Exclusiv. Tovarăşul Anton, singurul român în viaţă care a dat mâna cu Stalin

Ajuns la 93 de ani (e născut pe 1.12.1919) comandorul Anton Bejan este probabil singurul român în viaţă care i-a strâns mâna lui Stalin şi, poate ultimul ilegalist al PCR care mai trăieşte. A locuit în timpul războiului la vestitul “Hotel Lux” din Moscova, cuibul conspiraţiilor puse la cale de Comintern. A fost aghiotantul  Dr. Petru Groza. În exclusivitate, a acceptat să se destăinuie unui ziarist de la Jurnalul Naţional, dezvăluind aspecte obscure din lumea secretă a comuniştilor români. Într-o ediţie viitoare, domnul comandor ne va povesti despre comploturile puse la cale împotriva lui Nicolae Ceauşescu de către mai mulţi militari pro-sovietici şi o grupare din PCR condusă de Ion Iliescu.

Rep: Cum ați intrat în Partidul Comunist din România?

A.B.: Eu sunt de la țara, din Basarabia din Cotiujenii Mari. Tata era preot, mama învățătoare, dar eram șapte frați, o duceam greu. Acolo situația economică era destul de rea. În plus, fuseseră aduși în Basarabia funcționari regățeni de proastă factură, care ne făceau bolșevici. Nici noi nu rămâneam datori, le ziceam țigani. Pe fondul ăsta, când am ajuns la liceu, la oraș, o duceam în lipsuri și uram sistemul. La Bălți, la liceu, am luat legătura cu UTC-ul, era în 1938. Chiar dacă erau în ilegalitate, se cam știa care sunt comuniști, nu era imposibil de luat legătura cu ei. Anul școlar următor, m-am mutat cu școala la Chișinău și am păstrat contactele cu mișcarea.

Rep: Mai erau și alți etnici români în partid? Știu că majoritatea erau ruși, evrei și ucrainieni...

A.B.: Nu e chiar așa, erau și mulți români...Acolo unde erau aglomerații de minoritari, celulele aveau și mulți evrei, ruși sau în Ardeal, unguri. Unde erau românii în proporție covârșitoare, erau mai mulți români. La Iași, în ilegalitate, erau foarte mulți evrei, dar la Constanța, de exemplu, din 200 de comuniști unul singur era evreu. La Chișinău, unde ajunsesem, celulele fuseseră infiltrate de Siguranță și au căzut. Am fost arestat în ultima clasă de liceu și judecat într-un lot de 113 persoane. În același timp căzuse și un lot cu profesorul Constantinescu-Iași,  chiar la Iași, voiau să curețe toată Moldova de comuniști. M-au condamnat la 6 luni de pușcărie pe care le-am făcut într-un penitenciar pentru minori din Cluj, unde m-am cunoscut cu viitorul general Ștefan Kostyal. Eram mulți tineri cu simpatii comuniste din toată țara acolo. De aici eu cred că e o legendă că ar fi fost doar 1000 de comuniști în toată țara. După estimările mele, erau cam 10.000 de membri-simpatizanți, dintre care 2000 doar în Basarabia. Cred că 1000 erau doar în aparat, cei cu funcții. După închisoare am fost exmatriculat din toate liceele din țară, m-am angajat la un inginer-topograf.

Rep: În închisoare cum ați dus-o?

A.B.: În închisoare am făcut și pregătire politică, am ieșit mai convins decât intrasem. Erau gardieni care ne și scoteau în oraș, primeam cărți, material de partid, Scînteia ilegală. ”Manifestul Partidului Comunist” l-am citit la închisoare, funcționa ”Ajutorul Roșu”. Acolo, la Cluj, stăteam în celulă cu un neamț, doi unguri, niște ucrainieni, evrei, toți comuniști. Eliberat, nu m-am potolit, am luat legătura cu organizația din județul Hotin, unde îmi găsisem de lucru. Și aici a căzut celula, eu am reușit să mă ascund, dar am fost condamnat în contumacie la 7 ani de închisoare, eram recidivist. Ca să nu mă prindă, mi-am schimbat locația, la Iași, la Cernăuți, la Timișoara, acasă la Kostyal, cu care mă împrietenisem. Când, în 1940, Basarabia a fost cedată URSS, se putea trece pe la Galați la comuniști fără mari formalități. Am fugit în URSS. Ajuns acasă, la Cotiujeni, fiindcă eram ilegalist și aveam școală, am fost trimis la Cernăuți, redactor la un ziar, Glasul Poporului.

Rep: Era un ziar tipărit cu grafie latină?

