Claudiu Bleonț: Jumătatea noastră e în noi

Se spune despre Claudiu Bleonţ că este un actor fabulos, un rebel, un nebun frumos... Dar înainte de toate este un om care iubeşte oamenii, care îşi respectă ţara, îi preţuieşte valorile, îi critică defectele. Spune totul verde în faţă, fără filtre, fără jene. Şochează uneori, dar nu regretă. E natural. Ştie că iubirea înseamnă să îi laşi celuilalt libertatea să aleagă şi nu-şi caută jumătatea pentru că el crede că jumătatea noastră e tot în noi.

Sabina Iosub: Se spune despre tine că ești un actor fabulos, un rebel, un nebun frumos... Tu cum te vezi, de fapt?

Claudiu Bleonț: Om! Om, om... Sunt o conjuncție de mai mulți factori. Sunt determinat de liceul german, de grădinița germană... Eu într-a patra studiam expresionismul german...făceam estetica urâtului. M-a ajutat enorm literatura germană. Nu mă consider rebel de dragul rebeliunilor. E o chestie reactivă. Om, mă simt om.

Sabina Iosub: Vorbeam zilele trecute cu cineva și îmi spunea: E fabulos omul! Eu cred că el se joacă pe el, de fapt...

Claudiu Bleonț: Aici am să dau un răspuns al patriarhului teatrului contemporan în momentul de față – Peter Brook. La un stagiu în Germania, în Berlin, a fost întrebat de un coleg actor din Elveția cât în momentul unui rol... cât din mine sunt eu și cât e rolul. Și el a răspuns: Always fifty-fifty. Deci orice rol din teatrul universal poate fi jucat de orice om de pe această planetă pentru că suntem o singură specie cu două genuri – masculin, feminin. O parte e vorba de Filoctet, dacă mă gândesc la Sofocle, rolul Filoctet și o parte pishofizicul meu – părinții mei, școala, informațiile, profesorii, regizorii cu care am lucrat.

ÎI MULŢUMESC MAMEI CĂ M-A ADUS PE LUME

Sabina Iosub: Se spune că suntem cumva suma amprentelor ce au fost puse pe noi...

Claudiu Bleonț: Asta e adevărat.

Sabina Iosub: Cine au fost cei care și-au pus amprenta asupra ta?

Claudiu Bleonț: În momentul în care am înmormântat-o pe mama, slujba am făcut-o aici în curte și a venit vărul meu, părintele Emil Soare, și imediat după slujbă a spus ceva, că părinții mei i-au cununat. Și mi-am dat seama că în momentul ăla trebuie să spun ceva. Mă așteptam să fac acest lucru la cimitir. Cu lacrimi în ochi, dar nu lacrimi de tristețe, am spus: îi mulțumesc mamei că m-a adus pe lume în limba română, în cultura română, în ortodoxie. Că mă bucur de timpul parcurs. Mă bucur de experiența până în 1989, cu stagiatură cu spațiul, să zicem cu ghilimele comunist, mă bucur de cei 25 de ani de altă Românie... Chiar am spus la Avignon când am fost în anii 90 cu mulți colegi de-ai mei de la Caramitru, Felix Alexa, Maia Morgenstern, Mircea Diaconu...am dat un interviu la Liberation și vorbeam despre condiția noastră. Și am făcut o mărturisire care l-a uluit pe ziarist. I-am spus: am o șansă imensă în această viață - să trăiesc în două lumi. Și a spus: cum? Păi eu până în 1989 am trăit într-un sistem pe care voi nu o să-l cunoașteți, nici nu vă doresc să-l cunoașteți, și am fost definit, acordat, definit și prin deciziile mele vis a vis de acel sistem. E, de un an de zile noi nu vom mai trăi așa. Și i-a plăcut. Că îmi dădeam seama... ieșeam pentru prima dată din țară oficial, normal. Mă bucur pentu toți românii din diaspora. În sfârșit România are două mâini, are doi plămâni. Au ieșit oamenii și știu, văd, s-au inspirat, și-au dat seama că există toalete publice, și-au dat seama că poți să ieși cu câinele tău și să strângi după el într-o pungă de plastic cu o mănușă. Că poți face curat, că poți fi responsabil, că poți fi independent, că poți toate lucrurile astea. Care în continuare mă determină. Dacă tu ai spus despre mine ce ai spus și eu am spus om, o pun și în contrasens – fiecare dintre noi este fabulos, rebel pentru că e o relație de tensiune. Tu cu viața, tu cu tine. Și această tensiune e energia care te face să decizionezi, să te ridici, să cazi, iar să te ridici, iar să cazi și asta înseamnă drum, cu siguranță evoluție. Nu m-aș întoarce în trecut. Deloc. În nicio etapă a vârstei mele. Pentru că ce gândesc acuma nu gândeam atunci.

