x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Interviuri Cu sinceritate despre Arghezi:"Domnu’ Dej, vreau nişte cegă!"

Cu sinceritate despre Arghezi:"Domnu’ Dej, vreau nişte cegă!"

de Toma Roman Jr    |    01 Mar 2011   •   20:57
Cu sinceritate despre Arghezi:"Domnu’ Dej, vreau nişte cegă!"

Gheorghe Pienescu, acum în vârstă de 85 de ani, avea în anii 50 un dosar prost. Printr-o şmecherie, însă, a ajuns să lucreze în sistemul editorial, la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă. I-a cunoscut îmdeaproape pe scriitorii interbelici scăpaţi de puşcăriile comuniste şi a lucrat cu Tudor Arghezi, Ion Agârbiceanu sau Adrian Maniu ani în şir.

Jurnalul Naţional: Din câte ştiu, proveniţi din familia unui magistrat şi  în 1940 eraţi elev de liceul  ortodox "Mitropolitul Silvestru” la Cernăuţi... Cum aţi reuşit cu pedigree-ul ăsta să intraţi în sistemul editorial comunist?
Gheorghe Pienescu: O să ajungem şi la asta! Dacă tot aţi pomenit de Cernăuţi, vreau să vă spun că am prins evacuarea de acolo, prilejuită de "eliberarea” sovietică.Am avut doar o zi la dispoziţie să strângem şi să plecăm, eu şi cu mama. Am luat câteva geamantane. Evacuarea s-a făcut haotic, am prins cu greu un birjar evreu să ne ducă la gară.  Tata era procuror general la Curtea de Apel din Cernăuţi şi a mai rămas să salveze arhiva. Am ajuns cu trenul la Bucureşti şi am fost şocat. Faţă de curăţenia şi felul civilizat de comportament din fostul oraş imperial din Bucovina, aici am dat peste mizerie, zgomot, oameni prost îmbrăcaţi. La Gara de Nord m-au şocat ţigănuşii desculţi care vindeau ziare şi faptul că oamenii scuipau sau îşi suflau nasul pe jos, acoperindu-şi mâna cu o nară. La Cernăuţi erau scuipători speciale pe stradă... Am stat ceva timp la un magistrat coleg cu tata, părintele meu nu mai apărea...Am crezut că l-au arestat sau împuşcat ruşii. A apărut după două săptămâni, se dusese în satul părinţilor săi, Hârtoape, din sudul Bucovinei. Mama, din cauza tensiunii s-a apucat de fumat, mă trimitea să-i iau ţigări Bucegi. M-am întors la Cernăuţi în 1942, sovieticii demolaseră monumentul Unirii şi transformaseră catedrala oraşului în depozit.  După evacuare am stat mai întâi la Piteşti şi după, la Craiova. Aici am urmat liceul Carol I, foarte bun, dar cu profesori exigenţi la matematică, unde am rămas chiar corijent. După 1944, tata a fost transferat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi am ajuns iar la Bucureşti. Ai mei voiau să fac medicină,  dar am picat la admitere. Aşa am dat la Facultatea de Litere şi Filozofie, unde m-a cucerit George Călinescu.

