Florina Cercel: Democrația începe de la dreptul meu de a vorbi

Spune ce crede, chiar dacă deranjează. Sau poate mai ales atunci. Acceptă critica, învață din greșeli. Uită, dar nu iartă. E gata mereu să o ia de la capăt. Doar a făcut-o de atâtea ori în viață… Privește tot ce trăiește ca pe un dar de la Dumnezeu. Florina Cercel crede în minuni și visează în continuare că poate schimba lumea.

 

Sabina Iosub: Ce înseamnă viața pentru Florina Cercel?

Florina Cercel: E cel mai minunat dar pe care Divinitatea, Creatorul, Natura, nici nu știu exact cum să definesc, îl dăruiește acestei planete – viața, sub toate formele ei, indiferent că e vorba de oameni, de animăluțe, de insecte, de păsări, de frunze, de copaci. E într-adevăr un miracol, o minune. Și în sensul ăsta cred că e teribil să încerci ca ființă umană să îți trăiești viața așa cum ți-a fost dăruită. Se spune că atunci când apari pe lume, când iei prima gură de aer este și primul zgomot, primul țipăt. De foarte multe ori m-am întrebat... e de bucurie sau e de spaimă? Cred că e de bucurie pentru că și năvala unei bucurii ca o primă reacție ar putea fi o spaimă. După aceea contează cum transformi, la început cu ajutorul familiei, cu ajutorul părinților, cu ajutorul educației, cum trasnformi această bucurie a ta și în bucuria celorlalți. E un lucru complicat așa... Dar e tare frumos să trăiești.

Sabina Iosub: A fost mai mult bucurie, mai mult tristețe... puțin din fiecare până acum?

Florina Cercel: A fost tare multă tristețe. Au fost foarte multe întâmplări dureroase. Dar faptul că eu am această profesie pe care nu că o iubesc, e puțin spus, e sângele meu, e carnea mea, e felul meu de a fi... asta mi-a dat putere și întotdeauna am reușit cu ajutorul profesiei să transform toate durerile, toate necazurile într-un fel de experiență care m-a ajutat să trec mai departe. Chiar mi s-a întâmplat asta de foarte multe ori. Și chiar de fiecare dată aproape, un necaz personal, o durere din viața mea personală, o nereușită din viața mea personală se transforma pe scena într-un succes, într-o reușită extraordinară. Nu știu cum se întâmpla, că parcă și personajele care veneau către mine fuseseră damnate cum era viața mea personală. Așa s-a întâmplat de câteva ori în viață. Teribilă întâmplare într-un fel și în același timp o traiectorie de destin.

Sabina Iosub: Există oameni care spun că destinul ți-l mai faci și cu mâna ta. E așa sau?

