„Iisus e suferință, deci Iisus e femeie!”

Propoziția din titlu - frapantă, agățătoare, incitantă - e chintesența unei cărți magnifice („Veiller sur elle”/ „Mereu cu gândul la ea” (Editura Trei, 2024). Am citit-o cu inima în palmă, dorindu-mi să aibă un final fericit. După ce l-am cunoscut pe Jean-Baptiste Andrea, la capătul unei ore calde și intense de dialog, mi-am dat seama că finalurile pot fi nu doar fericite, ci mai ales frumoase.

- Jurnalul: „Iisus e suferință, deci Iisus e femeie”! Iată un final memorabil pentru o carte pur și simplu splendidă, delicată, stranie! Câte straturi de frământări ai înlăturat pentru a ajunge la miez, Jean-Baptiste Andrea? 

- Jean-Baptiste Andrea: Drept la țintă! Este o întrebare oportună, deoarece, pentru mine, să scrii o carte înseamnă să identifici cea mai reușită versiune a poveștii tale. Cartea a pornit de la această idee. Acest mister se rezolvă printr-o soluție pe care nu o pot menționa încă de la început, însă da, Iisus este femeie... M-am gândit că pot spune această poveste într-un milion de feluri. Cred că am găsit însă formula potrivită.

Simplu și pur

- Fără îndoială! Oricum, extraordinară și bizară idee de roman!

- Tocmai pentru că este bizară, dacă n-aș fi relatat povestea corect - și sper c-am făcut-o corect -, ar fi ieșit ceva ridicol, ori la limită. Oamenii ar fi spus: „Oh, Doamne!”. Un fir subțire, așadar. Am petrecut 10 luni „scriind” povestea în mintea mea, nu textul ca atare. Asta a însemnat să elimin tot ce era nepotrivit și nenecesar în narațiune, exact cum bine ai intuit încă de la prima întrebare. Deși este o carte masivă, complexă, am conceput-o cu gândul la o construcție simplă. Am păstrat doar ce era relevant. De fapt, chiar de asta aveam nevoie - să elimin numeroase straturi care nu erau necesare, după cum spunea și personajul principal când vorbea despre sculptură: trebuie să elimini câte un pic, câte un pic până ajungi la esențial, la miez. 

- Crezul lui Brâncuși în sculptură.

- Să știi că așa văd și eu creația: să ajungi la ceva cu adevărat simplu și foarte pur. Ai văzut Indiana Jones și ultima cruciadă? Unul dintre filmele mele favorite... La final, are o scenă foarte intensă. Uneori, Spielberg realizează lucruri foarte simple, care, totuși, lasă ecouri definitiv. Rezonez cu acest stil. Pentru mine, este o metaforă pentru creație. Personajul lui caută Graalul, cupa plină de bijuterii, dar alege până la urmă cupa din lemn, cupa simplă, spunând că este un soi de tâmplar. Cupa cea mai simplă, cea mai rudimentară conține cel mai mare dintre mistere. Așa cred eu că ar trebui să fie creația. Nu sclipitoare, cu giuvaeruri, ci fiecare trebuie să năzuiască spre cea mai pură formă a ceea ce dorește să exprime. Atât. Asta am încercat și eu să fac. Nu spun că am creat cu această carte Graalul, dar, pentru mine, a fost și este Graalul meu personal. Îmi place ideea simplității.

Graalul aduce Premiul Goncourt

- Un Graal care v-a adus și Premiul Goncourt în 2023, nu?

- Da, am fost recompensat cu Premiul Goncourt pentru această poveste, în urma unei competiții acerbe, pentru că decernarea acestui premiu este un eveniment de prestigiu în Franța, care aduce o faimă de proporții, avantaje financiare și atenție din partea companiilor. Este o onoare pentru orice scriitor.

- Dar cum a fost întâmpinată această idee - „Iisus e suferință, deci Iisus e femeie!” - de critica literară? Apoi, nu v-a certat niciun cleric, nu v-a acuzat nimeni de blasfemie, de încălcare a cutumelor religioase?