Aţi apucat să facem cursuri cu profesorii advăraţi?
Am prins la început, facultatea ne-epurată. Erau acolo prin 1947-49 George Călinescu, Tudor Vianu, George Oprescu, Al. Rosetti, Iorgu Iordan, C.C. Giurescu. Prin 1948-49 au năvălit unii, conduşi de asistentul stomatolog Ion Vitner (căruia Călinescu îi spunea "dantistul” ) şi Mitu Grosu, Crohmălniceanu, toţi dogmatici şi inculţi, arătau ca nişte negustori ambulanţi de şireturi. Unii erau basarabeni care nu prea vorbeau româneşte. Brusc, toţi scriitorii mari deveniseră reacţionari, inclusiv Eminescu. George Călinescu a fost retrogradat profesor de biobibliografie. Dinu Pillat, Papadima, Piru, Adrian Marino au dispărut peste noapte de la catedră şi au fost arestaţi. Singurul care s-a liberat suspect de repede a fost Alexandru Piru. L-am întrebat cum de a scăpat şi a spus sec "M-am dat de trei ori peste cap”. Călinescu a fost şi el recuperat, dar cred că toate conformismele lui pro-bloşevice erau jucate. În timpul războiului, Călinescu spera să vină englezii aici, nu ruşii. Ajunsesem să învăţăm depre "marii poeţi” A. Toma şi Teodor Neculuţă. În acelaşi timp, a început hărţuirea mea. Eram chemat la cadre şi pus să-mi fac de zeci de ori autobiografia. Problema nu era tata, ci mama, pe motiv că fusese moşieriţă, fiindcă după reforma agrară rămăsese cu 50 de hectare de pământ. Tata judecase nişte loturi de criminali de război, deci nu se legau de el. Eu le dădeam aceeaşi autobiografie copiată şi am întrebat-o pe o evreică brătrână de la cadre ce rost are asta. Aia mea spus: "Tovarăşe Pienescu, aveţi un "i”suspect în nume!”. Credea cine ştie ce "vigilent” de acolo că mă cheamă de fapt Penescu şi sunt rudă cu secretarul general al PNŢ, condamnat în "lotul Tămădău”. Am scăpat până la urmă, când şeful de UTM pe facultate Constantin Măciucă,a făcut o greşeală voită. În loc de 50 de hectare la mama, a trecut 5,0 ha. Aşa am ajuns fiu de "ţărancă mijlocaşă”. Măciucă era un comunist de trebă a ajuns şef peste edituri mai târziu şi m-a trimis la Paris când lucram la Editura Enciclopedică, pe motiv de schimb de experienţă.  La un moment dat, ni s-a spus să intrăm în câmpul muncii şi am aterizat la Direcţia Generală a  Editurilor, la dispecerat. Aici nu făceam mare lucru. Stăteam la dispecerat cu Nicolae Gheran şi Paul Cornea. Trebuie să inspectăm  editurile să le dăm indicaţii despre ce să scrie autorii. De fapt, mergeam la o bere sau la un vin la şosea, cu Gheram. Şi cei de la edituri nu aveau chef de noi, ne pusesem de acord să redactăm aceleaşi rapoarte fără să ne vedem. Mi-a spus să facem aşa Ben Marian, un evreu deştept care era adjunct la ESPLA. Pierdeam timpul aşa că am insistat să ajung la o editură.  La 1 ianuarie 1952 am ajuns la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă.

Cât timp aţi lucrat cu Arghezi?
Timp de 13 ani, între 1954 şi 1967, la moartea sa. La început am colaborat la editarea volumului Pagini din trecut (ediţia I,1955, a II-a, 1956), iar ulterior la iniţiativa Uniunii Scriitorilor, la editarea "Operelor Complete”, din 1960. Când am fost trimis  să mă văd cu el pentru editarea operei, i-am cerut o foaie de hârtie şi am pus pe ea un plan să-i edităm opera în 34 de volume. Eu îl iubeam pe Arghezi încă din facultate şi aveam 23 de caiete scrise de mână cu tablete şi versuri ale sale nepublicate în volum, luate din peste 80 de periodice. Am fost practic "cititorul” lui. În 1948, când îl atacaseră Miron Radu Paraschivescu şi Sorin Toma în Scânteia avusese un şoc, o comoţie şi nu mai vedea cu unul dintre ochi. Eu îi citeam cu voce tare copiasem din ziare şi reviste, iar el îmi dicta modificări artistice, de cuvinte, fraze, aliniate.