Florina Cercel: Te gândești așa... Îmi doresc atât de tare să realizez cutare lucru. Când îți dorești asta, la început spui: Ce calități am ca să ajung să îmi doresc asta? Am calitățile asta, asta, asta. Ce trebuie să fac cu calitățile astea ale mele ca să ajung să realizez ceea ce îmi doresc. Păi trebuie să le dezvolt, să le exersez. Trebuie să le înnobilez de fiecare dată. Să încerc, să încerc... și până la urmă te trezești într-o zi că realizezi ceea ce ți-ai propus inițial ca un vis, ca o dorință așa de vis pentru că ți se părea că este irealizabil. Mi s-a întâmplat și asta. Îmi aduc aminte că am descoperit odată, într-o zi ploioasă, când mă tot uit în însemnări, în vechile amintiri, am descoperit un caiet pe care îmi notam întâmplări sau impresii sau dorințe și era prin anul 1983-1984 și din trei în trei pagini scrisesem titlul unei piese. Vassa Jeleznova. De ce l-am scris prima dată, jur că nu-mi amintesc. După câteva săptămâni, în același an, descopăr încă o pagină pe care scrisesem Vassa Jeleznova cu litere mai mari, cu un scris mai hotărât. Și am și subliniat titlul. Au mai trecut câteva luni și iar descopăr, scris pe o pagină aproape întreagă și de-a curmezișul paginii: VASSA JELEZNOVA. Subliniat de trei ori și cu trei semne de exclamare. Eu am jucat rolul ăsta mult mai târziu. Prin 1988 am început repetițiile. Dar de ce m-am gândit eu din 1984 la acest rol și de ce am scris titlul, nu știu. E destin? E predestinare? Sau este un scop al subconștientului nemărturisit care te urmărește, te urmăreștee, te face să ajungi la acel personaj? Când mi s-a oferit rolul, prima dată am avut o emoție de-aia ca și cum ești într-un loc pe care l-ai mai văzut. Vezi dintr-o dată o floare și spui: Eu am mai văzut floarea asta undeva, cândva în imaginația mea sau într-o altă viață. Așa mi s-a părut și cu titlul ăsta. A fost fantastic. A fost într-adevăr experiența cea mai completă în profesie pe care am trăit-o eu din toate punctele de vedere – din punct de vedere substanță dramatică, din punct de vedere creație regizorală, din punct de vedere distribuție, pentru că am fost înconjurată de niște actori uriași. A fost o redescoperire pentru absolut toți a acelui text, a valorilor acelui text, a ceea ce numim azi business woman. 1905, Rusia țaristă, o femeie proprietară de nave de transport pe Volga, o femeie care își conducea familia cu o mână de fier, dar care era de o vulnerabilitate și de o singurătate extraordinară, cu un bărbat cartofor, bețiv și cu zeci și zeci de defecte ale rusului, cu vodca de dimineață până seara, cu petreceri cu femei ușoare și cu un fiu bolnăvicios și incapabil să conducă ceva, căsătorit cu o comunistă, cu o militantă – Rasel care trăia în Elveția cu două fete – una puțin alcoolică și cu una un pic retardată. Deci toată viața ei personală se acumula în forța fantastică cu care își conducea afacerea, munca. Un personaj covârșitor. Și, îți spun, numai gândul că am fost parteneră cu George Constantin, cu Gheorghe Cozorici, cu Ion Marinescu, numai amintirea regizorului Ion Cojar și astăzi îmi dă și împlinire. Am bucuria că am făcut acest personaj și acest spectacol. Alaltăseară am jucat la Arcub Noapte bună, mamă. Un text splendin de Marsha Norman. Marsha Norman fiind o dramaturgă americană care a primit premiul Pulitzer în 1972 exact pentru acest text. Și eu îl joc acuma la Arcub împreună cu Cerasela Iosifescu de la Teatrul Nottara și în regia lui Mircea Cornișteanu. Și când am terminat spectacolul în fața teatrului erau patru doamne dintre care una era profesor și care mi-a zis: Nu vă supărați că v-am așteptat, dar atât de tare mi-a plăcut (erau cu lacrimile pe față) și ne gândim cât greșim noi, mai ales după acest spectacol. Și nu pot să vă uit în Vassa Jeleznova. Îți dai seama că au trecut 25-26 de ani și există cineva care își aduce aminte acest spectacol? Este iarăși un lucru teribil.

Sabina Iosub: Se spune că sunt roluri pe care actorii mari le îmbracă în așa fel încât devin ale lor, cumva. Cred că de aici...

Florina Cercel: Și asta s-ar putea. Dar în același timp să știi că nu e nimeni stăpân pe un rol. Nu există nicio ființă umană care să spună: Eu sunt stăpânul lui Hamlet. Nu există. Rolurile sunt ale celui care le rostește în clipa aceea în fața unor spectatori pe scenă. Sigur că personalitatea fiecăruia își pune amprenta. Apoi mai e și amintirea colectivă a spectatorilor. Care e foarte importantă, să știi. Și vorbeam cu mulți colegi de-ai mei. Foarte des ne lovim de mici întâlniri cu spectatorii, pe stradă, într-un magazin și ne spun: Generația dumneavoastră... cât vă iubim, câtă nevoie avem... E teribil. Înseamnă că noi când eram foarte tineri și când începuserăm această muncă, această viață, această profesie, am înțeles aproape inconștient că reverberația creației va continua. Și am făcut tot ce ne-a stat mai bine nouă în puteri să dăruim asta. Asta nu înseamnă că astăzi nu există actori tineri foarte talentați, dar parcă nu mai sunt puși așa în valoare.

