Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Inspirat de lectura unei cărți-document - „Grecia din România. Mănăstirile închinate din Țara Românească și Moldova 1564-1866” (Editura Humanitas, 2025) - interviul (în două părți) cu Tudor Dinu este un semn de exclamare întru cunoașterea unui fenomen întins pe trei secole, care a impactat considerabil asupra culturii românilor.
- Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimate domnule Tudor Dinu, și sincere felicitări pentru cea mai nouă carte (și ce carte!) - „Grecia din România. Mănăstirile închinate din Țara Românească și Moldova 1564-1866”. Iată o cercetare concretizată într-un volum atât de frumos (inclusiv ca obiect), rară însă. Nu știu să mai fi fost atins acest subiect, la un asemenea nivel de studiu. Din ce nevoi a căpătat fond și formă această carte, domnule profesor Tudor Dinu? De ce ați scris-o, care a fost imboldul intim?
- Tudor Dinu: Așa cum știți, de ani de zile încerc ca prin cercetările mele să acopăr golurile majore lăsate de istoriografia noastră în studiul perioadei în care influența greacă a atins un apogeu în Țările Române. Ca atare, era firesc ca, la un moment dat, să mă ocup și de mănăstirile închinate la locurile sfinte, cărora nu le fusese dedicată până acum nici o lucrare de ansamblu, propunându-și să evalueze fără părtinire contribuția lor de-a lungul a trei veacuri la viața spirituală, culturală, dar și economică din Țara Românească și Moldova. Căci cărturarii secolului XIX au redactat mai ales memorii polemice ce urmăreau să susțină secularizarea, sau, altfel spus, confiscarea de către stat a uriașei averi a așezămintelor închinate, în vreme ce istoricii din ultimele decenii au pus accentul pe editarea de documente și pe redactarea de articole tratând aspecte de detaliu din viața mănăstirilor.
Contextul istoric
- Mănăstirile închinate - un fenomen ce a acoperit trei veacuri din trecutul nostru. Explicați-ne, vă rog, ce a însemnat concret acest fenomen, ce implicații sociale a avut la nivelul Valahiei și Moldovei? Care a fost cadrul istoric în care s-a consumat acest fenomen? Și cum s-a estompat el (cu tot cu influența Rusiei în zonă)? Nu în ultimul rând: de ce alegeau domnitorii români să-și închine propriile ctitorii unor așezăminte străine din Orient, Egipt, Muntele Athos etc.?
- Cadrul în care trebuie plasat fenomenul închinărilor este cel al cuceririi Constantinopolului în 1453 și al trecerii sub stăpânire otomană a principalelor centre ale creștinătății răsăritene. Aceste evoluții au fost percepute ca o adevărată tragedie și de către dreptcredincioșii noștri voievozi și boieri, care s-au simțit datori să îi susțină financiar pe frații de credință aflați în nevoie. Le-au dăruit astfel sume însemnate de bani, obiecte de cult, dar și mici proprietăți funciare. Ulterior, începând din a doua jumătate a veacului XVI, constatând că aceste contribuții ocazionale nu erau suficiente, s-au gândit să le asigure o sursă de venit permanentă. Așa le-au închinat sau, cu alte cuvinte, dăruit propriile ctitorii, obligate dintr-odată să trimită peste hotare o parte din veniturile lor anuale. Prin urmare printre temeiurile închinării se numără dragostea sinceră, dezinteresată a românilor pentru locurile sfinte, respectul lor pentru marile figuri ale lumii bizantine, dar și pentru ierarhii de seamă ce ajungeau la gurile Dunării în căutarea de sprijin financiar. Totuși, cercetarea noastră a arătat în mod cu totul neașteptat că, statistic vorbind, principala motivație a închinărilor a fost dorința ctitorilor noștri de a-și salva propriile fundații ajunse în pragul falimentului prin încredințarea lor către monahii greci de la Athos și de aiurea, socotiți niște administratori mult mai competenți decât călugării valahi sau moldoveni.
Secularizarea averilor mănăstirești
- Așa delăsători să fi fost clericii munteni și moldoveni? Oricum, românilor nu le-au picat bine aceste înstrăinări...
- Amintita dragoste pentru Locurile Sfinte s-a estompat treptat, ba chiar a dispărut complet sau s-a prefăcut în furie și în ură după 1821 în rândul unei mari părți a societății românești ca urmare a refuzului îndârjit al întâi-stătătorilor așezămintelor închinate de a desfășura opere de binefacere pe plan local, așa cum procedau în epoca fanariotă sub presiunea propriilor conaționali aflați pe tronurile Principatelor. Conștienți că se bucurau de sprijinul necondiționat al Rusiei, care îi socotea pe greci niște unelte docile în expansiunea lor înspre Mediterana, stareții s-au opus vreme de decenii cu îndârjire cererilor autorităților românești de a-și da obolul și pentru sărăcimea din țările care le asigurau prosperitatea.
