Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: După încercările de epurare ale lui Octavian Goga și Radu Gyr, au izbucnit efecte și mai aberante ale Legii Vexler, stimate domnule profesor Ioan-Aurel Pop.
- Ioan-Aurel Pop: Da, o serie de personalități, la mult timp după moartea lor, urmează să fie excluse din cultura românească, să fie ostracizate, îndepărtate, ca și cum numele lor ar fi demne numai de ură (nomina odiosa). Planul este bine pus la punct și menit a fi aplicat pe etape.
- Planul?
- Acum a venit rândul lui Radu Gyr și Octavian Goga, dar vor urma, pe rând, individual sau câte doi, Alexandru Vaida Voevod, Gheorghe I. Brătianu, Dimitrie Gusti, Mircea Vulcănescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petre P. Panaitescu, Constantin Noica, Petre Țuțea, Sabin Manuilă, Nicolae Iorga și alții. Unii au, categoric, scrieri antisemite notorii, dar ele sunt elaborate în timpuri când nu exista nicio interdicție în acest sens și cu atât mai puțin legea în cauză. Până și ordinea atacului este destul de clar stabilită. Ținta finală este Mihai Eminescu. Aud că s-ar putea să fie luați în colimator și Vasile Alecsandri, și Mihail Kogălniceanu, fiindcă nici ei nu au fost „corecți politic”, până se va ajunge la câteva zeci bune de savanți, oameni politici și scriitori. Câteodată este invocat și numele lui Lucian Blaga (verificați opinia, nesusținută cu argumente, a lui O.J. Schmitt), ca și cum nu s-ar fi demonstrat că marele scriitor și filosof nu a fost nici legionar și nici comunist, ca și cum nu s-ar ști că a suferit de pe urma ambelor regimuri de dictatură. Or, Blaga și ei toți nu se mai pot apăra, cum ar fi firesc dacă „războiul” acesta ar fi purtat cu viii și nu cu morții.
Indexul „rușinii”
- Kogălniceanu, Brătianu, Blaga, Iorga, Eminescu?!
- Indexul acesta al „rușinii” ar trebui în final să scoată din cultura românească pe cele mai mari valori și să „demonstreze” „ticăloșia ancestrală a valahilor”, situați undeva la coada Europei. Cel mai mare istoric român, cel mai mare filosof, cel mai mare poet - însăși chintesența sufletului românesc, expresia cea mai concentrată a specificului național - trebuie îndepărtați, ca să înceteze românii să mai viseze, să mai îndrăznească să ridice vreodată vocea și capul. Radu Gyr trebuie interzis tocmai pentru că a avut curajul să le ceară lui Ion și Gheorghe să se ridice. Cum adică să se ridice „slugile valahe” în fața autoritarismului, a stăpânilor de pripas, a urmașilor semeți ai asupritorilor lor?
- Dar de unde vine această înverșunare împotriva trecutului, a valorilor tradiționale, a măduvei unui popor?
- În niciun caz nu vine din dorința de dreptate socială, de justiție absolută sau de aplicare a legii. Și chiar dacă ar fi la mijloc setea de dreptate, aceasta nu se mai face după legea talionului, adică „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”. Faptele rele nu se mai pedepsesc de mult prin fapte identice sau mai rele. Cine are de câștigat din această răzbunare pe intelectualii din trecut care nu au gândit ca noi? Există un curent de opinie în Occident numit Cancel culture sau, în traducere, „cultura anulării” ori „cultura anihilării”. Câteodată, mișcarea mai este numită în engleză Call-out culture sau „trimiterea afară a culturii” ori „denunțarea culturii”. Este vorba de o formă modernă de ostracism, care presupune expulzarea cuiva din cercurile sociale sau profesionale (online pe media de socializare, în lumea reală, sau în ambele). Oamenii supuși acestui ostracism se cheamă că sunt „anulați” sau „șterși” (canceled). Conform dicționarului de limbă engleză Merriam-Webster, „a anula” (to cancel), în contextul dat, înseamnă „a nu mai sprijini acea persoană”, în timp ce Dictionary.com, în secțiunea sa de cultură pop, definește cancel culture ca „retragerea sprijinului pentru (adică «anularea») persoane publice și companii, după ce acestea au făcut sau au spus ceva considerat inacceptabil sau jignitor”. Expresia poartă în mare parte conotații negative și este invocată frecvent în dezbaterile privind libertatea de exprimare și cenzura. Expresia îndeamnă la o formă de boicot față de o persoană (de obicei o celebritate) despre care se consideră că a procedat sau a vorbit într-o manieră discutabilă sau controversată. Consecințele acestei practici pentru persoanele care se consideră victime ale ei pot implica pierderea, uneori definitivă, a reputației și a surselor de venit.