Sabina Iosub: E vina lor sau e vina altora?

Florina Cercel: Nu știu, cred că este și o vină a timpului istoric pe care îl trăim. Este o grabă nebună cu care se trăiește, un soi de acum e așa și în trei secunde am uitat că acum trei secunde a fost extraordinar. Și vreau ceva să fie și mai... Adică e o goană care de foarte multe ori duce la superficialitate și la... eu zic aneantizare, dar poate că e prea dur. (râde)

Sabina Iosub: Munciți foarte mult în continuare...

Florina Cercel: E o bucurie extraordinară. N-aș ști ce să fac cu mine dacă ar fi să stau acasă. Deși e o profesie colectivă, ți-o dorești mereu. Teatrul e o profesie colectivă. Filmul e o profesie colectivă, depinzi de foarte multe. Depinzi în primul rând de cine organizează un proiect, dacă te are în vedere. Dacă ar fi să stau acasă... Mereu mă gândesc că o să mă apuc într-o zi de scris, dar e așa o avalanșă de scrieri pe piață că mă face să mă crispez și să spun că poate ce am eu de spus e mai puțin important și nu are rost.

Sabina Iosub: Sunt convinsă că o să găsiți „curajul” să faceți pasul ăsta pentrru că mi-ați spus că ați tot scris în anii ăștia...

Florina Cercel: Da, am însemnări... am.

Sabina Iosub: Care țin de scenă sau de sufletul dumneavoastă?

Florina Cercel: De tot. De viața mea, de scenă, de impresii... mici însemnări așa. Sigur, nu e un jurnal al întâmplărilor petrecute în fiecare zi, dar nu știu dacă o să apelez la el...

Florina Cercel: Am văzut o emisiune la Sinteza Zilei. L-am văzut pe Mircea Diaconu, dezamăgit. Se discuta despre subcultură sau despre ce se întâmplă cu Institutul Cultural Român, ce se întâmplă cu tânăra generație de scriitori, de pictori, sigur, nu toți, era vorba de acel caz de la ICR. Și l-am văzut pe Mircea atât de dezamăgit și de trist și spunând o frază pe care și eu am început să o gândesc, și pe mine a început să mă bântuie: Ce mai putem noi face?...  Ce mai putem noi face? Parcă cuvântul nostru, al celor care am trăit îndelung, am muncit îndelung, parcă nu contează. Sau parcă nu au nevoie tinerii de astăzi de noi, parcă nu au nevoie de valorile tradiției. Și l-am simțit pe Mircea, care este un luptător ca și mine, l-am simțit pentru prima dată că parcă nu mai vrea să lupte. Mi se pare că e un lucru grav să nu mai vrem nici noi, să nu mai... nu să atragi atenția, dar să arăți că poporul ăsta are o tradiție culturală fantastică. Din ea izvorăște geniul poporului, din acest cumul de talente au izvorât Nadia Comăneci, Ionuț Budișteanu, olimpicii toți... Ideea asta că trebuie să conflictuezi generațiile nu cred că aparține poporului nostru.

Sabina Iosub: Nu, dar poate conducătorilor lui...

Florina Cercel: În mod categoric te gândești că de acolo pleacă, de la ceva, de la cineva care conduce. Să fie o strategie sau să fie la rândul lor atât de lipsiți de cultură, atât de lipsiți de dragoste și empatie pentru români. De unde vine asta? De unde vine intenția asta pe de-o parte monstruoasă de a câștiga în exterior România și pe de o parte senzațională. Cine coordonează?

Sabina Iosub: A existat un moment în care ați făcut un pas în față. Momentul campaniei electorale, când ați fost foarte lovită, criticată, pusă la zid de-a dreptul.