- Per ansamblu, am avut noroc, deoarece cartea a fost primită foarte bine. Cât despre Biserică... n-am fost îngrijorat, deși m-am gândit că s-ar putea ca unii clerici să nu reacționeze prea drăguț. Dar să știi că cea de-a treia carte scrisă de mine (Des diables et des saints/Diavoli și sfinți) tampona mult mai dur lumea religioasă. Acțiunea se derula într-un orfelinat administrat de Biserică și n-am omis nicio critică la adresa ei. În ciuda acestui fapt, am fost invitat în fiecare regiune din Franța să vorbesc despre subiectul poveștii. Am fost chemat apoi și în Belgia unde, la un moment dat, am participat la o emisiune la un post de radio creștin. Mi-am dat seama imediat că angajații de acolo erau toți preoți. Nu ca în Franța, unde la același tip de radio lucrează oameni care nu sunt neapărat și fețe bisericești.

- Și?

- Eh, tipul de la postul de radio belgian absolvise teologia, mi-a fost clar, dar nicio clipă nu m-a certat. El a înțeles mesajul: „Veiller sur elle”/„Mereu cu gândul la ea” nu este împotriva religiei. Eu cred în ceva, nu știu exact în ce, dar cred în ceva. În plus, sunt împotriva modului în care se comportă unii oameni în biserică. El mi-a răspuns: „Stai liniștit, aici suntem în Belgia. Nu suntem ca francezii, noi nu ne luăm prea mult în serios. Noi am înțeles ce vrei să spui”. A fost o experiență aparte. Oamenii sunt suficient de inteligenți să priceapă. Acesta nu este un mesaj antireligios, ba chiar dimpotrivă, este un mesaj mistic: dacă tu chiar crezi, nu contează cine este Iisus. De fapt, nu m-am ales cu niciun comentariu din partea nimănui. Singura dată când am fost ușor apostrofat s-a întâmplat tot în legătură cu cea de-a treia carte a mea, la un târg. Am primit o întrebare de la o doamnă foarte credincioasă, care mi-a transmis că mi-a citit cartea, i-a plăcut, dar că am fost foarte dur la adresa Bisericii. Cam atât cu criticile.

Despre sacru

- S-a diluat credința, occidentalii de azi nu mai acordă o așa mare importanță creștinismului...

- Cred că a contat decisiv faptul că eu, ca scriitor, am criticat o organizație - Biserica -, politica și conduita umană, nu credința, sacralitatea. A contat și că am reușit să le transmit cititorilor ideea de sacru. Acum, dacă vine cineva și mă omoară în plină stradă în numele Domnului, poate o să citiți în ziar următorul titlu de articol: Oamenii au înțeles.

- Doamne, ferește! „Mereu cu gîndul la ea” e totuși cartea unui spirit deschis, scrisă pentru alte spirite deschise.

- Așa este, m-ai citit bine.

- Dar de ce ai ales un cadru istoric tulbure din trecutul Italiei pentru a plasa această poveste de dragoste imposibilă, dintre Viola și Mimo? Accentua oare mediul fascist aspirația pentru iubirea respinsă de rigorile sociale, sau dragostea dintre o fată bogată și educată (prin propriile eforturi, nu că i s-ar fi permis) și un sărăntoc, fie el genial, a fost dintotdeauna condamnată?

- Aș fi putut la fel de bine plasa acțiunea și în timpul Renașterii, unii oameni chiar mi-au sugerat lucrul acesta, doar că nu am vrut să mă îndepărtez prea mult în timp și să pierdem legătura cu vremurile noastre. Deci fie începeam povestea acum, în prezent, și Mimo ar fi murit două zile mai târziu într-o abație, fie se năștea în anii 1940. Au mai fost câteva variante. M-am gândit chiar să mă apropii de anii ’80, ceea ce ar fi însemnat ca Mimo să se fi născut la începutul secolului. Oricum, n-a fost o decizie politică de a plasa narațiunea în acea perioadă. E doar o carte. Atât Viola, cât și Mimo duc câte o luptă care, uneori, este autoimpusă, însă, în cazul Violei, lupta este, cel mai adesea, impusă de societate. A fost natural să plasez acțiunea într-o perioadă în care era la putere cea mai mare tiranie - fascismul. 

