Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Sunt ani (7?) de când am stabilit împreună (se întâmpla la un târg de carte, evident, iar Claudia Fitcoschi de la Polirom ne-a făcut cunoștință) să organizăm o șuetă tihnită, să vorbim despre cărți, despre România, despre viață (plănuisem să vă întreb și despre iubire, râs și libertate) și n-am reușit - mai ales din cauza mea. Dar acum, odată cu apariția acestei cărți tulburătoare - „Meserii nerecomandate femeilor” (Polirom, 2025) -, vă propun să apucăm această nouă șansă și s-o fructificăm. Ce să mai lungesc vorba: mai întâi, felicitări pentru curajul și autoironia cu care scrieți! - admir aceste două peceți marca Gabriela Adameșteanu -, apoi, imediat adică, prima mirare: cum ați ajuns, stimată doamnă, să vă asumați meseria de scriitoare? Ați vrut-o, n-ați vrut-o, dar până la urmă, privind în urmă, pe sub cuvertura aruncată de o copilă de 9 ani peste patul părinților, se pare că ăsta a fost destinul. Credeți în destin, în destinul dumneavoastră de scriitoare?
- Gabriela Adameșteanu: Sunt o admiratoare a interviurilor dumneavoastră din interiorul acestei meserii (în anii mei de jurnalism am făcut multe), și am păstrat până acum regretul că n-am vorbit atunci, probabil după apariția Fontanei di Trevi.
Condamnare
- Mulțumesc pentru aprecieri. Fontana di Trevi, exact…
- Dar iată că „Meserii nerecomandate femeilor” este o carte norocoasă, care va profita de discuția de azi. Vin, deci, cu răspunsul la prima întrebare: da, cred în destin, așa cum credeau și vechii greci. Mi-am însușit lecția lor din copilărie, când adoram mitologia greacă, și din adolescență, când citeam teatrul antic. Cum să nu crezi în destin dacă ești romancieră și urmărești încercările prin care trec personajele? Iar de la o anumită vârstă încolo, privind înapoi, cum să nu vezi desenul fiecărei existențe - adică destinul? Dar încrederea în destinul unui scriitor/scriitoare înseamnă, pentru mine, nu doar asumarea meseriei, ci și rezistența în timp a cărților. Nu prea vorbim despre destin literar în cazul scriitorilor minori, sau mă înșel?
- Deloc.
- Sunt, de la o vreme, tot mai conștientă de „perisabilitatea” literaturii din cauza schimbării rapide a limbajului. De aceea nu mă avânt să vorbesc despre destinul meu de scriitoare, nu știu cum se va configura el în timp.
13 ani de dezertare din literatură
- Dar când ați decis: „Gata, sunt scriitoare!”? Când ați avut certitudinea că nu v-ați risipit viața scriind cărți, ci dimpotrivă, așa ați putut deschide „uși spre tainițe neștiute” - cum vă exprimați undeva în prima parte a volumului „Meserii nerecomandate femeilor”? Ce sentiment/senzație ați trăit în acele clipe revelatoare?
- Nu-mi amintesc niciun moment al asumării meseriei. Am păstrat în minte numai acel „anunț” (al destinului?!) de la 9-10 ani, pe care îl povestesc la începutul cărții. Certitudinea că pot fi scriitoare, dacă îmi asum pe viață (ca o condamnare, ha-ha!) această meserie, cred că s-a stabilizat după cronicile favorabile despre primele mele cărți („Drumul egal al fiecărei zile” și „Dăruiește-ți o zi de vacanță”) și s-a cimentat după elogiile Monicăi Lovinescu și ale lui Valeriu Cristea la apariția cărții Dimineață pierdută (toamna lui 1984). S-a adăugat și voga crescută a „Dimineții pierdute” după spectacolul magic al Cătălinei Buzoianu la Teatrul Bulandra (decembrie 1986). Paradoxal însă, după acest moment când mi-am asumat statutul de scriitoare (de prima linie, s-a spus atunci), m-am îndreptat spre cea mai lungă dezertare a mea din literatură, de 13 ani, când am decis să iau de la zero meseria de jurnalistă și manager de presă. Șocul vieții în libertate, dorința de a contribui la șansa unei Românii care devenea democratică, asta a fost atunci! Sună retoric, azi, dar așa a fost. Un imbold civic, dar și o dorință de a trăi, în fine! Mă plictisisem atât de mult până atunci, începând din copilărie!