A.B.: Da, în Bucovina lumea nu prea știa să citească în chirilică, ziare în românește cu grafie chirilică erau mai mult în Basarabia. M-a prins începutul războiului la Cernăuți. M-am refugiat în interiorul URSS pe niște șosele supra-aglomerate. În dreptul unei localități, Jmerinca, ne-au oprit pe toți tinerii care ne refugiam și ne-au mobilizat în Armata Roșie. Pe mine m-au dat la un fel de apărare teritorială. Nici nu aveam toți arme, era haos, eu nu am avut armă. Într-o noapte, s-a zvonit că nemții au lansat parașutiști și a ieșit ceva ca la noi în 1989. Ne-am dus mai multe echipe și s-a tras aiurea. Eu am fost împușcat în picior. M-au evacuat cu trenul sanitar, în orașul Poltava, la spital. Cum nemții înaintau vertiginos, spitalul a fost iar evacuat, tocmai în Tadjikisthan, lângă granița cu Afganistanul. M-am recuperat după rană și m-au repartizat la o fabrică de mătase, cu 30.000 de muncitori.

Rep: Erau și deportați, deținuți politici, printre ei?

A.B.: Da, erau destui. De la ei am început să aflu cine e Stalin cu adevărat, procesele, răfuielile din partid. În ciuda războiului, acolo funcționau fabricile, școlile, era relativă ordine. Doar distracțiile erau interzise. În Tadjikisthan erau puțini români și am fugit, fără să anunț, în Caucaz, unde aveam vești că sunt grupați mai mulți români, asistați de MOPR, Ajutorul Roșu. Am lucrat aici la o turnătorie de corpuri de obuz și piese pentru tancurile T34. Ajunsesem șef de depozit, am stat aproape un an în Georgia. Făceam și petreceri cu ceilalți români, lângă fabrica de obuze era una de șampanie, de multe ori am plecat de acolo spre dimineață, pe trei cărări. Credeam că o să mă prindă sfârșitul războiului acolo, când, în 1942, am primit o telegramă semnată de Ana Pauker, să mă prezint la Moscova, la CC. Ana Pauker coresponda cu Lenuța Tudorache, o fată de la mine de la fabrică, stătuseră împreună la închisoare în țară, cred că Lenuța i-a spus de mine și că lucrasem la ziar. Aveau nevoie de mine pentru postul de radio ”România Liberă”.

Rep: Nu era cel condus de Walter Roman?

A.B.: Ba da! Mai emitea în românește și Radio Moscova, unde șef era Leonte Răutu. Am fost încadrat drept crainic și redactor de știri. Făceam apeluri la pace, dădeam situția de pe front cu victoriile aliaților. Cu Walter Roman se lucra foarte bine, era un tip inteligent, în orice caz, spun eu, mai mai inteligent decât fiu-său. Eram o echipă de 6 oameni, ne vedem de dimineața să facem sumarul zilei, după care ieșeam pe post în ture, dar și monitorizam postul de radio românesc sau BBC în românește. La un moment dat chiar, cei de la BBC ne-au transmis un mesaj de solidaritate. Toate emisiile erau în direct, nu înregistram nimic.

Rep: Walter Roman nu stătea la celebrul ”Hotel Lux” al Cominternului?

A.B.: Ba da, eram vecini, și pe mine tot acolo m-au repartizat. Era un hotel curat, cu camere mari. Inițial am stat în cameră cu un finlandez și după ce m-am căsătorit, cu o spanioloaică, am primit o cameră doar pentru noi. Soția mea era bună prietenă cu doamna Hortensia, nevasta lui Walter Roman. Pe Hortensia eu am adus-o mai târziu, de la Moscovai. Fiind în divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”, mi s-a dat să aduc în țară un vagon cu materiale de propagandă pentru divizie și am luat-o și pe ea până la Kotovsk, unde aveam baza, Walter era deja acolo . Din păcate, soția mea a decedat la scurt timp, fusese rănită în războiul civil spaniol, avea probleme de sănătate. Erau foarte mulți spanioli în Moscova, lucrau la o fabrică de avioane, aveau și un club unde se strângeau. Acolo am cunoscut-o și pe Dolores Ibarruri, celebra Pasionaria, șefa Partidului Comunist Spaniol.

Rep: La Hotel Lux nu era o atmosferă de suspiciune generală? Nu mai opera arestări NKVD-ul?

A.B.: Erau și mulți antistaliniști, mai mult sau mai puțin ascunși. Printre sârbi, austrieci, unguri și spanioli erau destui care nu erau de acord cu stalinismul. Cred că și de asta, având informații și ca să facă pe plac americanilor, Stalin a dizolvat Cominternul. După părerea mea, a fost o lovitură groaznică dată mișcării comuniste internaționale.

Rep: Pe Matyas Rakossy, Gheorghi Dimitrov, Wilhem Pieck sau Walter Ulbricht, viitori mari șefi în statele satelite ale URSS i-ați cunoscut la ”Hotel Lux”?