De la cal, la rachetă

- O perioadă și de mari schimbări, transformări, progrese.

- Am ales mai întâi inconștient, apoi m-a interesat acea schimbare radicală de la o epocă în care totul se desfășura lent (cei care-și permiteau se deplasau dintr-un loc în altul pe cal) la epoca rachetelor. Cred că este și o tușă romantică aici - ce spune multe despre ce putem realiza noi, ca omenire, când ne punem ceva în gând. În cazul în care aș fi plasat povestea la începutul anilor ’40, ne-am fi aflat, deja, într-o lume a vitezei. Dar să știi că nu m-am gândit prea mult la acest lucru. Cred că mai degrabă m-au atras nuanțele și diversele culori pe care le-aș fi putut folosi. Dacă ar fi început în anii ’40, povestea ar fi fost mult mai monocromatică, or eu am vrut să fie mai romantică, să mă las purtat cât mai mult într-o lume de demult, pe care n-am cunoscut-o, dar povestea să se încheie într-o lume pe care o cunoaștem. Aș fi putut fi cu câte un picior în fiecare univers. Bunicii și părinții mei existau în anii ’40, erau vremuri de care încă suntem legați și noi, nu?

- Cu siguranță.

- Mi-a plăcut acest lucru. Mimo Vitaliani s-a născut în epoca păsărilor și a murit în era sateliților. Acesta este chiar ultimul rând din carte. Încă mă mai emoționează când îl citesc.

Iubire, creație și haos

- Ce înseamnă iubirea pentru omul și scriitorul Jean-Baptiste Andrea?  Cum ți-a influențat și îți metamorfozează scrisul, reperele literare acest sentiment?

- S-ar putea ca răspunsul meu să pară un clișeu... Iubirea - sau lipsa ei - este puterea care pune lumea în mișcare. De ce se află la putere Putin - și Trump, de partea cealaltă a lumii? Pentru că indivizii ăștia au avut probleme cu dragostea, la un moment dat în viața lor. 

- Adică?

- Nu au fost iubiți sau n-au primit dragostea de care aveau nevoie când erau copii. Așadar, dragostea nu este doar o emoție dulce și frumoasă. Este cea mai puternică unealtă pentru a clădi ceva și poate fi inclusiv o bombă nucleară, distrugându-vă viața ție și tinerilor pe care-i trimiți să moară într-un război despre care nu înțeleg nimic. Puterea iubirii e totul! Prima experiență pe care o avem când venim pe lume este fie iubirea, fie lipsa ei. Aceasta este cea dintâi experiență a omului, după actul obligatoriu al hrănirii. Ne definim viața prin încrederea în sine. Atunci când avem îndoieli referitor la ce urmează să facem, la cum ne trăim viața, la relațiile noastre cu ceilalți, trebuie să ne întrebăm: oare chiar este atât de simplu? Dragostea-i o bombă. Fie o folosești să sapi un tunel și să stabilești o legătură, fie distrugi totul. Este cea mai puternică armă de creație (dacă armele și creația pot merge mână în mână) ori, dimpotrivă, de distrugere. De altfel, toate personajele din această carte se caracterizează prin cât de multă iubire li s-a dat sau li s-a refuzat.

Lumina, ca triumf

- M-am lămurit în legătură cu iubirea. Dar spune-mi, Jean-Baptiste, de ce scrii? Ce ți-a dăruit scrisul?