Alegeri grele
- Ați fost așadar șefă la revistă (22) și sunteți romancieră, prozatoare, traducătoare - toate aceste îndeletniciri implică scrisul sub o formă sau alta. De care dintre aceste meserii ați fugit cel mai mult și care v-a prins fără a mai avea puterea să-i dați drumul din minte, din inimă, din viață? Care dintre aceste meserii v-a rănit cel mai mult, care v-a adus cea mai mare satisfacție?
- Când am ales titlul „Meserii nerecomandate femeilor” nu m-am gândit doar la cea de scriitoare (care de fapt nu mi-a adus decât neplăcerile curente ale scriitorului, cu unii membri ai familiei), cât la cea de jurnalistă și șefă de revistă.
- Eram convins!
- Aceasta a fost meseria care m-a solicitat cel mai mult, în care am trăit cel mai intens și care m-a rănit cel mai tare. Am câștigat spre finalul ei, mulțumită avocatului George Mușat, un îndelungat proces de presă contra lui Ion Cristoiu, și am plecat de la revista 22 lăsând în urmă articole jignitoare, polemici contondente și incidente neplăcute care nu au fost însă relatate în această carte. Vor rămâne pentru data viitoare, pentru volumul doi al Meseriilor, dacă acea carte va mai exista. Poate va avea chiar alt titlu, dar de scris, îmi doresc s-o scriu. După ce am pierdut conducerea revistei 22 (în anii 2004-2005) am reușit să-mi păstrez încă 7 ani suplimentul Bucureștiul cultural, inițiat și realizat de mine; deci am mai rămas o vreme în jurnalismul cultural. Dar revenirea la literatură se întâmplase, deja, în 2003, cu prima ediție a „Întâlnirii” ca roman, și mi-a dat șansa să ajung la noile generații de cititori. M-am întors odată cu milenialiștii și cu deschiderea literaturii române spre lume, prin traduceri. De meseria de scriitoare am fugit însă continuu, toată viața; se vede și după spațiile de timp, uneori foarte mari, dintre cărțile mele. N-am avut o problemă doar cu meseria, ci a trebuit să aleg, de mai multe ori, între literatură și viață. Le poți face odată pe amândouă? Eu n-am prea fost în stare.
Maniaca
- Care sunt, stimată doamnă, obsesiile dumneavoastră de scriitoare?
- Cea mai importantă obsesie a mea ca scriitoare este adecvarea stilistică la ceea ce vreau să transmit: dialogurile să sune firesc, textul să nu aibă „burți”, să nu existe o inflație de cuvinte. Adică scrisul perfect. De aceea la fiecare reeditare, la fiecare recitire fac mici intervenții care îi exasperează pe editorii și traducătorii mei: așa mi s-a acordat titulatura de „scriitor maniac”. Nu știu nici o scriitoare care să facă astfel de corecții la cărți deja publicate, dar există scriitori care și-au tot modificat cărțile la reeditări, unul dintre ei este Marin Preda. Nu mă oprește de la acest perfecționism nici măcar convingerea, obținută între timp, că literatura este perisabilă, subminată de schimbarea limbajului.
- Atât ne învârtim în jurul acestei meserii - scriitor/scriitoare -, dar n-am formulat o mirare simplă: se poate trăi decent din scris în România de astăzi?
