ritm de accelerare tehnologică ce nu ne-a permis încă să ne adaptăm, nici reflexiv, nici emoțional, nici corporal la această accelerare. - Ciprian Mihali, filosof
Citește pe Antena3.ro