Tiparul cancel culture
- Pierderi ireparabile, ori greu de surmontat.
- Cancel culture a fost descrisă și ca „un cor de voci, de obicei marginalizate, care denunță în mod fastidios o personalitate”. „Anularea” cuiva este o formă de boicot cultural, iar „cultura anulării” este expresia influenței care se naște din dorința de a avea control, de a-i face pe oameni să gândească după un tipar anume. Expresia cancel culture poartă în sine idei de cenzură și de suprimare a libertății de exprimare. Fostul președinte american Barack Obama a avertizat despre impactul negativ al call-out culture pe rețelele de socializare, declarând: „Oamenii care fac fapte foarte bune au și ei defecte. Oamenii cu care lupți probabil își iubesc copiii și, știi, fac și alte lucruri la fel ca tine”. Și președintele american Donald Trump a criticat cancel culture într-un discurs din iulie 2020, comparând-o cu totalitarismul și declarând că aceasta este o armă politică folosită pentru a-i pedepsi și a-i face de rușine pe disidenți, concediindu-i și cerându-le supunere. Anularea culturii a condus la tendința de a elimina din societate orice element cultural considerat ofensator pentru o etnie anume sau orientare sexuală. Astfel, în 2020, în SUA, mulți protestatari din cadrul mișcării Black Lives Matters („Viețile negre contează”) au distrus statui ale unor personalități istorice, unii fondatori ai Patriei, precum George Washington și Thomas Jefferson, alții generali în Războiul de Secesiune, precum Robert Lee. Tendința s-a transformat într-un adevărat război cu manualele de istorie și cu trecutul. Se încearcă tragerea la răspundere a morților, a celor care nu se mai pot apăra.
Trecut și prezent - nuanțe, chei, interpretări
- Un fenomen global.
- Anularea culturii și ștergerea memoriei se aplică, în moduri specifice, și în alte locuri. Unele țări asistă neputincioase la distrugerea statuilor, la „corectarea” textelor unor scriitori, la condamnarea memoriei unor mari personalități. Alte țări încearcă să ia măsuri împotriva unor astfel de mișcări. Anularea culturii nu reprezintă deloc libertatea de exprimare, dimpotrivă ea restrânge drastic libertatea de exprimare și pedepsește delictul de opinie. Eroarea curentă care se face ține de viziunea asupra trecutului, prezentului și viitorului. Oamenii unui prezent nu pot impune viziunea lor asupra oamenilor trecutului, nu-i pot condamna pentru că nu au gândit ca ei. Dacă o lege a intrat în vigoare la o anumită dată, nimeni nu poate pretinde ca aplicarea ei să se facă pentru fapte produse înainte de acea dată. Dacă în timpul lui George Washington era legal și moral să deții sclavi negri, nimeni nu are dreptul să-i ceară post factum președintelui american să nu fi avut sclavi negri. Dacă până în secolul al XX-lea bisericile creștine, pornind de la textul Bibliei considerate sacre, îi condamnau pe evrei ca prigonitori ai Mântuitorului Iisus Hristos, nu li se poate pretinde oamenilor care au trăit în acele timpuri să nu fi fost antisemiți. Și viceversa: nici scriitorilor evrei nu li se poate cere să nu-i fi înfierat pe creștini drept „goimi”, drept popoare străine și inferioare, situate în afara „poporului ales”. Legile și morala sunt produse umane și nu divine și se schimbă în funcție de evoluția societății. Ceea ce este legal și moral într-o lume devine ilegal și imoral în altă lume. Legea și morala contemporane se aplică în societatea contemporană și nu în trecut. Există, firește, anumite valori legale și morale aplicabile și valabile oriunde și oricând, dar acestea sunt puține. De exemplu, „să nu ucizi” este un precept general acceptat, dar în timp de război ucisul este la ordinea zilei. „Să nu furi” este aparent clar, dar depinde ce se înțelege prin furt. Dacă cineva mi-a răpit un bun al meu, să zicem, o moșie pe care eu o muncesc acum ca șerb, din punctul meu de vedere nu fur, ci îmi iau ceea ce este al meu; dar stăpânul zice că fur.
Alegeți faptele bune, nu erorile!
- Cum îi acuzau ungurii și ulterior austriecii pe românii transilvăneni.