- Dar în celelalte Românii - cea interbelică, cea a „clasicilor” - se putea trăi din scris? Dar în Occident se poate? Depinde despre ce fel de literatură vorbim. Ionel Teodoreanu câștiga mai degrabă bine, dar a fost și avocat, iar Mircea Eliade a mărturisit, cu regret, în jurnale că scria prea repede ca să-și acopere cheltuielile de familie. Tirajele în interbelic erau foarte mici, spre deosebire de cele din comunism. Dar nici în comunism, când literatura adevărată (nu doar cea omagială) se plătea incomparabil mai bine, când existau ajutoare, împrumuri substanțiale (nu pentru toți!), nu se trăia doar din scris. Cu atât mai puțin azi, în Occident. Totdeauna și oriunde scriitorii mai au un job, de multe ori în facultăți, reviste literare etc. Cu excepții, firește. Cei cu succes la vânzări, cei care fac o literatură comercială, pot trăi din scris. La fel, cei cărora li se ecranizează cu succes cărțile, care iau necontenit premii, în care editorii investesc fiindcă îi văd viitori câștigători de Nobel. Altminteri, scrisul nu este o meserie pe care s-o recomanzi copiilor sau nepoților tăi, pe care îi dorești „asigurați”.
Mătușa cu limba ascuțită
- M-ați făcut să zâmbesc, ceea ce nu-i puțin în ziua de azi. Să ne întoarcem însă un pic în trecut. Au trăit mai bine în comunism scriitorii buni care respectau canoanele roșii? Se tot pomenește de tirajele enorme, împrumuturile în bani (dinspre Uniunea Scriitorilor) niciodată rambursate, rezidențele de creație de la Mogoșoaia/Neptun și câte și mai câte istorioare pecetluite la „Madame Candrea”. Cum a fost să fiți scriitoare în România comunistă, Gabriela Adameșteanu? „Drumul egal al fiecărei zile” (1975) a fost publicat în plin ceaușism - un roman valoros recompensat cu Premiul Uniunii Scriitorilor pentru Debut și Premiul Academiei. Chiar, vă mai aduceți aminte cum ați sărbătorit atunci acest debut fulminant? Oricum, nu erați o obișnuită a cârciumii de la parterul Casei Monteoru…
- „Ți-au dat ție premiul Academiei fiindcă anul ăsta nu se mai dau bani!” - mi-a spus atunci o mătușă a mea, cu limbă mai ascuțită. Poate să fi avut dreptate. Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor l-am împărțit cu Grigore Zanc, un autor uitat apoi de istoria literară. După decernarea premiilor, ele se serbau, cred că atunci a fost în Șoseaua Kiseleff, unde e acum sediul PSD. Premianții au cotizat, dacă îmi amintesc bine. Dar marele sărbătorit atunci, în 1975, a fost George Bălăiță, cu romanul Lumea în două zile. Noi, debutanții, eram la o masa separată, ca cea a copiilor la petrecerile de familie.
O masă extensibilă și două fotolii
- Parcă văd tabloul.
- Eu, personal, n-am sărbătorit deloc premiul, mi-amintesc că sufeream din niște motive personale și el nu m-a consolat deloc. Spre deosebire de alte colege de literatură, nici nu m-am bucurat excesiv, nici nu am suferit din pricina cărților mele. Îmi plăcea când le scriam, atât, ceea ce este valabil și azi. Sunt foarte „sănătoasă psihic”, sunt mulțumită mereu cu ce și cât primesc, dar știu că altele/alții urmăresc cu invidie succesul colegilor și suferă de parcă ar pierde ele/ei ceva. Patologia invidiei este frecventă în mediul literar-artistic, un spațiu prin excelență al competiției. Eu din fericire n-o cunosc, nici nu-mi sărbătoresc succesele decât dacă le resimt ca „obligații” sociale. Publicarea unei cărți mă bucură fiindcă înseamnă începutul unei vacanțe, eu lucrez la o carte ani de zile. Desigur, când ești la început de drum, lipsa de succes a unei cărți (cronici, vânzare - două criterii cam independente unul de altul) poate să te facă să-ți pierzi editorul. E valabil și pentru traducerile într-o altă limbă. Cărțile se plăteau mult mai bine în comunism, și nu neapărat fiindcă nu călcau canoanele roșii (cititorii asta așteptau, să strecori informații interzise și spre finalul epocii comuniste teoretic totul ar fi fost interzis, dar dacă te uiți în texte, nu era chiar așa). Tirajele din comunism, când se citea și se cumpăra cartea, erau incredibil de mari, de pildă 15.000 la o carte de debut. Eu atâta am avut la Drumul egal în 1975. Drepturile de autor mi-au permis să-mi cumpăr o masă extensibilă și două fotolii care încă mai supraviețuiesc în apartamentul meu. Cartea de debut s-a vândut și a fost reeditată la editura Eminescu, în colecția Romanul de dragoste, în 1978, iar tirajul a fost atunci de 50.000 de exemplare. Incredibil, nu?