A.B.: Da, ca și pe Klement Gottwald din Cehia. Șefii cei mai mari stăteau în niște vile, separat de noi. Când am ajuns din Caucaz la Moscova, m-a primit formal chiar Dimitrov, șeful Comintern, așa era procedura, să dai mâna cu el și să-ți spună ”bun sosit”.  Și Ana Pauker avea un apartament în oraș. Dealtfel, cu bulgarii ne înțelegeam foarte bine, eram și vecini cu redacțiile. Și  la hotel eram delimitați geografic de un W.C.. Pe o parte noi, bulgarii, spaniolii, italienii, francezii, iar după WC austriecii și nemții. O prietenă plecată în Crimeea, ne-a scris o telegramă în care a zis ”Salutări până la WC”.

Mai țin minte că mai funcționa un departament greu pentru activitatea de partizani. Ei aduceau pentru convalescență la Moscova, partizani răniți. Țin minte o partizană din Iugoslavia, Ranka Stepanovici, căreia i se amputase un picior. Chiar și așa era foarte veselă și tonică. A murit la ceva timp după război, la ea acasă.

Rep: Cum ați ajuns în divizia ”Horia, Cloșca și Crișan”?

A.B.:  Am fost numit instructor politic al diviziei, care nu a apucat să lupte. Nu se chema comisar politic, ca la sovietici, ci locţiitor politic. Am lucrat cu generalul Lascăr şi Dumitru Petrescu-Griviţa, încadrat locotenent-colonel, unul dintre capii grevei de la Griviţa din 1933, care fusese şi în războiul civil din Spania. În ţară, Gheorghiu-Dej i-a marginalizat pe el şi pe Constantin Doncea, fiind între ei rivalităţi încă din 1933. Cu divizia am ajuns în ţară mai întâi la Piteşti, după aia la Bucureşti. Într-o primă fază, Petrescu-Griviţa ajunsese şeful Direcţiei Politice Superioare a Armatei. A chemat mai mulţi foşti voluntari din URSS şi ne-a spus că are nevoie de noi în câteva puncte cheie ale armatei. Aşa am ajuns eu ofiţer de marină. Nu văzusem marea, îmi doream de când eram copil, am plecat la Constanţa. Mi-a plăcut aşa de tare, că am abandonat treaba de ofiţer politic, aşa că am făcut cursuri de marină mai întâi în România, după, la Academia Militară Voroşilov din URSS. Am ajuns în Comandamentul Marinei, la Bucureşti. Până atunci, însă, am mai trăit un episod interesant. În 1948, m-a chemat Emil Bodnăraş şi mi-a spus că am ca sarcină de partid să fiu aghiotantul lui Petru Groza.

Rep: De ce credeţi că v-au ales pe dvs?

A.B.: Cred că a contat mult şi faptul că ştiam limba rusă şi îi puteam fi lui Groza în acelaşi timp şi aghiotant militar şi translator. Atunci nu  mi-a convenit să plec de la mare, dar acum nu regret. Îl consider pe Groza şi acum un mare patriot. Am stat un an cu el, am locuit practic împreună, mâncam la el în casă. Dimineaţa alergam cu el, jucam tenis, era un tip foarte sportiv, în ciuda vârstei. La Consiliul de Miniştri îl ajutam la secretariat, şeful lui de cabinet era un general  Bădescu. Marea mea fericire a fost că l-am însoţit în delegaţii în străinătate. Am fost în Bulgaria unde l-am revăzut pe Gheorghi Dimitrov, care arăta foarte rău, a şi murit la scurt timp după aia. Au discutat despre “Podul Prieteniei” de la Giurgiu. Am fost şi la Stalin, la Moscova, în 1948, în noiembrie, cred. Am fost translator, Stalin a dat mâna cu mine. Ne-a luat o limuzină neagră, ne-a dus la Kremlin, am urcat un etaj unde era un covor roşu. Ne-a deschis un general sovietic o uşă şi a apărut spre noi chiar Stalin. A dat mâna cu toată delegaţia. Nu avea nimic înfricoşător, ne-a întrebat cum am călătorit, a făcut şi nişte glume. Cu toate că era mic de statură avea ceva impozant în gesturi, în privire. Se semnase cu Molotov un tratat preliminar de colaborare şi asistenţă mutuală, mai trebuia contrasemnat de Groza şi Stalin. S-a semnat pe biroul lui Stalin, eu am citit discursul de felicitate al lui Groza. Ţin minte că Stalin l-a întrebat pe Groza cum a fost cu abdicarea regelui şi acesta a spus “civilizat”. În rest la discuţiile libere, Groza tot voia să obţină avantaje pentru economia României. Acestea s-au purtat în jurul unei mese pline cu bunătăţi, caviar, ca la ruşi. A doua zi a fost o recepţie mare de rămas bun, în cinstea noastră cu participarea lui Molotov. Ţin minte şi un episod destul de vesel. Am fost invitaţi în ultima seară, să vedem la Balşoi Teatr, Lacul lebedelor. Înainte de balet, directorul a mulţumit pentru prezenţă lui Groza şi Anei Pauker. Era, într-adevăr şi o femeie cu noi, soţia unui diplomat, dar nu Ana Pauker. Mi-am spus că ruşii cred că în România e o singură femeie, tovarăşa Ana.