- Ce obrăznicie, ce ingratitudine, ce fățărnicie... N-am găsit, cred, cuvintele potrivite din cauza indignării.
- Acesta a fost temeiul principal al secularizării ce a venit ca o consecință firească în momentul în care Țările Române s-au eliberat de sub tutela Rusiei înfrânte în Războiul Crimeei (1853-1856).
- Ce impact a avut secularizarea averilor mănăstirești asupra vieții monahale din Principatele de la gurile Dunării?
- Secularizarea, ce a inclus deopotrivă patrimoniul mănăstirilor închinate și al celor pământene, a adus viața monahală de la noi în pragul colapsului, determinând, în absența resurselor financiare necesare supraviețuirii, închiderea peste noapte a numeroase așezăminte monastice, care au fost transformate în biserici de mir, dar și în clădiri administrative, școli, spitale, închisori etc., ori pur și simplu, abandonate. Aș spune că secularizarea lui Cuza a reprezentat o lovitură mai grea pentru viața monahală din spațiul românesc decât decretul comunist din 1959 ce le-a impus călugărilor mai tineri de 60 de ani să se reîncadreze în producție.
Cele mai bogate mănăstiri închinate din Valahia și Moldova
- Dar s-au înregistrat și efecte pozitive, nu? Ce s-a întâmplat, de pildă, cu țăranii legați de glii, ori cu țiganii de pe moșiile deținute de mănăstirile bogate? Au fost ulterior și ei eliberați, nu? Asta în ciuda faptului că n-a fost desfășurat vreun program de integrare a acestor foști robi în societatea românească abia născută în urma Unirii din 1859...
- Secularizarea averilor mănăstirești a avut un impact social pozitiv, odată ce i-a asigurat lui Alexandru Ioan Cuza terenurile necesare pentru punerea în aplicare a ambițioasei sale reforme agrare. Astfel, numeroși urmași ai țăranilor legați de gliile mănăstirești s-au putut bucura în fine de rodul pământurilor pe care lucraseră odinioară ca iobagi. În schimb, nici eliberarea din 1855-1856, nici secularizarea averilor mănăstirești nu au îmbunătățit considerabil situația rromilor nevoiți să muncească în continuare în aceleași condiții mizere pentru vechii stăpâni sau pentru alții noi.
- Neintegrarea, lăsarea de izbeliște a rromilor ne-a costat și încă ne mai costă scump. Mă întreb dacă acești oameni au fost vreodată acceptați de Europa altfel decât în rolul de robi și am mari dubii... Revenind: care au fost, stimate domnule Tudor Dinu, cele mai înstărite mănăstiri închinate de pe teritoriul Țării Românești și Moldovei? Chiar așa, câte (ca număr) astfel de mănăstiri închinate au existat?
- Printre cele mai avute mănăstiri închinate din Țara Românească se numărau Radu Vodă, Sfântul Gheorghe, Cotroceni din sau de lângă București, Mărgineni din Prahova, pe locul căreia funcționează astăzi un penitenciar și Sfântul Ioan din Focșanii Munteni, pe când în Moldova se puteau făli cu bogăția lor Golia, Trei Ierarhi, Cetățuia, Frumoasa, Galata și Sfântul Sava din Iași, dar și Probota din județul Suceava și Răchitoasa din județul Bacău. Sigur, numărul mănăstirilor închinate a variat de-a lungul anilor, dar putem totuși afirma că în jur de 130 de așezăminte (mănăstiri, schituri) din Țara Românească și vreo 90 din Moldova au fost puse la un moment dat, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, sub jurisdicția unei autorități ecleziastice externe.
Slujbă în limba arabă la Sfântul Spiridon Vechi din București
- Scrieți undeva în deschiderea cărții: „Necunoscute rămân acțiunile autorităților ecleziastice din Grecia sau din Orient, care nici până astăzi nu se pot împăca cu pierderea foarte profitabilelor proprietăți de la gurile Dunării” - și se conturează firesc următoarea mirare: există astăzi acțiuni/încercări externe de recuperare a averilor secularizate în urmă cu mai bine de 160 de ani de către statul român?
- Știți, întotdeauna există nostalgici, mai ales în mediul ecleziastic, în genere foarte atașat de trecut, dar vă pot spune că orice potențială acțiune de revendicare în justiție a patrimoniului confiscat în 1863 este din start sortită eșecului.