E adevărat că Arghezi a fost la începutul anilor 50 în pericol de arestare din cauza lui Baruţu, care avea amici legionari?
Nu pot nici să confirm nici să infirm întrebarea dumneavoastră. Ce ştiu e că Baruţu se ducea să vadă filme undeva în Piaţa Rosetti, unde era atunci un fel de club cu sală de proiecţie. Acolo se strângeau tot felul de "reacţionari” cu care se împrietenise. L-au ridicat de acolo, a ajuns şi el puţin la Jilava, dar l-a scăpat Arghezi. L-am întrebat cum a reuşit, şi mi-a spus: "Uite aşa, dragă, am vorbit cu Ana Pauker, o ştiu de când era împachetatoare la Facla”. Tovarăşa Ana împacheta ediţiile ziarului lui N.D. Cocea, unde colabora şi Arghezi, se cunoscuseră cu mulţi ani în urmă. Oricum, arestarea lui Baruţu a fost legată de campania împotriva lui pusă la cale de Sorin Toma şi compania.

Cât de complexe erau relaţii lui Arghezi cu şefii comunişti?
În tinereţe fusese de stânga, ulterior niţel de dreapta şi niţel de centru, "ca tot românul imparţial”.Nu pot să spun cât de simple sau complexe erau, el credea că ei îi sunt datori vânduţi fiindcă l-au persecutat în 1948.Într-o zi, în perioada când era foamete, mi-a spus din senin: "Dragă, eu vreau să mănânc  cegă!”. I-am explicat faptul că nu putea să facă rost decât de crap, în cel mai bun caz. Cega devenise doar un cuvânt de dicţionar. O ţinea pe a lui, cu cega. Avea un şofer, Costică Dolea, dat de gospodăria de partid, pe care l-a trimis acolo să facă rost de peştele favorit. Nici gospodăria nu avea. S-a enervat, a pus mâna pe telefon şi am auzit următoarele: "Domnu’ Dej, bună ziua, aici Arghezi!...Ce mai faceţi?... Eu, cu bătrâneţea şi aş avea poftă de ceva cegă, nu am mai mâncat de multă vreme!”. Mi s-a părut halucinant, pe lângă că l-a luat cu "domnu’” pe tovarăşul Dej, acesta chiar i-a făcut rost de cegă. În 67, înainte de a muri, a fost decorat cu nu ştiu ce mare ordin al republicii. Mi-a zis: "Aoleo, dragă, dacă mai trăiesc doi-trei ani, ăştia trebuie să mai inventeze decoraţii, că le am pe toate!” Avea o proptitudine extraordinară a inteligenţei şi ştia să transforme o situaţie aparent defavorabilă pentru el într-una favorabilă.

Era Arghezi dur cu dumneavoastră?
Nu, a fost întotdeauna tandru. A intervenit un moment tensionat când i-au ţinut în editură manuscrisul de la " Cimitirul Buna Vestire”. Directorul ESPLA era, după fuga lui Petru Dumitriu, unul Ion Bănuţă, poet al clasei muncitoare şi cam idiot. A dat vina pe mine, că nu am terminat de redactat şi nu am dat în lucru cartea, ca să scape de gura lui Arghezi. I-a zis că o să mă dea afară de la editură. Eu prevăzător, când terminasem îi făcusem o notă lui Bănuţă şi aveam o copie acasă, am trimis după ea. Arghezi şi-a dat seama care e situaţia şi l-a chemat pe Bănuţă. Acesta, curajos, a trimis un adjunct. Arghezi s-a înfipt în ăla, că nu "băiatul”, adică eu, e vinovat, adjunctul îngăima ceva cu "am copii”. Brusc, Arghezi a izbucnit: "Cum amesteci sperma dumitale cu poeziile mele!?” Avea replică atunci când era nervos.