Florina Cercel: Da, Sabina. În România toți cei care rostesc democrație, toți cei care laudă democrația, uită un singur lucru – că principalul drept pe care ți-l dă democrația este dreptul la liberă exprimare. E dreptul fundamental. De aici pleacă tot. De aici pleacă democrația, de la dreptul meu personal de a mă exprima, de a-mi exprima convingerile, dorințele. Aia nu înseamnă că lezez pe altcineva. Dar nici altcineva nu trebuie să mă lezeze pe mine dacă are o altă părere. Dar e foarte greu de explicat asta.

Sabina Iosub:  Inclusiv colegilor, țin minte.

Florina Cercel: Bineînțeles, inclusiv colegilor, da. Dar într-un fel eu m-am obișnuit cu asta că, știi, fiind o ființă directă – cam întotdeauna am spus ce am gândit, dacă greșesc – mea culpa. Mă străduiesc să nu mai greșesc. Dar dacă n-am greșit și așa cred, de ce să mă pui la zid? De ce să îmi contești valoarea artistică, valoarea umană, să îți bați joc?

Sabina Iosub:  Regretați acum că ați făcut atunci acel pas?

Florina Cercel: Deloc. Nu regret și voi continua câte zile am pe acest pământ să spun ceea ce gândesc, ceea ce cred. De foarte multe ori s-a dovedit că nu m-am înșelat. S-au legat de faptul că am avut un cuvânt de laudă pentru mama premierului. Da, pe mine chiar m-a impresionat și mă impresionează mama premierului. Da. Nu am voie să declar asta? De ce? Îți mărturisesc sincer că eu nu o cunosc pe mama domnului Iohannis. Că dacă aș fi cunoscut-o și m-ar fi impresionat poate că aș fi spus: m-a impresionat. Dar pe mama premierului am cunoscut-o datorită unor emisiuni, am văzut-o vorbind liber... Și cred în continuare în capacitatea lui Victor Ponta de a conduce Guvernul. Cred. Uite, lucrurile cât de cât, cu toate opozițiile, merg pe un făgaș din punct de vedere al programului de guvernare, văd că lucrurile se realizează, se rezolvă. A, că e greu... Păi ce am trăit noi 10 ani? Ce am trăit noi ultimii 25 de ani de fapt? E foarte greu. Eu nu pot să cred că e de vina Victor Ponta că s-a furat 25 de ani. Nu cred asta.

Sabina Iosub:  Ca actor, ca artist v-a fost mai bine înainte de revoluție? Apropos de ce ați trăit în ultimii 25 de ani...

Florina Cercel: Era mai mult respect, culmea, din punct de vedere al celor care conduceau. Când spun asta nu mă refer la Ceaușescu. Ceaușescu nu a fost în viața lui la teatru. Și nici cei din comitetul... cum se numea atunci, că nu știu. Eu nu am avut nivel politic, nu am fost nici UTC-istă nici nimic, în schimb, cei care coordonau la alt nivel cultura aveau mai mult respect. Lăsând deoparte perioada aceea când s-a întors Ceaușescu din Coreea, când a încercat să implementeze un tip de erou comunist multilateral dezvoltat. Eu am stat și în provincie, la Timișoara, la începutul carierei am stat 7 ani. Păi jucam la Timișoara și Eugen Ionsescu când era interzis. În schimb exista o confrerie între artiști, un respect între noi. Ne cunoșteam, plecam împreună la drum, calitatea spectacolelor era desăvârșită, să știi. Acum eu văd că mai merg și așa piesuțe bulevardiere, chiar o abundență uneori, spectacole oarecum improvizate, cu un minim de decor, filmul românesc minimalist, veșnic același subiect, șoferul de taxi cât de multe înjurături știe, ce viață ușoară sau grea duce o tânără în ziua de azi, dar până la urmă nimic nu povestește, nimic nu e dus către transfigurare scenică. Un film dacă nu îți lasă o amintire, dacă nu știe să îți povestească, dacă nu intră în profunzime... ce să văd, că operatorul știe să filmeze umărul unui actor? Și noi când am fost tineri am făcut teatru experimental în toate formele, dar au fost scurte perioade. Dar acum am impresia că experimentalul ăsta ține loc de orice. Eu simt că teatrul românesc trece printr-o criză acuma. Simt asta. Din păcate. De mulți ani. Acuma s-a ajuns cumva spre capăt, spre jos de tot. Și e păcat că școala de teatru românească de până în 1989 să știi că a fost la același nivel cu cea englezească, cu cea rusească. Profesori extraordinari, regizori extraordinari. Astăzi...  regizori sunt din ce în ce mai puțini sau eu nu-i cunosc sau nu sunt puși în valoare, nu se exprimă, n-au unde, banii sunt din ce în ce mai puțini și atunci publicul crește o dată cu generația de actori. Și dacă crește cu generația de actori care joacă în toate spațiile, bravo lor că joacă în toate spațiile nonconformiste, dar nu e asta teatrul. Nu e doar asta.

