Din culisele diplomaţiei: Pariul pe o sută de dolari cu George Bush senior

Va puteti inchipui ca de la etajul doi al unui bloc din centrul Bucurestiului se poate privi pana in America?! Ion Datcu vede cu ochii mintii toate locurile in care a reprezentat Romania in calitate de ambasador. A fost mai intai sef al Ambasadei noastre de la Tokyo.

Avea numai 35 de ani cand a ajuns acolo. Dupa asta, a condus, timp de sase ani, Misiunea Permanenta a Romaniei de pe langa Organizatia Natiunilor Unite de la New York. Apoi, a fost trimis, tot ca ambasador, in Elvetia. Ion Datcu si-a petrecut aproape jumatate din cei 82 de ani cati are acum in afara granitelor tarii, cunoscandu-i in tot acest timp pe multi dintre cei care au scris istoria lumii.
Zice:
● Era Hirohito imparat al Japoniei cand mi-am inceput misiu­nea la Tokyo. Mi-aduc aminte de o vizita a lui Corneliu Manescu, mi­nistrul nostru de Externe. Am fost primiti de familia imperiala. Manescu vorbea in romaneste, eu traduceam in engleza, iar majordomul Curtii, in ja­po­neza. Manescu, care era cam slobod la gura, gandindu-se probabil ca in afara de noi doi nu mai stia nimeni limba romana acolo, spunea cucoana cand i se adresa imparatesei. Tocmai ii intrebase daca au fost vreodata in Eu­ropa. Hirohito a spus ca nu. De ce?, a intrebat el. Pentru ca nu prea ni se permite sa mergem pe unde vrem noi, a raspuns imparateasa. Cu­coa­na, i s-a adresat Corneliu Ma­nescu indirect, spune-i jupanului...

● Jupanului? Se referea, daca inteleg bine, la imparat....
● Da, chiar la el, insa eu nu traduceam asa, ci cum trebuie. Oricum, intre ce spuneam eu si ce auzea imparatul era cenzura majordomului, asa ca...

● Ce trebuia sa-i spuna impa­rateasa... jupanului?
● A, da. Ca sunt invitati si in Romania daca ajung cumva prin Europa. Anul urmator, chiar au ajuns, dar n-au fost in Romania. Ma aflam deja in Elvetia. I-am reintalnit la Berna, cu prilejul unei receptii organizate in onoarea lor.

● Sa nu parasim totusi Japonia.
● Am destule amintiri nostime de acolo. Bunaoara, cu printul moste­nitor, actualul imparat, adica, am jucat de cateva ori tenis. Dublu mixt, eu cu sotia mea, Viorica, el cu sora sa.

● Va bateau?
● Culmea, nu prea. Imi si zicea Viorica, Ioane, sa-i mai lasam si pe ei, ca se supara.

● Si se suparau?
● Nici vorba! Japonezii, indiferent de nivel, sunt politetea intruchipata. Mi-amintesc de o alta intamplare. Era intalnirea anuala a familiei imperiale cu ambasadorii straini. Protocolul cerea ca decanul corpului diplomatic sa rosteasca un discurs. Decan era ambasadorul Hondurasului, care se afla de vreo zece ani la Tokyo. Omul se descurca binisor in japo­ne­za. Nu stiu daca invatase limba la post sau venise cu ea invatata de acasa. Noua, celorlalti, ne-a spus in engleza ce intentiona sa spuna. Numai ca discursul l-a rostit in japoneza. La un moment dat, im­pa­rateasa a inceput sa rada. Nu se mai vazuse asa ceva! Ce zicea decanul de nu se putea stapani Majestatea Sa? M-am dat langa majordom si l-am intrebat. Japoneza e o limba dificila. Nu se vorbeste peste tot la fel.
Intr-un fel se vorbeste in mediul politic, in alt fel pe strada sau intre gheise. Majordomul, cu care pot zice ca eram prieten, mi-a explicat. Decanul li se adresa fetelor imparatesti in limba gheiselor. D-asta radea imparateasa.

● Mai bine sa rada decat sa se supere.
● Adevarat. Existau insa la Tokyo doi ambasadori straini care cu­nos­teau japoneza la perfectie. Unul era Oleg Troianovschi, ambasadorul so­vietic. Altul, Richard Schauer, am­basadorul american. Tatii amandurora fusesera la randul lor ambasadori in Japonia. Cei doi se cunosteau de mici, copilarisera impreuna.

● Rusul si americanul?
● Da. Ca sa vedeti ce mica este lumea! Atat de mica, incat din Japonia ati trecut pe celalalt mal al Pacificului, devenind ambasadorul nostru la ONU. Cum a fost aici? Aici l-am cunoscut pe George Bush, viitorul presedinte.

● Si tatal viitorului presedinte.
● Era omologul meu din partea SUA. Locuia cu familia intr-un apartament al faimosului hotel Waldorf Astoria. Ne-am imprietenit.

● Cum?
● Ilie Nastase urma sa joace la Forest Hills cu un american. Bush a zis ca o sa castige al lor, eu am spus ca o sa bata Nastase. Hai sa pariem, a propus el, punand la bataie o bancnota de o suta de dolari. Eu am scos o hartie de 25 de lei.

● Cine a castigat?
● Nastase!

● Adica, dumneavoastra.
● Daca e sa vorbim de pariu, da. Bush m-a cautat si mi-a dat bancnota respectiva cu semnatura lui pe ea.

● De ce cu semnatura?
● Stia ca romanii n-au voie in tara cu valuta. Semnatura ii dadea bancnotei valoare de suvenir.

● Ati pastrat-o?
● Din pacate, nevoile erau mari, am cheltuit-o.

● I-ati cunoscut si pe alti membri ai familiei Bush?
● Da. Am fost invitat la ei acasa. I-am cunoscut sotia si o parte dintre copii, intre acestia numarandu-se si viitorul presedinte.

● Ce fel de oameni erau?
● Foarte calzi, foarte prietenosi, in special Barbara Bush, o femeie admirabila.

● S-a pastrat prietenia aceasta peste ani?
● Prin anii '80, cand Romania avea serioase probleme financiare, afland c-am avut o buna relatie cu Bush, care ajunsese vicepresedinte intre timp, Ceausescu m-a chemat si m-a tri­mis in America, pentru a incerca sa obtin sprijinul lui. Am sunat la Casa Alba cand am ajuns acolo, spunand cine sunt. Vicepresedintele era plecat intr-un turneu prin tara. Eram cazat la Ambasada noastra de la Waghinton. Ce credeti? Se aude la un mo­ment dat o secretara tipand pierita pe holuri: Vicepresedintele SUA la te­le­fon, il cauta pe... Ma cauta pe mine.

● O secretara a vicepresedintelui, adica...
● Nu, sunase chiar George Bush in persoana. I-am spus ce aveam de spus. Mi-a promis ca va vorbi la o banca, ceea ce a si facut. Dar pana la urma n-a iesit nimic. Lui Ceausescu nu i-a convenit dobanda.

● Poate credea ca americanii or sa ne dea banii pe degeaba.
Va urma