- Scriu de la vârsta de 9 ani. De atunci, am făcut asta continuu. Am avut un loc de muncă în perioada studenției. Mergeam la lucru ca traducător ca să câștig bani, să-mi plătesc chiria, să-mi procur de mâncare. În cursul dimineții traduceam, iar după-amiaza îmi scriam propriile texte, scenarii. După vârsta de 20 de ani, mă săturasem să nu reușesc să fiu eu însumi, așa că am scris prima carte, intitulată Regina mea, care mi-a schimbat viața, pentru că, scriind, puteam fi iar eu însumi. Întotdeauna am scris, nu am avut altă profesie. Niciodată n-am avut salariu sau șef, n-a trebuit să merg la birou. Întreaga mea viață constă în scris. Asta mă face să mă simt bine. De ce n-aș continua să fac ceea ce îmi dă o stare de bine? Mă face să mă simt mai împlinit decât dacă aș avea un salariu mare. Sunt mai norocos acum, îmi este bine, material, însă am avut mulți ani greutăți financiare, eram îngrijorat și totuși nu m-am îndoit niciodată de ce făceam, sincer. 

- Ești curajos!

- Bineînțeles că îmi puneam întrebări la modul intelectual: „Doamne, de ce-i atât de greu?”, după care mă reapucam de muncă. Mă face să mă simt minunat și cred cu tărie că, în lume, lumina și civilizația câștigă întotdeauna. Majoritatea oamenilor nu văd asta deoarece citim și ne uităm la știri zi de zi, iar acolo se zugrăvește un portret neautentic al omenirii. Urâțenia vinde bine, n-ai cum să oprești acest lucru și chiar și oamenilor cărora nu le place duritatea trebuie s-o vândă. Dacă întrebi pe oricine de pe stradă, îți va răspunde că n-au fost niciodată vremuri atât de grele. Dacă te întorci cu gândul în timp, la Primul Război Mondial sau în secolul al XIX-lea, ori la orice alt război din trecut, era însă oribil. Unul din doi copii murea încă înainte de a ieși din spital, pe vremea aceea. Pentru cei care consideră că trăim în cea mai rea versiune a lumii, le reamintesc de acele vremuri. Nu zic că nu trăim o perioadă dificilă, însă lucrurile se îndreaptă, lent, puțin câte puțin. Tocmai pentru că suntem mai puțin toleranți și obișnuiți cu violența, o simțim mai mult. Simțim că lumea este mai violentă, suntem noi mai sensibili la asta pentru că am fost obișnuiți cu puțină agresivitate. Acest paradox este o ecuație foarte complexă. Chiar cred că civilizația face doi pași înainte și unul înapoi. Dăm noi un pas înapoi, dar facem și un pas înainte, să reținem! Chiar și pe timp de criză. Iar uneori poți face pași doar înainte, în timp ce alteori, doar înapoi. Dar cred că lumina și civilizația înving de fiecare dată, puțin câte puțin, și cum nimeni nu pare să afirme asta, trebuie s-o spun eu, în cărțile mele! 

Lacrimi, sânge și sudoare

- Nobilă misiune ai ales!

- Scriu despre o lume așa cum o văd desfășurându-se. Desigur că observ și răul, doar că vreau să le ofer cititorilor și altceva, ce nu primesc în alt mod, privind la TV, de pildă. Nu e ceva conștient, dar cred că despre asta este vorba. Mă simt bine atunci când scriu, pentru că reușesc să înfățișez lumea așa cum o percep și să le-o arăt oamenilor. În cărțile mele, protagonistul moare. Fiecare carte a mea se termină așa, dar, pe lângă tristețe, se simte și entuziasmul legat de faptul că suntem oameni, adică suntem capabili de lucruri atât de extraordinare. Părțile luminoase și cele întunecate ale vieții se împletesc în cărțile mele, dar întotdeauna predomină cele luminoase. Cred că tocmai pentru a prezenta acele nuanțe mai calde scriu, de fapt, cărți.

- În ce împrejurări sufletești ai cotit-o dinspre cinematografie spre literatură? A fost un gest spontan, imperativ, ori aveai deja scrieri de sertar? Oricum, regretata editoare Sophie de Sivry a avut ochi bun...