Obrăznicii și tabuuri
- Șocant! 50.000?! Mi-a plăcut aia cu masa extensibilă și fotoliile. Chiar le mai aveți? Vă instalați în fotoliu ca într-un leagăn al amintirilor...
- Chiar așa.
- „Cât de sincer poate fi un scriitor?” - Iată o întrebare pe care sigur v-ați pus-o de multe ori, de aceea o revendic aici: cât de sinceră sunteți ca scriitoare, stimată doamnă Gabriela Adameșteanu?
- Să știți că nu mi-am pus-o niciodată, fiindcă sinceritatea este marca mea. M-am simțit foarte liberă, foarte sinceră în scris și s-au făcut și destule comentarii pe tema asta. „Mi se spune și acum, în timp ce se citește Meserii nerecomandate femeilor: iată o mostră, un fragment din mesajul unei cititoare: „Apreciez întâi de toate dezinvoltura mărturisirii. O sinceritate tăioasă pentru care ai nevoie de curaj”. S-ar părea că sunt mai sinceră decât media scriitoarelor de la noi. Cred că am un spirit un pic provocator, l-am plătit cu niște palme primite în copilărie, fiindcă „răspundeam”.
- Erați „obraznică”, cum se spunea.
- Aveam o dorință irepresibilă să-mi spun adevărul meu. O simt și când scriu, mă las dusă de ea. În Meserii… pare provocatoare tema fetiței la pubertate, dar cea mai provocatoare, pentru care a trebuit să-mi mobilizez curajul, a fost partea a treia, „Lumi paralele”, când am vorbit despre influența legionară în familia mea. Legionarismul a fost o mișcare de masă în România interbelică, ale cărei dimensiuni nu sunt recunoscute nici azi, mai toate familiile au în familie bunici, străbunici, membri sau simpatizanți nedeclarați, și de frică și de rușine. Este un adevăr istoric încă tabuizat.
Confesiunea scriitorului-spion
- Așa e, astăzi parcă mai abitir decât ieri. Înapoi la viața de scriitor: ați scăpat de sentimentul de vinovăție pe care-l aveați la începutul carierei? Ați scăpat de ideea fixă a scriitorului-spion?
- În Ușa interzisă, Gabriel Liiceanu „mă dă de gol”: îi spusesem că pentru un scriitor „totul e de vânzare” (reproduc din memorie).
- Faină cartea, mi-a plăcut, din câte țin minte, citind-o, am și râs mult.
- Eh, în computerul meu am dat, recent, peste un fragment pregătit, probabil cam atunci, pentru un roman neterminat, despre „omul dublu”: făptura obișnuită, de toate zilele, și scriitorul-spion: „Senzația că ai vândut tot. Niciodată n-ai știut să te bucuri cu adevărat, totdeauna o parte din tine a stat la pândă, nelăsând-o să trăiască pe cealaltă, înghețându-i mișcările, mângâierile în lumina ridicolului. Ecoul fiecărei șoapte se înregistra imediat, deja ajuns derizoriu. Din asta faci de acum înainte viața ta. Trăiești ca să scrii, trăiești pentru celălalt din tine, cel care n-are nici o bucurie omenească neatinsă de scris. Știi capătul fiecărui lucru pe care-l trăiești, eșecul care te așteaptă, știi că-i parazitezi pe ceilalți, ca și pe tine, ca să-i spionezi, să le furi, clipă de clipă Să nu mai ai nimic nepângărit, nimic nespus! Să spui tot, fără milă, fără rușine. O cruzime nedreaptă, asta-i tot ce dăruiești celor de lângă tine și ție, ducând cu tine privirea inumană care se hrănește din tot ce te doare. Să nu mai știi niciodată ce trăiești cu adevărat, și să-ți dai seama că fără răsunet, și oamenii de rând fac tot asta, confesându-se”.