Sabina Iosub: Te-ai gândit vreodată să pleci din țară?

Claudiu Bleonț: O singură dată am avut tentația asta. O singură dată la Avignon, atunci când am ieșit în 90. Dar cred că era ceva, și de multe ori am văzut acest lucru, o rezonanță cu istoria neamului. Deci noi suntem interconectați, în primul rând ca specie pe această planetă, și în al doilea rând interconectați cultural. Deci eu vibrez la un moment dat, am trăiri subconștiente legate la subconștientul colectiv. Și erau anii 90. Toată lumea putea să plece, să cunoască, să facă experiență, să voiajeze. Și am avut pentru câteva zile așa o tentație că aș rămâne. Și am rumegat-o, am meditat-o... ce-aș face, mi-am dat seama că aș fi homeless, că aș face muncă cu ziua să am ceva și că aș colinda, aș călători. Eram convins că voi face experiențe, voi cunoaște oameni, întâmplări. Și pe urmă mi-am zis: cam cât aș face asta? Păi vreo doi ani. Și apoi m-aș întoarce acasă, dar acasă însemnând două lucruri – acasă și în a face debriefingul, a face rezumatul. Deci era și în planul fizic, să mă întorc acasă în România și să mă întorc acasă în mine și să le cern toate experiențele astea timp de doi ani și să le pun pe hârtie ca o mărturisire obiectivată, nu neapărat că vreau să vă spun ce am trăit eu ci în sensul să le pun ca un statement. Asta am făcut în doi ani și asta am învățat în doi ani.

E O ȘCOALĂ IMENSĂ SĂ FII OM

Sabina Iosub: Cum ești tu cu tine acum?

Claudiu Bleonț: Am devenit mai fluid în a-mi acorda dezacordurile. Am învățat să mă bucur de faptul că sunt frământat, să îmi dau seama că frământările sunt variante de neînțelegere a unor situații, că am de lucru cu aceste neînțelegeri și cred că ăsta e rostul pentru care suntem aici. E o școală imensă să fii om. E singura școală. Brecht are, apropos de teatru sau de oricare dintre arte: Toate artele lumii nu au decât un singur rost, să îl învețe pe om arta de a trăi.

Sabina Iosub: În multe roluri ai reușit cumva și să ne transpui în altă lume. Crezi că e ceva Dumnezeiesc în ceea ce faci?

Claudiu Bleonț: În măsura în care, ca să păstrăm o măsură... Îmi place ortodoxia atâta timp cât mărturisește și latura de tehnică spirituală, de știință, de antrenament. Văd o mare rezonanță, pentru mine, între Zen Budism și ortodoxie, între ortodoxie și hasidism sau alte tradiții contemplative și practice. Și cred că sunt în aceeași măsură, ca tot universul făcut și eu din văzut și nevăzut. Și aici, în liceul german, printr-a șasea sau a opta m-am îndrăgostit de Blaise Pascal care spunea: Omul este jumătate porc, jumătate sfânt. Paradoxul e cu cât își dorește să devină mai sfânt, devine mai porc. Așa că prefer să mărturisesc latura animalică din mine sau s-o recunosc și să spun că am de lucru la o parte nevăzută, de conștiință – conștientizare. Nu să spun că o am că s-ar putea să devin de nesuportat pentru cei din jur. Dacă eu cred că sunt realizat și voi nu, începe un mare pericol.