Era ataşat de copiii lui?
Da, mai ales de Mitzura. Îmi spunea poetul Ion Brad, care ajunsese director de teatru, că îl suna zilnic să ceară câte un rol pentru ea. De iubit îşi iubea foarte tare şi soţia, Paraschiva, care era o bucovineancă de o mare blândeţe şi căldură sufletească. Şi Paraschiva îl diviniza. Când a murit Paraschiva a fost distrus, se întreba "Eu de ce nu pot să mor?”.

Credea Arghezi în Dumnezeu?
Credea în miracole, în existenţa unei puteri metafizice pe care tot omul o numeşte Dumnezeu. Când popa din Mărţişor, probabil derutat de psalmii arghezieni, l-a întrebat odată, dacă există Dumnezeu, el l-a repezit: "Cum mă întrebi aşa ceva tocmai dumneata? De ce te-ai făcut popă şi nu căcănar?”

De ce se făcuse călugăr, dacă nu era habotnic?
Când era tânăr era aşa de sărac şi nu avea ce să mănâce şi unde să stea, cu se să se îmbrace. Ca să poată să scrie în linişte a intrat la  mânăstirea Cernica. Când un călugăr l-a întrebat de ce e acolo, a răspuns "Ca să învăţ să scriu”. La propunerea lui Gala Galaction şi la insistenţele prietenilor I.G. Duca şi N.D. Cocea s-a făcut secretarul mitropolitului primat Iosif Gheorghian, după un scurt stagiu la Cernica. Nu ştiu cât credea în Dumnezeu, dar credea în puterea miracolelor. Pentru el toată viaţa era un miracol. Melcii, florile, animalele le considera nişte miracole.

Primul care l-a atacat pe Arghezi, în 1947, a fost Miron Radu Paraschivescu...
L-a atacat din gelozie, MRP reacţiona ca o curvă! Mai târziu, chiar Sorin  Toma mi-a confirmat că Miron colaborase la scrierea articolului care-l îngropase pe Arghezi, "Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”. Jurasem să nu dau mâna cu imbecilul de Sorin Toma dar am făcut-o.  Când m-am tramsferat la Editura Enciclopedică, a apărut la mine un "coleg”, care mai întâi a dat noroc şi după aia s-a recomandat, Sorin Toma. M-am făcut foc, iar el a spus că nu a fost doar vina lui pentru articol. Atunci mi-a zis că şi Miron a colaborat la porcăria aia şi că ordinul a venit de la Leonte Răutu.

Îşi autocenzura Arghezi unele dintre operele interbelice, ca să facă pe plac partidului?
Nu. Modificările  alea se făceau la editură. El îmi spunea numai când i se părea ceva prost scris să modificăm. Când nu îi suna bine ceva scris cu ani în urmă, reformula. Lucra mult pe fiecare manuscris, recitea şi rescria, umplea foaia cu ştersături şi corecturi. La editură era cenzura politică, volumul "Cimitirul Buna Vestire” a stat blocat multă vreme, de exemplu, fiindcă nu le conveneau nişte tablete.