Sabina Iosub:  Ați vorbit ceva mai devreme despre țară, văd că sunteți îmbrăcată într-o ie... sunteți apropiată de tot ce este românesc...

Florina Cercel: Sufăr o dată cu țara mea pentru tot ce mi se întâmplă rău, mă bucur o dată cu toată țara mea pentru tot ce mi se întâmplă bun. Îți spun sincer că lăcrimez în continuare de ziua unirii, la orice paradă militară... lăcrimez pur și simplu. Așa e firea mea. Am primit de la cineva, nu știu, l-am găsit la Teatrul Național, o pernuță cu tricolor. Zilele acelea când ați făcut campania cu tricolorul au fost zile de sărbătoare, sincer îți spun. Nu văd de ce trebuie să îmi fie rușine de asta. Nu văd de ce. Pentru că în limba română cuvântul patrie este extrem de frumos.

Sabina Iosub: Nu cred că-l mai rostește nimeni acum...

Florina Cercel: Îmi iubesc țara și poporul. Nu am cum să nu-i iubesc. Am făcut pe vremuri un film. Se numea „Femeia din Ursa Mare”. Am stat în Maramureș patru luni. Am cunoscut acolo niște oameni senzaționali. Erau anii 80... 1982-1983 parcă... începuse sărăcia, începuse criza, nu exista de mâncare, se construia la Colibița barajul. Am dormit în colonie la un loc cu muncitorii de acolo ca să nu mai trebuiască să mă scol la 4 dimineața pentru perucă, pentru cozi, pentru machiaj... Am niște amintiri teribile, îți spun convinsă sunt că oamenii aceia așa erau atunci sub oprimarea comunistă și sunt convinsă că la fel de patrioți sunt și azi.

Sabina Iosub: Ce mai putem noi face?

Florina Cercel: Ce mai putem noi face? Cred că trebuie să ne iubim noi românii, să ne respectăm, să ne cunoaștem, să ne înțelegem, să ne ajutăm. Asta cred că ne lipsește.

Sabina Iosub: La ce visați? La ce mai visați?

Florina Cercel: Visez ca țara mea într-o bună zi să fie cum e în visele mele. Și în visele tale și ale multora cu care am vorbit în viață.

Sabina Iosub: Și personal?

Florina Cercel: Eu îmi doresc să fiu sănătoasă. Îmi mai doresc să joc. Am câteva proiecte în minte – nu le spun că e o superstiție. Îmi doresc să fiu cât mai mult alături de ce mi-a mai rămas din familia mea și dintre prietenii mei – am câțiva care sunt minunați și îmi doresc să rămân alături de ei cât mai mult și ei alături de mine. Îmi doresc ca poporul ăsta să trăiască mai bine. Îmi doresc din suflet să nu mai văd atâta sărăcie și îmi doresc din suflet să uit că au putut să existe și oameni care să ne fure cu atâta cinism, cu atâta prefecătorie, cu atâta dublu discurs. Nu vreau să cred că ei fac parte din nația mea de români onești, muncitori, frumoși, cinstiți, petrecăreți, veseli.

Sabina Iosub: Iertați? Uitați? Sunt oameni care spun: iert, dar nu uit.

Florina Cercel: Măi, nu prea îmi vine să iert, categoric. Dar eu nu am urât. Nu urăsc. Uneori disperțuiesc, dar nu urăsc.

Sabina Iosub: Cum vedeți ce se întâmplă în zilele astea? Furatul... Cătușele...