Sabina Iosub: Ai vorbit de-a lungul timpului despre momente în care cu un singur gând ai reușit să îți schimbi starea...

Claudiu Bleonț: Nu cu gândul meu. Una dintre bibliile mele este Lao tzu tao te ching. Când am deschis expoziția mondială de la Shanghai nu am știut cum să încep, dar pentru că o am tot timpul cu mine, am deschis-o la un moment dat. Și am spus atunci: Mă numesc Claudiu Bleonț, sunt latin, creștin-ortodox și biblia mea este Lao tzu tao te ching. Vreo 2-3.000 de chinezi s-au bucurat. Pentru că ce găsesc acolo nu e nimic diferit față de ce îți spuneam. Sunt în același timp admirator al lui Dalai lama, îl găsesc în scrtierile și în practica de căutare, de formare a caracterului și lucrul la umanitate valabil în orice cultură să zic spirituală în sensul religioasă, care urmărește o relegare. Asta înseamnă religia, să refaci o legătură un un univers mai amplu și mai extins și mai subtil. Suntem născuți din această carne, cum zicea Hamlet, de s-ar preface în rouă, dar vibrațiile dintre noi sunt din stele. Până și Crezul zice: Făcătorul tuturor văzutelor și nevăzutelor. Deci e un întreg, un tot. Asta face teatrul, mărturisitor de trăire și poveste umană. Și, da, poveștile umane au în ele o orizontală și o verticală misterioasă, tainică. În teatru, ca și în viață, nu poți condamna total pe cineva. Fiecare personaj până la extremul negativ, să zic Richard al III-lea, are partea lui de justificare în ce a început și cum a trăit și câte hecatombe de cadavre s-au adunat pentru ca el să ia coroana Angliei. E povestea speciei. Există undeva o zonă a mărturisirii noastre ca oameni de teatru dincolo de morală. Pledoaria. Poți să joci personaje care în plan social sunt condamnate, dar tu le mărturisești, noi le mărturisim.

Sabina Iosub: A fost vreun personaj pe care ți-a fost cu adevărat greu să îl joci?

Claudiu Bleonț: Cu fiecare e o încercare pentru că e o stare de fapt care jumătate nu-ți aparține ție. Și e o relație sado-masochistă cu personajul. Te și enervează că el decide într-un fel, în același timp accepți, pe urmă ai încercat tu să îl posezi pe el, trebuie să păstrezi tiparul piesei, nu poți să schimbi acțiunile, dar vrei să-l întorci altfel și din această combinație iese ceva. Până la sfârșit pentru noi toți este o sinteză faptul că suntem pe scenă. Chiar dacă se spune: te-am mai văzut așa, tot o sinteză e. Chiar dacă sunt mai bine identificat în fața ochilor tăi tot sunt într-o condiție care nu e a mea. Dar tu ești tot ăla. Da, dar sunt într-o altă condiție. Uite, de exemplu sunt actor, dar într-un rol aș putea să devin medic, dar real pentru asta mi-ar trebui cel puțin 6-7 ani de școală și o grămadă de examene și așa mai departe. Aici printr-un declick tu convingi că ești medic. Dar tu vezi că e jucat tot de Claudiu Bleonț pe care l-am văzut jucând un homeless, un zălud. Până la sfârșit fiecare dintre noi e o poartă de acces, și asta o spun tot învățată de la Peter Brook, suntem o conductă către înțelesuri mai adânci. Ca și preoția într-un fel, și medicina într-un fel. Medicul se dăruiește total operației. El nu e operația. Nu e nici rana.

Sabina Iosub: Ai fi putut să fi altceva în viața asta?