Cu Al.I.Ştefănescu, şeful ESPLA, cum vă înţelegeaţi?
Cu el, destul de bine. Era ceva mai deschis la minte. Era doar sensibil la treburile cu evrei, datorită soţiei, Nina Cassian. Dacă era ceva antisemit, spunea "reciteşte textul”. Ştiam că trebuie să scot chestia aia. Tot relativ deştepţi mai erau Radu Albala, Geo Şerban sau Andrei Rusu. Mai era deschis la minte şi Mihai Şora, datorită lui am ajuns  să lucrez cu părintele Ion Agârbiceanu. Mie nu îmi plăcea, mi se părea bolovănos şi stângaci în exprimare. M-am oferit eu să lucrez cu el, fiindcă pe scriitorii în viaţă nu îi voia nimeni, datorită problemelor politice. M-am dus la Cluj cu manuscrisul lui compus din cinci nuvele, denumite de el romane, Faraonii, Jandarmul, Popa Man, Păscălierul, Stana. Era în mai 1957, am tras la hotelul Partizanul. Părintele avea un protocol special, trebuia să mă anunţ prin fiica lui, Măriuca, angajată la Biblioteca Universitară. Uca era una dintre cele mai frumoase femei din Cluj. La Bibliotecă era colegă cu Lucian Blaga, mie mi se tăiase răsuflarea. L-am cunoscut şi am stat de vorbă. El mi-a spus că Agârbiceanu scrie foarte uşor, cum ar vorbi şi nu reciteşte, de aia ies fraze lungi şi fără cap. Agârbiceanu era un sfert de om cu o barbă mare, avea 78 de ani. Avea cafea, ţigări străine şi rom cubanez. Am arătat referatul meu, cu 300 şi ceva de modificări. Mai întâi a zis că nu acceptă să i se modifice nimic. Am vrut să plec, dar mi-a zis: "Apăi, lasă hârţoaga aia aici şi vino şi mâne, mă mai gândesc”.A doua z ne-am apucat  să lucrăm la Faraonii, a ţinut o săptămână. A trebuit să mă lupt cu el, spunea jidani în loc de evrei peste tot. M-am tot dus la Cluj de multe ori. Avea în Jandarmul  o bucată cu un preot maramureşean care se răzbună pe "jidanii galiţieni”. Nu aveam nici o legătură cu prima parte, aşa că am scos-o de tot. Până la urmă ne-am înţeles bine, chiar dacă mai spunea "apăi, io am scris asta?”. Era câteodată mândru de el, spunea, "no, ce bine am nimerit-o!”. Arghezi îl bagateliza pe Agârbiceanu până când i-am citit eu o porză,Mărie fără să-i spun a cui e. La sfârşit, plângea. A spus "te rog să mă ierţi pentru ce am spus despre părinte”.

Până unde mergea cenzura?
Chiar până la Bălcescu. Nu am putut reedita "Istoria Românilor supt Mihai Vodă Viteazul” fiindcă la un moment dat paşoptistul făcea referire la ruşi ca la "barbarii nordului”. Ani de zile lucrarea a stat în sertar. Ea a apărut abia în 1959, când la sala cinematecii,  am fost convocaţi toţi şefii de redacţii din edituri de către Emil Bodnăraş. El a spus: "De azi înainte nu mai deschidem umbrela la Bucureşti când plouă la Moscova!”. Abia după asta a putut să apară Bălcescu.

Care era atmosfera în editură? Suspiciune generală?
Da, erau mulţi oameni antipatici acolo. Tovarăşa ilegalistă Ilca Melinescu care era şi şchioapă era foarte pe linie, şi mie îmi tot venea să-i pun piedici. Mai era antipatic Aurel Martin, din cauza căruia am plecat de la editură. La el a venit, din senin, Mitzura, şi i-a spus să nu mă mai ocup de ediţiile Arghezi. El chiar a făcut asta şi mi-am dat demisia, după ce am zbierat.

După fuga directorului Petru Dumitriu, cum a fost la ESPLA?
A apărut Mihai Beniuc, cu Ion Bănuţă, despre care ne-a spus că a scris la Griviţa Roşie şi e un poet muncitor. Am tas concluzia că a mâzgâlit ceva la o gazetă de perete.Ăsta a început un discurs cu rolul partidului, foarte pe linie. El nu era un tip foarte rău, nu a dat pe nimeni afară, dar era incult şi avea fixuri. Mie mi-a spus că-s duşman de clasă fiindcă bunicul meu a avut 8000 de hectare de pământ în 1881, lucru despre care habar nu am. M-a pus să mă rad, pe motiv că numai legionarii poartă barbă. Avea alt fix cu textologia, o ştiinţă inventată de sovietici care desemna reproducerea textelor originale. Ne spunea într-una: nu vreau textologie obiectivă, ci textologie marxist leninistă. Nimeni nu s-a prins ce e aia, dar îl lăsam în pace.

×
Subiecte în articol: tudor arghezi