- Pare logic. Dar mai există în prezent mănăstiri de pe teritoriul României închinate altor lăcașuri de cult creștine, din Orientul creștin, din sudul balcanic, ori de aiurea? Sprijină Biserica României astfel de întreprinderi?
- Mănăstiri închinate în sens clasic nu mai există încă din 1863, dar, bunăoară, fosta mea parohie din copilărie, Sfântul Spiridon Vechi din București, odinioară metoh al patriarhiei Antiohiei, găzduiește astăzi, cu binecuvântarea preafericitului părinte Daniel, în afara credincioșilor din zonă, și comunitatea ortodoxă arabofonă din București, păstorită de episcopul Cais, trimis la București de preafericitul Ioan al X-lea al Antiohiei și al întregului Orient. Astfel, duminica, după încheierea liturghiei în română, se ține acolo aceeași slujbă și în arabă, fapt ce oferă o frumoasă pildă de conviețuire a credincioșilor ortodocși de diferite naționalități. Iar apariția unor astfel de reprezentanțe neoficiale la București și ale celorlalte patriarhii ale Răsăritului nu poate fi decât benefică.
Pereți vechi (inestimabili) versus pereți noi (vulgari)
- Fără îndoială. Altă mirare: cercetarea pentru această carte v-a luat ani buni în care ați călătorit în țară, în Grecia, în Orientul creștin etc. Care a fost cea mai frapantă, cea mai surprinzătoare descoperire pe care ați făcut-o?
- Firește, după atâția ani de cercetare de teren m-am obișnuit să nu mă mai surprindă, să nu mă mai mire nimic. Totuși, vă pot spune că am fost dezamăgit de faptul că la cele mai multe dintre mănăstirile închinate trecutul grecesc este ocultat sau redus la una-două fraze din istoricul afișat al lăcașului, în care este înfierată exploatarea străină ce ar fi dus la sărăcirea respectivelor așezăminte. În acest context, sper ca volumul meu să contribuie și la acceptarea acestei părți din trecutul nostru religios cu bunele și cu relele lui.
- Mă alătur domniei voastre, în speranța întru luminarea minților. Acum, ați vizitat, fără îndoială, și lăcașuri de cult vechi, de mare valoare culturală, dar aflate în stare avansată de degradare, abandonate, uitate. Este o situație bizară: pe de o parte sunt ridicate sute de biserici noi, pe de altă parte multe dintre cele vechi sunt lăsate în paragină. De ce credeți că se întâmplă acest fenomen? Să fie de vină carențele de educație, de cultură, ori altceva este la mijloc? Poate micile ambiții ale unor preoți mărunți care vor să lase în urma lor o biserică amprentată personal, în dauna uneia mai vechi restaurate?
- Să știți că restaurarea unei biserici vechi înscrise pe lista monumentelor istorice este un proces foarte complex, deseori mult mai dificil și mai costisitor decât ridicarea unui lăcaș nou de închinăciune. Totuși, profitând de oportunitățile oferite de intrarea României în Uniunea Europeană, mulți clerici, plini de abnegație față de așezămintele în care slujesc, au reușit, surmontând toate obstacolele birocratice, să atragă fonduri comunitare și să redea strălucirea bisericilor lor lăsate multă vreme în paragină. Pe de altă parte, nu trebuie ascuns nici faptul că mai ales prin anii nouăzeci-două mii multor români, formați la școala pseudo-esteticii comuniste, orice biserică nouă, zugrăvită stângaci în culori țipătoare, le părea mult mai frumoasă decât un lăcaș ruinat cu fresce măiestrite înnegrite de fum. Ca atare, într-o epocă în care statul nostru era sărac și nu existau nici fonduri externe, acești compatrioți ai noștri s-au arătat mult mai dispuși să își dea obolul pentru înălțarea unei noi ctitorii decât pentru repararea uneia vechi.
Despre Tudor Dinu
Tudor Dinu (n. 1978) este profesor doctor abilitat la Universitatea din București, unde predă limbă, literatură și cultură greacă, și doctor honoris causa al Universității Democrit a Traciei din Grecia. A susținut prelegeri și conferințe ca profesor invitat la universitățile din Atena (Kapodistrias și Harokopos), Cipru, Berlin, Hamburg, Bruxelles, Lund, Cracovia, Bratislava, Brno, Kiev, Sofia, Plovdiv și Chișinău, dar și la mai multe societăți științifice din Grecia (Leukada, Kozani, Karpathos, Kalymnos etc.), Turcia și Egipt. A participat la cele mai importante congrese internaționale de studii neoelene (Atena, Salonic, Ioannina, Chania, Chios, Paros, Komotini, Nicosia, Paris, Granada, Lund, Viena, Praga, Veliko Tîrnovo, Moscova, Sankt Petersburg, Riga, Tbilisi etc.). În 2014 a fost ales și în 2018 și 2023 reales secretar general al Societății Europene de Studii Neoelene. Lucrările sale dedicate unor chestiuni de filologie, istorie, civilizație greacă veche, bizantină și postbizantină, dar mai ales istoriei și civilizației Țării Românești și Moldovei în secolele XVII-XIX au fost tipărite în România, Grecia, Cipru, Franța, Cehia, Letonia, Ucraina și Georgia.