Claudiu Bleonț: Mi-a plăcut foarte mult că am avut o audiție pentru un film german și pentru prima dată după ce am dat audiția am fost întrebat: ce altceva ai fi vrut să faci dacă nu ai fi făcut asta? Și a fost un moment în care m-am gândit mă, chiar mișto întrebarea asta și mi-am dat seama că mi-ar plăcea să fiu antrenor de sport sau psiholog al unor echipe de ceva sau trainer personal, mi-ar plăcea să fiu instructor de aikido, medic, preot, dar până la urmă mi-am dat seama că există un numitor comun – toate-s legate de oameni.

Sabina Iosub: Iubești oamenii?

Claudiu Bleonț: Da! Mi-e și rușine să o spun.

Sabina Iosub: De ce?

Claudiu Bleonț: Las-o cu discreție așa. Pentru că în același timp am momente... Am plecat odată de aici. Iulia trebuia să facă o ecografie, mai avea puțin până la naștere și trebuia să ajungem la spital până în ora 7, că se aglomerează. Și am zis da, 7 e o oră în care deja Bucureștiul e plin, să plecăm pe la fără un sfert. M-am trezit, eram creștin-ortodox total, eram buddist zen, eram iluminat, totul era soare, eras lumină, era pace, era iubire. N-am găsit taxi, dar eram... nu-i nimic, draga mea, mă duc, totul e perfect. Totul era perfect, da? Și ajung în capăt la Maior Coravu unde era un singur taximetrist care nu a vrut să meargă până la spitalul Sf Pantelimon. Am închis ușa și timp de 30 de secunde am înjurat. Și după 30-40 de secunde m-a luat un zâmbet că mi-am dat seama că înainte eram solar zen. Mă frământă, că iese uneori așa un vulcan noroios. Zic: ești instabil.

Sabina Iosub: Și ești?

Claudiu Bleonț: Tu, da. Mi se întâmplă. Și de-asta vreau să păstrez măsura. Cred despre mine lucruri frumoase, dar n-aș vrea să bat cu pumnul în masă că s-ar putea să se întoarcă împotriva mea ceea ce spun.

E MULT FARISEISM LA NOI

Sabina Iosub: Ai avut multe momente când ai șocat...

Claudiu Bleonț: A fost un șoc momentul ăla când mi-am dat chiloții jos. Eu aveam un proces de fierbere interioară. A fost și presiunea asta care a fost socială că mai fusese un referendum... Nu-mi place că în România foarte multă lume se vaită. Din observațiile mele văitatul nu este total. Cred că a rămas din comunism un lamento. Dar românul are acum pașapoarte, umblă prin lume, e plin de supermarketuri în România, dar a rămas o zonă de mare fariseism. Și în pledoaria mea, lucrând 8 luni de zile la rolul lui Richard al III-lea am zis nu-mi place că în România foarte multă lume se vaită. Și din punct de vedere psihologic, ele se duc în subconștient, depun o zgură subtilă, nu adâncă, dar subtilă. În teatru oricum ar fi, trebuie să joci. Mergeam pe ideea asta... regatul meu pe un cal. După 8 luni de lucru la spectacol pentru mine cea mai bună replică e a scutierului lui Richard al III-lea care după ce s-a trezit din coșmar visându-i pe toți cei pe care i-a omorât care îl blestemă și spun să îți dea Dumnezeu să îți cadă mâna, să nu fii aprig în luptă, să mori că ne-ai omorât pe frate, pe soție.... El se trezește și e terminat de remușcări și îl întreabă pe scutierul lui care a stat lângă el de dinainte ca el să ajungă pe tronul Angliei, părtaș la ce a decis stăpânul și îi spune: Vom avea ciocniri azi, nu? Și el zice: Da, my lord. Vom da și vom primi. Deci o replică de o forță... Eu am făcut 7 ani de scrimă la Steaua, am făcut armată, cu unul dintre colegii mei, Alexandru Darie, am spălat wc-uri turcești 9 luni de zile la Plenița. Îți dai seama că baie făceam împreună că nu aveam dușuri personale. A sta dezbrăcat îți dai seama că nu e... În același timp simți că e un curaj. Și așa am făcut: Uitați, ca un nivel de acceptare. Însă gestul a bătut cuvântul. Nu se mai auzea. Doar că s-a păstrat ideea că ăsta e nebun.