- Nu, nu aveam nimic scris, pus la păstrare. Am învățat mult din industria cinematografică. Despre cum să construiesc povestea... Nu e doar o chestiune de inspirație. E vorba și despre eliminarea detaliilor inutile. Am deseori discuții cu prietenii mei scriitori. Au o idee, scriu și publică o carte, dar nu e prea reușită. Prinde ea câteva momente inspirate, e posibil și să fie bine scrisă, dar nu înseamnă că este o carte bună. Pentru o carte bună, pentru cea mai bună versiunea posibilă a ei, trebuie să te sacrifici, să curgă lacrimi, sânge și sudoare. E un lucru pe care eu l-am învățat din cinematografie. Dacă ceea ce ai de spus în scenariu se poate încadra într-o singură pagină, lasă să rămână doar o pagină, nu încărca povestea inutil! Totul trebuie spus foarte precis, ceea ce nu înseamnă că autorul nu are inspirație - deloc! - ci este chiar condiția pentru a fi inspirat. Tocmai asta îmi plăcea. Dezavantajul ar fi că fiecare idee pe care o ai în industria cinematografică, ei bine, costă bani.

Primul zbor

- Vorbește cineastul Jean-Baptiste Andrea, nu scriitorul.

- Eu și visurile mele! Mereu am vrut să scriu povești. La începutul meu în cinematografie eram doar eu, cu viziunea mea despre viață. Nici nu-mi puneam problema cât va costa să devină film, doar mă bucuram de ideea pe care o tot pritoceam la acel moment. Am nutrit un sentiment de libertate deplină. Patru ani am lucrat exclusiv la scenarii, apoi, dintr-odată, am știut că a venit momentul să scriu o carte. Timp de patru ani avusesem în minte doar cadrul din Regina mea (o benzinărie), voiam să scriu despre doi copii și relația dintre ei, nici nu știam ce fel de relație voiam să clădesc, nici de ce povestea ar trebui să se desfășoare într-o benzinărie. Doar mi-a plăcut imaginea aceasta. Ideea nu a evoluat deloc timp de patru ani. Doi copii, o benzinărie... Numai că nu aveam nicio continuare, aveam mintea goală. Porneam de la doi copii și trebuia să scriu un întreg roman, pe când eu eram obișnuit să scriu doar scenarii de film. Treceam printr-un moment de criză și, dintr-odată, a apărut povestea întreagă. Peste noapte. Am început s-o scriu pentru mine. A fost o experiență complet nouă. Nimic nu mă pregătise pentru acest demers. Sau ba da, doar că n-am folosit nimic în mod conștient. M-am simțit liber. E ca și cum aș fi învățat să zbor, după care aș fi stat închis într-o colivie mare și într-o clipă mi-am luat zborul de pe o stâncă. Am încercat să zbor și mi-am dat seama că pot cu adevărat să zbor. A fost un sentiment înălțător, entuziasmant. A fost atât de frumos, nici nu mă gândeam că voi fi publicat vreodată. Mă bucuram pur și simplu de sentiment.

Cu ochii pe cutia poștală

- Ce-a urmat?

- După ce mi-am dat seama că pot zbura, m-am întrebat dacă nu cumva pot merge într-un loc anume. Am scris această carte și am decis s-o expediez la diverși editori. Știți, publicarea unei cărți este destul de costisitoare din cauza legării paginilor. Am achiziționat o mașină de broșat file de pe Amazon, cu 10 euro, altfel, m-ar fi costat vreo 20 de euro per exemplar. Am trimis-o la 15 editori în vara anului 2016. 15! Trei săptămâni mai târziu, am primit o scrisoare din partea editurii Gallimard, cu un refuz politicos. Apoi am primit câte o altă scrisoare, zi de zi, cu același mesaj: „Nu, mulțumim!”. Am primit 15 răspunsuri negative, dar îmi îndrăgeam personajele, îmi plăcea cartea. Urmăream cutia poștală cu înfrigurare, îmi aduc aminte că soția mă încuraja să fiu relaxat. Știu că una dintre calitățile unui artist e să facă față respingerii. Să reziste când primește un pumn în față. Le spun studenților: știți cum este să fii artist? Vei primi pumni în figură, vei fi lovit, chiar dacă nu e permis, vei cădea de nenumărate ori... Iar când ți se întâmplă a nu știu câta oară, începe să te doară. Auzi o voce în mintea ta care-ți spune: „Pe bune? De-ajuns, nu se mai poate!”. Înseamnă, de fapt, că trebuie să te ridici și să mergi mai departe. Și în industria filmului trebuie să fii original. Te întrebi ce vei face a doua zi, după ce ai avut un moment dificil. Nu poți crea ceva mai puțin original. Așadar, știam că trebuie să mă ridic, dar cum? 