Florina Cercel: Mi se pare hidos. Împotriva ideii de ființă umană, să tot vrei să îți bați joc de ființa umană de lângă tine. De-asta mi se pare că e hidos și că e un caz aproape clinic cu care trebuie să terminăm odată. Trebuie să se încheie odată. Nu știu cum. Nu știu dacă pedepsirea lor. Nu știu dacă aruncatul lor acolo în închisori rezolvă. E clar că ce faceți voi ca presă e minunat pentru că devoalați, dezvăluiți, arătați...

Sabina Iosub: Dar suntem luați în serios abia ani mai târziu...

Florina Cercel: În același timp trebuie să plătească în fața poporului cei care au permis atâția ani... că s-a permis acest furt. S-a ascuns. Se știa, se discuta, presa semnala și totuși nu se luau măsuri. Acuma se ia un val de măsuri care te lovește din toate părțile și nu îți dai seama unde se va ajunge. Eu am impresia uneori că chiar nu se va ajunge nicăieri. Și-mi e frică de chestia asta pentru că nu văd de ce nu se pune sechestru în clipa în care ai suspiciunea rezonabilă... de ce nu pui sechestru pe toată averea și după aceea procesul, judeci și vezi dacă e așa sau nu e așa. Am ajuns să nu mai cred în justiție. Numai când aud justiție mi se pare că e ceva mai rău decât orice. Ce rezultă de aici. E un haos care se crează. Și e clar că lumea de bună-credință vrea un singur lucru. Vrea banii înapoi. Nu se poate. Nu se poate să permiți o asemenea deșănțare de trai unor persoane despre care ai deja dovezi că traiul lor e din foloase necuvenite și în același timp să lași miile de medici, miile de profesori, miile de artiști muritori de foame și să nu îți mai pese de ei.

Sabina Iosub: Vă întorc puțin la lucrurile importante pentru sufletul dumneavoastră, lucrurile care sunt importante în viața dumneavoastră sau au fost... Oamenii, animalele, plantele, locurile, amintirile, poveștile... cine?

Florina Cercel: Oamenii. Oamenii sunt pe primul loc în amintirile mele. Și am cunoscut oameni extraordinari și colegi de scenă... Dacă plec de la profesorii din liceu... și azi am o amintire senzațională cu profesoara mea de literatură, doamna Darie Turușenco. Era extrem de minionă și grațioasă, avea părul grizonat și tuns scurt, parcă era un cadru din felicitările care se trimiteau cu femei frumoase pe timpuri. A trăit foarte mult... am vorbit cu ea când a făcut 98 de ani. Am fost chiar și într-un studio de televiziune. Am amintiri teribile despre profesori, apoi despre profesorii din facultate, despre marii actori... oameni care mi-au desenat traiectoria artistică și a vieții, pe care nu i-am uitat și nu am să-i uit niciodată. Colegi teribili – când eu eram în anul întâi, Gheorghe Dinică era în anul patru. Mă uitam la el ca la un zeu. De fapt era. Era un zeu. Juca senzațional. După aceea în teatru, eu la Timișoara am întâlnit oameni extraordinari. Acolo eu l-am cunoscut pe domnul Ion Iliescu. Domnul Ion Iliescu fusese trimis la Timișoara ca pedeapsă că făcuse ceva și fusese oarecum degradat. Și era cu cultura pe județul Timiș. Vreau să îți spun că a coincis venirea dumnealui acolo cu... scosesem o premieră Cu îngerii triști de D. R. Popescu, în regia lui Aureliu Manea, un mare regizor al nostru, din păcate s-a prăpădit, și spectacolul fusese interzis de către autorități. A venit domnul Ion Iliescu, a cerut o vizionare și ne-a dat drumul la spectacol.

Sabina Iosub: Personal v-a fost greu? Știu că ați avut câteva întâmplări, câteva momente...