Sabina Iosub: Ai regretat vreodată?

Claudiu Bleonț: Nu! Nu! N-aș mai face-o, că aș deveni caz clinic, dar nu am regretat-o. Nu am urmărit nimic cu acel lucru. A fost o experiență care a avut rostul ei. Nu fac pledoaria gestului. Nu zic că e un exemplu de urmat și așa trebuie să ne purtăm. Nu.

Sabina Iosub: Nu te-ai temut de o ștampilă ce ți-are putea rămâne după gestul ăla?

Claudiu Bleonț: Nu. În momentul în care l-am făcut eu așa am simțit. Nu m-am gândit unde va duce chestia asta. Poate dacă mă gândeam nu o făceam. E și o societate mai închisă a noastră. Madonna când a venit la Cannes? E mult fariseism la noi. Noi nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu miroase.

Sabina Iosub: Ce mai faci acum? Ce mai joci? Cum arată viața ta acum?

Claudiu Bleonț: O întâlnire extraordinară – sunt 4, s-au nimerit să le repet în același timp. La Teatrul Metropolis am jucat un Woddy Allen, Cum se cuceresc femeile și a fost extraordinar. După ce am primit invitația lui Liviu Lucaci să joc într-un fel chiar pe Woddy Allen, m-am dus și am intrat pe net și mi-am dat seama că asta e o șansă să intru într-o rezonanță cu unul din oamenii care au hrănit civilizația umană cu ideile lui, cu felul lui de a fi. Apoi ce îți spuneam de Colaboratorii, John Hodge, unde joc Stalin și Dragoș Huluba joacă Bulgakov. Relația Stalin-Bulgakov imaginată de John Hodge, cel care a făcut Trainspoting și are un Oscar pentru el. Pe urmă la Teatrul Național – Terorism, în regia lui Felix Alexa, frații Presniakov, un text foarte interesant. Îmi plac textele moderne. Uite, am un mare român... Ce înseamnă pentru mine Brâncuși, dar în altă zonă una spirituală înseamnă el - Ivan Patzaichin. Am avut o premieră cu Amedeu sau scapi de el cu greu, Eugen Ionesco, la Tulcea, Marius Urzică era invitat și juca în spectacol și la premieră era Ivan Patzaichin. Ne știm de ani de zile și îi port un respect neștirbit, deci așa ceva nu se va șterge pentru sufletul meu. Îi port acest respect pentru cei 16 ani, 4 cicluri olimpice să se păstreze în formă și să ia medalie olimpică. Și mi-a spus: cel mai greu lucru a fost să mă reinventez. Și l-am ascultat și pe urmă am stat și m-am pus așa într-o zi și zic... stai într-un genunchi, cu pagaia în mână și faci așa... Ce poți să reinventezi aici? Și în același timp a pus un accent... mentalul care determină corpul. Hai să zic iei anul ăsta la olimpiadă, peste 4 ani ești ok, dar peste 8 deja a venit un ciclu de juniori care au intrat la seniorat, 12 ani – două cicluri de junori, din toată lumea, mușchi pe ei, sânge tânăr, 16 ani??? Și poate că îmi place această afirmație a lui pentru că o consider esența ființei umane. Și am mai avut o premieră în debutul unui tânăr foarte talentat, Dragoș Mușoiu, la Craiova, o dramatizare după Răzvan Petrescu, spectacolul se numește Spargerea. Și am bucuria că în lunile astea am jucat cu foarte mulți tineri extrem talentați. Teatrul românesc va merge foarte bine mai departe, sunt regizori tineri care au pornit bine și o să aibă și ei suișuri și coborâșuri, momente de agonie și de extaz, dar generațiile se schimbă.