Înnobilat la Constantinopol
Totodată, Tudor Dinu a realizat traduceri atât din autori antici (Aristofan, Plutarh, Iamblichos, Seneca, Plinius Maior), cât și moderni (Iannis Ritsos, Nikos Engonopoulos, Andreas Embirikos, Hristos Yannaras etc.). Este fondator și redactor-șef al seriei de volume de studii neoelene Neograeca Bucurestiensia. La Humanitas a publicat următoarele titluri: Mihai Viteazul, erou al eposului grec (2008), Dimitrie Cantemir și Nicolae Mavrocordat - rivalități politice și literare la începutul secolului XVIII (2011), monografia în trei volume Bucureștiul fanariot - I: Biserici, ceremonii, războaie (2015), II: Administrație, meșteșuguri, negoț (2017), III: Viață cotidiană, divertisment, cultură (2020) -, Chipuri din bisericile Țării Românești și Moldovei (2018) - lucrare distinsă cu premiul Academiei din Atena -, Revoluția greacă de la 1821 pe teritoriul Moldovei și al Țării Românești (2022) - premiul Mihail Kogălniceanu al Academiei Române (2024) -, Moda în Țara Românească. Între Fanar, Viena și Paris (1800-1850) (2023), Băi, hammamuri, desfătări. O istorie ilustrată a băilor din Țara Românească și Moldova (2024). În duminica de Florii a anului 2018 a fost înnobilat la Constantinopol de către Sanctitatea Sa Patriarhul Ecumenic Bartolomeu care i-a acordat titlul bizantin de árchon hypomnematográphos.
Dintre cele aproape 220 de metocuri din Țările Române, vreo 130 se găseau în Valahia și doar vreo 90 în Moldova, mai săracă, deși mai întinsă înaintea pierderilor teritoriale din 1775 și 1812.
„Cadrul în care trebuie plasat fenomenul închinărilor este cel al cuceririi Constantinopolului în 1453 și al trecerii sub stăpânire otomană a principalelor centre ale creștinătății răsăritene”, Tudor Dinu, profesor de limbă, literatură și cultură greacă
„Dintre toate structurile ecleziastice de peste hotare românii au îndrăgit, în mod neîndoios, cel mai mult Muntele Athos, căruia i-au dăruit între 1564 și 1814 aproape 100 de așezăminte monastice din Valahia sau Moldova”, Tudor Dinu, cercetător
„Secularizarea lui Cuza a reprezentat o lovitură mai grea pentru viața monahală din spațiul românesc decât decretul comunist din 1959 ce le-a impus călugărilor mai tineri de 60 de ani să se reîncadreze în producție”, Tudor Dinu
130 de așezăminte (mănăstiri, schituri) din Țara Românească și vreo 90 din Moldova au fost puse, la un moment dat, pentru o perioadă mai scurtă sau mai lungă, sub jurisdicția unei autorități ecleziastice externe.
„Printre cele mai avute mănăstiri închinate din Țara Românească se numărau Radu Vodă, Sfântul Gheorghe, Cotroceni din sau de lângă București, Mărgineni din Prahova și Sfântul Ioan din Focșanii Munteni”, Tudor Dinu
„În Moldova se puteau făli cu bogăția lor așezămintele Golia, Trei Ierarhi, Cetățuia, Frumoasa, Galata și Sfântul Sava din Iași, dar și Probota din județul Suceava și Răchitoasa din județul Bacău”, Tudor Dinu
„Amintita dragoste pentru Locurile Sfinte s-a estompat treptat, ba chiar a dispărut complet sau s-a prefăcut în furie și în ură după 1821 în rândul unei mari părți a societății românești”, Tudor Dinu
„Nu trebuie ascuns faptul că prin anii nouăzeci-două mii multor români, formați la școala pseudo-esteticii comuniste, orice biserică nouă, zugrăvită stângaci în culori țipătoare, le părea mult mai frumoasă decât un lăcaș ruinat cu fresce măiestrite înnegrite de fum”, Tudor Dinu
Citește pe Antena3.ro