Florina Cercel: Mi-a fost greu, Sabina, da. Mi-a fost greu. Mi-a fost greu. Am avut multe... chiar de la 18 ani am avut probleme pentru că tatăl meu a fost militar și în 52-53 a fost arestat, a fost trimis la canal. Eu eram mică, eram în clasa a treia, sora mea era în clasa a șaptea. A fost cumplit, noi nu am știut nimic timp de doi ani de zile despre tata. Nu am avut nicio posibilitate de a trăi. Mama săraca... eram și departe, nu eram în Moldova lângă rude, eram la Râmnicu Sărat și mama a trebuit să vândă absolut tot, nu au angajat-o nici măcar femeie de serviciu. A fost groaznic. Și a venit și viscolul acela îngrozitor. În fine, tata a venit acasă după doi ani, ne-am mutat la Botoșani și a fost angajat la filarmonica de stat din Botoșani. Tatăl meu era la fanfara militară, era trompetist. Și toată copilăria mea a fost marcată de această întâmplare, și a mea și a surorii mele. Destinul surorii mele chiar a fost schimbat pentru că noi am trăit câțiva ani din bursa ei de 200 de lei. Au fost ani foarte grei. Foarte grei. Când am dat examen la facultate, tata mi-a spus să nu declar că a fost arestat pentru că n-a fost condamnat, a fost doar reținut abuziv pentru cercetări – de la Râmnicu Sărat, l-au mutat la Poarta Albă și așa mai departe. Și nu am declarat. Și după doi ani m-au dat afară din facultate pentru că am făcut chipurile... n-am declarat... Deși intrasem cu medie foarte mare, deși aveam bursă – am avut chiar primul an la admitere bursă republicană. În fine, a fost... Și am muncit într-o fabrică. Terminasem anul trei și Costache Antoniu, care era rector, i-a spus tatălui meu: Lasă că poate că rezolvăm așa... Mai aveam un an și terminam. Am muncit în Uzina Mecanică de Utilaj Chimic de pe Șoseaua Viilor din începutul lunii iulie până ptin 16 octombrie când cei de la fabrică mi-au dat o recomandare către comitetul central UTC și m-au reprimit în anul patru. Și am terminat facultatea, dar a fost cumplit. Eu aveam 19 ani. Am suferit îngrozitor. Și atunci a fost primul examen. Prima mea trântă cu viața. Că atunci puteam să renunț la teatru. În mod firesc când ești atât de lovit. Ei uite, s-a întâmplat din lupta asta să ies tot eu victorioasă, dar mi-am jurat că nu mai stau în București. Și atunci am plecat la Timișoara. Și îți spun sincer, nu aș fi venit niciodată în București... În viața mea personală am traversat un moment îngrozitor. Soțul meu a murit brusc de un cancer pulmonar la 39 de ani, eu atunci aveam 28, și a trebuit să mă mut. A fost greu. Nu mai puteam să rămân acolo. Și am venit la București și am luat-o de la capăt. Dar acest luat de la capăt... de fiecare dată eu o iau de la capăt cu orice rol. Sunt momente când eu îmi spun că nici nu știu să spun Bună ziua așa, într-un personaj până nu îl studiez.

Florina Cercel: Tu m-ai întrebat dacă iert și uit. Au fost foarte mulți ani când am spus nu am să iert niciodată pentru că eu acum știu cine mi-a făcut atunci răul. Nu știu de acum. Îl știu de foarte mulți ani.

Sabina Iosub: L-ați privit în ochi sau ați privit-o în ochi?

Florina Cercel: Dumnezeu i-a luat pe toți. Nu vreau să urăsc și nu știu ce înseamnă a ierta. A uita știu. A ierta nu știu exact ce înseamnă. Un singur lucrur nu am înțeles... ce determină o fată sau un băiat tânăr să facă rău altei fete sau altui băiat tânăr. Competiția? Eliminarea adversarilor? Eram așa de tineri cu toții... Fiecare avea drumul lui și destinul lui și steaua lui. Nici nu îndrăznesc să îți spun ce nume am văzut eu în dosarul ăla care m-a trimis pe mine în fabrică. Oameni care au devenit stele de cinema... de ce să îmi facă mie rău?

Sabina Iosub: Un mesaj pentru cititorii Jurnalului?

Florina Cercel: Jurnalul Național rămâne în opinia mea singurul ziar care merită să fie citit.