- Românii transilvăneni s-au văzut treptat jefuiți de bunurile lor și au ajuns slugi pe propriile pământuri. Acestea au fost cultivate și exploatate tot de ei, dar roadele lor mergeau în buzunarele altora. Ei au continuat, în parte, să-și însușească roadele muncii lor, dar au fost declarați hoți și tâlhari, răufăcători. Pentru ei, ceea ce făceau nu avea cum să fie o crimă, deoarece își luau numai produsul muncii lor. Dar pentru noii stăpâni era crimă. De partea cui era dreptatea? În multe minți de azi, dreptatea era de partea stăpânilor: românii au rămas răi, fiindcă așa a voit „legea” de atunci. Este numai un caz de relativitate a regulilor omenești.
- Interese diferite, perspective distincte.
- Când William Shakespeare a scris „Neguțătorul din Veneția” era foarte posibil să faci un aranjament ca acela impus de Shylock, adică să ceri „o livră (n.r. - în engleză este un pound, adică aproape 500 de grame) din carnea” datornicului (creștin), dacă acesta nu întorcea la timp împrumutul. Evreii erau învățați la școlile lor religioase că „goimii” (creștinii) erau inamici care trebuiau combătuți. La fel învățau creștinii despre evrei. Azi aud că unele teatre și chiar unele țări au interzis piesa pe motiv că nu ar fi „corectă politic” și că ar arunca oprobriul asupra unei anumite națiuni sau religii. Este de neimaginat să fie interzis Shakespeare, indiferent de motiv. La fel, sunt orizonturi spațiale unde muzica unor compozitori este interzisă sau aproape interzisă. O reprezentantă a unui post de radio din Israel a precizat nu de mult că difuzarea unui fragment din muzica lui Wagner a fost o greșeală, ea amintind că instrucțiunile din cadrul radioului israelian sunt aceleași de mulți ani: muzica lui Wagner nu trebuie să fie difuzată. Unii apreciază că anumite bucăți ale lui Wagner, adevărate compoziții grandioase, cu tentă de preamărire a trecutului german, cuprind elemente antisemite, misogine și idei privind puritatea rasială. El a fost compozitorul preferat al lui Adolf Hitler. În Israel nu se difuzează Wagner, nici măcar acele compoziții care nu au text și care nu au cum să exprime, fără cuvinte, nimic ofensator.
- Fiecare să se împace cu alegerile lui, fără a încerca să le impună și altora.
- Cei mai mulți oameni de bun simț știu că nu există pe lumea aceasta om fără greșeală, nici măcar în rândul marilor talente, ale savanților, ale geniilor. Este clar că trebuie cunoscute de urmași deopotrivă erorile și realizările personalităților. Erorile trebuie respinse, iar operele durabile trebuie cunoscute, apreciate și duse mai departe. Cine ar avea de câștigat pe lumea asta dacă, odată cu greșelile, ar fi aruncate la gunoi și creațiile valoroase? Oamenii trebuie prețuiți pentru opera lor perenă. Cui îi mai pasă dacă un scriitor a fost urât sau iubit de cineva (bun sau rău), din moment ce opera sa este valoroasă? Oare cine ascultă o bucată muzicală de Giuseppe Verdi se gândește la faptul că marele compozitor a fost un naționalist italian, care voia să scape Italia de tiranie și s-o facă să fie a italienilor, nu a Papei sau a Habsburgilor? Și dacă se gândește la asta, cu ce păcătuiește ascultătorul de astăzi? Oare „Marșul lui Radetzky”, compus în anul 1848 de Johann Strauss, în onoarea feldmareșalului austriac Josef Wenzel Radetzky von Radetz, cu ocazia victoriei pe care armata aflată sub comanda acestuia a repurtat-o la Custozza în contra revoluționarilor italieni, ar trebui interzis în Italia? După logica unora, poate că da. Ce lucru stupid ar fi! Oamenii sunt prețuiți de alți oameni nu pentru erorile lor (care trebuie veștejite), ci pentru faptele lor bune. Alegerea este simplă: dacă opera lăsată de anumiți oameni controversați este validă și azi, dacă place publicului, dacă este utilă sufletelor și societății, atunci latura întunecată pălește. Nu putem condamna oamenii pentru „delicte de opinie” sau pentru fapte inventate, imaginate de noi azi, din moment ce ei nici nu știau ce va urma. Dacă un domn român medieval de la 1400, în anumite formule de încheiere a documentelor de danie, îi blestema pe călcătorii deciziilor lor cu focurile iadului, iar în iad îi menționa pe Iuda, pe Arie și pe evrei (ca trădători ai Mântuitorului), era acest principe antisemit? Să fim serioși! Așa era lumea atunci și ca ea erau toți trăitorii din epocă.