Una și bună

- Chiar așa...

- Tot acest dialog se purta în mintea mea, până când această carte a fost publicată - tocmai datorită acestei discuții interioare. Îi tot spuneam soției că sigur există cineva căruia-i va plăcea cartea mea. Conta să conving pe cineva, chiar și un editor mic. Apoi cineva a pronunțat numele editurii L’Iconoclaste. Publicase doar câteva cărți cu un an înainte. Până atunci, timp de 20 de ani, editase cărți de istorie superbe. Nu romane. Am decis să nu mai trimit manuscrisul la 15 edituri. Le-am trimis lor, la L’Iconoclaste. Am hotărât să țintesc doar anumite firme de profil, una câte una, să aștept răspunsul, pentru că era prea costisitor altfel. Ei erau primii pe lista mea. Nu-i cunoșteam, dar cineva i-a amintit în treacăt. Au amintit și de o tânără care tocmai începuse să lucreze la acea editură și mi-au recomandat să-i trimit ei manuscrisul. Așa că am întrebat-o dacă-i pot trimite cartea. A răspuns: „Sigur că da!” Tocmai sosise în echipa editurii și voia să înființeze o linie editorială, dar încă nu avea material, pentru că nu erau cunoscuți pe piață. A primit povestea mea, i-a transmis-o lui Sophie de Sivry, pe care n-o cunoșteam pe atunci. Acum am aflat niște chestii… De pildă că Sophie era la acea vreme în concediu, în Japonia. A citit manuscrisul meu pe nerăsuflate, până la 2 dimineața, împreună cu soțul ei, și a decis să mă sune imediat, ca eu să nu-l dau la vreo altă editură. I-a zis soțului să mă sune imediat, dar Laurent a zis: „Cum așa? La el e 4 dimineața”. 

Un apel din Japonia

- Și totuși te-au sunat.

- Se gândeau că am o mulțime de oferte de la edituri și voiau neapărat să semnez contractul cu ei. Mai târziu, în aceeași zi, ea mi-a trimis un mesaj prin care mă ruga să nu mai arăt textul nimănui, să merg la Paris și să semnăm contractul cu editura ei. Mi-a plăcut enorm ideea. Tocmai finalizasem un videoclip muzical pentru o trupă din Elveția. A fost ultima filmare pe care am făcut-o vreodată. Am terminat de filmat, mi-am deschis telefonul și am văzut mesajul: „Mi-a plăcut mult cartea ta! Vino la Paris! Semnează cu noi și n-o mai arăta nimănui!”. Acela a fost momentul din viața mea când am făcut tranziția de la film la literatură. Am mers la Paris, am întâlnit-o pe Sophie. A fost dragoste (intelectuală) la prima vedere, ne-am înțeles perfect la modul foarte profund. Eram diferiți și totuși ceva ne-a legat pentru totdeauna, începând din acel moment. Mi-a spus: „Poate crezi că am luat-o razna, dar te înțeleg, te văd, îți ador universul”. A fost a doua persoană care mi-a spus așa ceva, am mai auzit-o doar de la un tip din industria cinematografiei. Dar să auzi așa ceva doar o dată în 30 de ani...

Foc de artificii

- Poate fi suficient.