TEATRUL NU A ÎNCEPUT CU MINE ȘI NU SE VA TERMINA CU MINE

Sabina Iosub: Sunt fracturi între generații acum în teatru?

Claudiu Bleonț: Fracturi nu sunt. Există, părerea mea, la generațiile puțin mai mari o subtilă inconștientă preluare a cultului personalității cultivat în comunism. Generațiile puțin mai mari și cu mine purtăm de la Ceaușescu încoace: fără mine nu se poate. Ori se poate fără mine. Și e și bine să se poată fără mine că înseamnă că țara nu stă în mine. Și putem deveni ceea ce suntem la bază, niște căutători, niște copii într-o aventură care se numește viață.

Sabina Iosub: Tu ai gândit sta despre tine? Ai privit lucrurile așa – fără tine nu se poate?

Claudiu Bleonț: Au fost tentații. Și sunt momente, pentru că te identifici foarte tare... E și în pilda Cine se crede fără păcat. Tot timpul mă uit spre celălalt. Și dacă mă uit spre celălalt și am un ego puternic care spune: vina e acolo. Nu, nu, nu... Vina e în ochiul celui care privește. Ca și frumusețea. Văd frumusețe, înseamnă că o port în mine. Eu cred că e o șansă că avem acest blocaj ca să putem să îl depășim. Prost e când rămâi în el. Adică sunt momente în care te încinge așa o victorie, un moment, un rol în scenă, dar nu e al tău, e al teatrului. Teatrul nu a început cu mine și nu se va termina cu mine.

M-AU ÎNVĂŢAT ENORM DIVORŢURILE

Sabina Iosub: Cum ți s-a schimbat viața de când ești tată?

Claudiu Bleonț: Am înțeles din start în primele zile acea comandă: respectă-ți, iubește-ți părinții. Am înțeles prin ce au trecut și ei. Nu am avut poate atâta conștiință. Mi se părea că îmi datorează. Acuma când am ajuns în acest rol nu mai pot s-o practic în văzut, o practic în nevăzut, că părinții mei s-au mutat de la cele văzute în cele nevăzute. Dar am înțeles de ce cândva, cineva a venit să ne spună respectă-ți și iubește-ți părinții, indiferent ce ar fi făcut, pentru că se întâmplă ceva în momentul ăla... Fugi, orice... se deschide și o rană. O rană a ego-ului care își pierde identitatea. Deja cineva depinde de tine... cine ești tu, cine-ai fost tu, ce ești acuma, cum să-ți asumi rolul, e mic, cade, cum să-i ții capul... deci un întreg. De unde și studiată de psihologi depresia post partum la femei, până la urmă există depresie post partum la băieți, la tați... Ce univers extraordinar e mintea și sufletul omenesc.

Sabina Iosub: Există oameni care spun că există o jumătate pe lumea asta pe care o tot cauți toată viața. Ai simțit asta? Ai gândit așa?

Claudiu Bleonț: Am gândit, dar e fals. Jumătatea noastră e în noi. O jumătate necunoscută de pulsiuni, de așteptări, care la un moment dat aruncă tentacule către cineva. Și acel cineva e și el un om liber și unic. M-au învățat enorm divorțurile. Pentru că mi-am dat seama că divorțul e dureros pe măsura atașamentului. Iubește, dar nu fi atașat de celălalt. Adică iubește-l și lasă-i tot teritoriul. Cum zice Sting – If you love someone, set him free. Și mi-au prins bine. Atașamentul nu e bun. Vine din frică. Că am vrea să păstrăm forma, să ne păstrăm averea, să ne păstrăm gloria, momentul, să nu ne ia nimeni fața, să nu vină altul înaintea mea. Și atașamentul ăsta devine greoi. Merge până la crimă, turnătorie, delațiune. Ești prea atașat.