Regăsire
- Minunat!
- Întrucât este un text inedit, mi-am permis să-l reproduc, cu specificarea că nu este o confesiune a mea, ci a unui personaj fictiv. De sentimentul vinovăției am scăpat după ce am găsit ideea scriitorului-spion exprimată de mari scriitori ca Amoz Oz ori John Le Carré. Mă profesionalizasem, asumasem riscurile meseriei. M-am regăsit în declarațiile lor și le-am pus în „Meserii”, ca motto.
Biobibliografie
Gabriela Adameșteanu s-a născut în 2 aprilie 1942 la Târgu Ocna, într-o familie de intelectuali (Ion Adameşteanu, creator al şcolii româneşti de patologie medicală veterinară, reputatul arheolog italian Dinu Adameşteanu, cunoscutul chirurg Cornel Adameșteanu sunt unchii săi). Tatăl, un pasionat profesor de istorie, i-a orientat interesul spre disciplinele umaniste. A absolvit Facultatea de Limba şi Literatura Română, Universitatea Bucureşti, în 1965. A fost redactor la Editura Enciclopedică (1965-1984) şi lector la Cartea Românească (1985-1989). A condus revista 22 a Grupului pentru Dialog Social (1991-2005) şi apoi suplimentul ei literar, Bucureştiul Cultural (2005-2013). A primit Premiul Hellman-Hammett pentru curaj în jurnalism atribuit de Human Rights Watch (2002) şi titlul Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres (2013). A fost vicepreşedintă (2000-2004) şi preşedintă (2004-2006) a Centrului PEN Român. Operele ei literare au fost distinse cu numeroase premii, au fost publicate la edituri străine prestigioase (Gallimard, Acantilado, Penguin Random House, Aufbau etc.) din 18 ţări și au primit cronici elogioase în mari publicații internaționale (Le Monde, Frankfurter Allgemeine Zeitung, El País etc.).
„De meseria de scriitoare am fugit toată viața. Se vede și după spațiile de timp, uneori foarte mari, dintre cărțile mele”, Gabriela Adameșteanu, scriitoare
„A trebuit să aleg, de mai multe ori, între literatură și viață. Le poți face odată pe amândouă? Eu n-am prea fost în stare”, Gabriela Adameșteanu, scriitoare
„Cea mai importantă obsesie a mea ca scriitoare este adecvarea stilistică la ceea ce vreau să transmit: dialogurile să sune firesc, textul să nu aibă «burți», să nu existe o inflație de cuvinte”, Gabriela Adameșteanu, scriitoare
„Scrisul nu este o meserie pe care s-o recomanzi copiilor sau nepoților tăi, pe care îi dorești «asigurați»”, Gabriela Adameșteanu, scriitoare
„Sinceritatea este marca mea de scriitoare”, Gabriela Adameșteanu, scriitoare, jurnalistă, traducătoare
„Spre deosebire de alte colege de literatură, nici nu m-am bucurat excesiv, nici nu am suferit din pricina cărților mele. Îmi plăcea când le scriam, atât, ceea ce este valabil și azi”, Gabriela Adameșteanu, scriitoare
„De sentimentul vinovăției am scăpat după ce am găsit ideea scriitorului-spion exprimată de mari scriitori ca Amoz Oz ori John Le Carré”, Gabriela Adameșteanu, scriitoare
Citește pe Antena3.ro