- Corect, e suficient. Unii oameni nici cu atât nu se aleg. Sophie mi-a mai zis: „Cred în cartea asta. O să iasă un foc de artificii”. După câteva luni, a vândut drepturile de autor pentru formatul imprimat către Gallimard, care mă respinsese inițial. Asta arată că nu sunt aceiași oameni cei care citesc manuscrisele. Înțeleg, la edituri primesc atât de multe proiecte, vreo 8.000 de cărți în fiecare an. Cine să citească atât de mult?! Pentru mine a fost uimitor. Cei de la editura L’Iconoclaste au devenit o a doua familie pentru mine. Toată povestea legată de apariția cărții e ca un film. Sophie s-a stins cu trei luni înainte de decernarea premiului Goncourt. Îți dai seama?

- Păcat...

- Cei rău-intenționați spun că am primit distincția Goncourt de milă că a murit ea. 

Ce noroc!

- Uluitor!

- Au dreptate în sensul că ea a descoperit valoarea cărții. Cât despre premiul acordat din milă... Au mai murit și alți editori de atunci și, totuși, niciun scriitor publicat de ei nu a luat Premiul Goncourt. Totul a fost frumos și intens de la prima carte până la aceasta. Am o relație excelentă cu fiicele ei, cu soțul ei (au o afacere de familie), toți sunt oameni minunați. A fost o aventură grozavă pentru mine și mă consider deosebit de norocos. De fapt, întâlnirea cu ei a fost cel mai mare noroc din viața mea. De fiecare dată când vorbesc cu alți autori, ei se miră că pot discuta deschis cu editorul, că pot vorbi cu oricine din editură, chiar și cu contabilul. Sunt uimiți. Mare noroc am avut.

Despre autor

Născut în 1971, Jean-Baptiste Andrea este scriitor, scenarist și regizor francez, distins în 2023 cu Prix Goncourt, cel mai prestigios premiu literar din Franța. Prima parte a carierei și-a dedicat-o cinematografiei. Apoi, în 2017, Sophie de Sivry de la L’Iconoclaste a decis să-i publice romanul de debut, Regina mea (Editura Trei, 2018), distins cu Prix Femina des Lycéens și Prix du premier roman. Au urmat Cent millions d'années et un jour (2019), Des diables et des saints (2021) și Mereu cu gândul la ea (2023), toate apărute la L’Iconoclaste, cu vânzări de peste 600.000 de exemplare în Franța și traduse în 26 de limbi. Lucrările sale, renumite pentru puterea narativă și emoțională, abordează teme precum copilăria, prietenia, arta, dragostea și pierderea.

„Oamenii sunt suficient de inteligenți să priceapă. Acesta nu este un mesaj antireligios, ba chiar dimpotrivă, este un mesaj mistic: dacă tu chiar crezi, nu contează cine este Iisus”, Jean-Baptiste Andrea, scriitor 

2023 este anul în care romanul „Mereu cu gândul la ea” (Editura Trei) a fost recompensat cu Premiul Goncourt.

„Eu, ca scriitor, am criticat o organizație - Biserica -, politica și conduita umană, nu credința, sacralitatea”, Jean-Baptiste Andrea 

„Pentru o carte bună, trebuie să te sacrifici, să curgă lacrimi, sânge și sudoare”, Jean-Baptiste Andrea

„Iubirea este cea mai puternică armă de creație (dacă armele și creația pot merge mână în mână) ori, dimpotrivă, de distrugere”, Jean-Baptiste Andrea

„Am petrecut 10 luni scriind povestea în mintea mea, nu textul ca atare. Asta a însemnat să elimin tot ce era nepotrivit și nenecesar în narațiune”, Jean-Baptiste Andrea

„Scriu de la vârsta de 9 ani. De atunci, am făcut asta continuu”, Jean-Baptiste Andrea

„După vârsta de 20 de ani, mă săturasem să nu reușesc să fiu eu însumi, așa că am scris prima carte, intitulată Regina mea, care mi-a schimbat viața, pentru că puteam fi iar eu însumi, prin scris”, Jean-Baptiste Andrea

››› Vezi galeria foto ‹‹‹