Sabina Iosub: Pe câtă iubire, pe atâta durere?

Claudiu Bleonț: Nu. Iubirea adevărată nu cunoaște durere. Când iubirea cere ceva în schimb, atunci nu e iubire. Te iubesc, dar vezi, vino la 5, fă-mi aia... Ăla e comerț. Te iubesc. Și ce vrei de la mine? Te iubesc, tu fă ce vrei. Păi înseamnă că îți sunt indiferent. Nu, îmi ești atât de drag că ia-ți deciziile, fă-ți drumul. Mi-a luat timp să ajung nu numai să o înțeleg, să o practic. Încă mai îmi ia timp să o practic. Tind spre, nu am realizat nimic. Tind spre realizarea de caracter. Și caracterul, umanitatea noastră, nu e un punct fix. De-aia nu cred că e finalitate. Și nu va fi a mea.

Sabina Iosub: Ești un dur, ești un sensibil, ești un romantic?

Claudiu Bleonț: De toate. Când, cum. Cred că suntem toți multivers și suferim că vrem să avem un punct fix. Ori suntem în permanentă schimbare. La un moment dat vin identificări, te eliberezi de ele, treci mai ușor peste momente. Crizele de vârstă le-am aflat și eu psihologic ce sunt. Anumite praguri chimice unde se întâmplă ceva în corpul omenesc și psihologic tu simți anumite pulsiuni, tentații. Cred că suntem bipolari toți, că avem o parte de energie feminină conservatoare în sensul bun, păstrătoare de formă și o parte dinamică, activ-agresivă. Între acest plus și minus e sinteza noastră de conștiință a practicii toleranței, compasiunii active, a recunoașterii că de fapt eu sunt ceilalți, nu sunt eu.

Sabina Iosub: La ce visezi?

Claudiu Bleonț: Când eram mic mă rugam să mi se întâmple ceva. Și pe urmă am renunțat că știe ce trebuie să îmi dea. Nu trebuie să Îl rog să îmi dea nimic. Îți dau un citat: să îmi fac cu bine și cu drag datoria. Tind înspre.

Sabina Iosub: Dar știi exact ce înseamnă datoria?

Claudiu Bleonț: Sunt anumite contexte. Am o datorie de soț, am o datorie de părinte, am o datorie de coleg în diferite echipe, am o datorie față de teatrul din Craiova, față de tine spectatorul... Am o datorie să îmi păstrez mediul curat. Să știi că pe sta mică o învăț să trângă gunoiul și să-l ducă la coș. Sunt multe datorii, nu mă simt împovărat de ele. Poate am datorii neîmplinite, pe care nu le cunosc. Poate aflu peste ani: aoleu, eu asta trebuia să fac, cum de nu am înțeles atunci?

Sabina Iosub: Proiectează-te puțin peste 20 de ani, peste 30 de ani și zi-mi ce vezi.

Claudiu Bleonț: La fel... Nu am dorințe exterioare. M-am simțit bine în oamenii cu care am lucrat până acum. Eu mă simt bine în România. M-am simțit bine printre românii mei din diaspora, printre chinezi, mă simt bine printre americani, excelent printre nemți și englezi, bine la Avignon m-am simțit de 3 ori jucând în franceză în 3 ani. Și au fost locuri în care m-a dus destinul.

Sabina Iosub: Dă-mi câteva definiții scurte. Om?

Claudiu Bleonț: Fabrică de sfinți.

Sabina Iosub: Libertate?

Claudiu Bleonț: Univers.

Sabina Iosub: Iubire?

Claudiu Bleonț: Taină.

Sabina Iosub: Suflet?

Claudiu Bleonț: Veșnicie.

Sabina Iosub: Dreptate?

Claudiu Bleonț: Veșnică.

Sabina Iosub: Adevăr?

Claudiu Bleonț: Taină.

Sabina Iosub: Un mesaj pentru cititorii Jurnalul Național, te rog.