Nu deschideți supapele urii!
- E la mintea cocoșului, și totuși se marșează pe aceste nerozii. Probabil sunt urmărite anumite avantaje.
- Comuniștii i-au pedepsit pe toți cei care nu au gândit ca ei, deopotrivă contemporani și antecesori. Pe cei încă în viață i-au interzis, arestat și închis, i-au pus la munci grele, i-au ucis sau i-au obligat la exil, iar pe cei din alte epoci i-au scos din manuale, istorii, biblioteci și, mai ales, le-au distrus statuile, le-au șters străzile, adică au încercat să-i scoată din istorie. Românii nu au avut o tradiție comunistă, nu au avut un partid comunist înființat din imbold intern, nu și-au dorit niciodată un egalitarism nefiresc, utopic, vulgar. Regimul comunist de import din România - fortificat apoi de zeloșii noștri autohtoni - a făcut liste de cărți interzise, a scos mulți autori din cultură și din istorie, a adus false valori de pripas și scriitori care nici nu știau bine românește. Și care a fost rezultatul? Un proletcultism dur, fără sorți de izbândă în spațiul românesc. După aceasta a venit reacția exagerată, adică un naționalism comunist sui generis, tot fără șansă de reușită. Românii au restaurat valorile cele autentice în 1989, reintroducând treptat normalitatea. Normalitatea noastră este asta, cu bunele și cu relele sale. Am fost atât de mult atacați, ofensați, înjosiți în istorie, încât am dobândit o serie de reacții de apărare a identității noastre. Câteodată aceste reacții au fost exagerate și i-au jignit pe unii conlocuitori. Acum nu mai dorim să facem asta, ci vrem să trăim în demnitate și pace. Cine sunt cei de azi care, după atâtea decenii de experimentare a normalității, vor să strice ordinea cea bună, să revină la falsuri și la măsuri forțate?
- Chiar așa, cine sunt acești agitatori?
- Cine va avea de câștigat dacă acceptăm să eliminăm din cultura română pe cel care a scris „Oltul”, pe cel care a scris „Originile și formarea unității românești”, pe cel care a dat „Romanul adolescentului miop”, pe autorul „Oamenilor cari au fost” sau chiar pe autorul „Luceafărului”? În niciun caz nu vor avea de câștigat românii. Și atunci ce reacții vor stârni aceste interdicții decât dezgust, respingere și ură. De ură avem nevoie acum în societatea românească? Cum să credem că o lege care vrea să-i protejeze pe evrei prin condamnarea acum, în mileniul al treilea, a lui Octavian Goga va fi privită cu simpatie de români? „Poetul pătimirii noastre” are zeci (poate sute) de statui, busturi, nume de străzi în România și mai ales în Transilvania. Cum credeți că îi vor iubi românii mai mult pe evrei dacă interziceți toate acestea? Oare nu se va stârni o reacție inversă? Încep să cred că asta se și dorește, ceea ce este îngrozitor. Oare să nu învățăm nimic din istorie sau măcar dintr-un singur caz, cel a pedepsirii, al ostracizării lui Socrate de-acum circa 2.500 de ani? Cui prodest? Cui folosesc aceste interdicții, aceste excluderi, aceste condamnări? Oricum, românii nu vor permite așa ceva, fiindcă au simțul realității și al demnității. Aud că alogenii ne învață ce este onoarea și ne spun cât de înapoiați suntem prețuind țăranul român și denunțând discriminarea națională de odinioară.
Marginalii monștri
- Dar cine sunt acești străini, acești alogeni?
- Sunt anumiți conducători politici ai minorităților naționale din România și ai vecinilor României care, dacă ar dispărea urile și prejudecățile, și-ar pierde obiectul muncii. Până nu de mult, prim-ministrul Ungariei spunea pe față, pe pământ românesc, că dorește Transilvania. Unii conaționali ai acestuia arătau pe față că de Ziua Națională a României poartă doliu. Iar Ziua Națională este un simbol al națiunii și al țării (precum imnul, stema, drapelul) care trebuie, cu obligativitate, respectat. Peste tot în lume, nu doar la noi. Ce fel de sentimente să fi avut ungurii și ce fel de sentimente să fi avut românii după astfel de afirmații? Sunt și anumiți „experți” austrieci care pescuiesc în ape tulburi. Ei vin prin România, ne dau lecții de viețuire și de conviețuire, acuză Armata Română, Biserica, Academia Română, fiindcă sunt instituții identitare care „se încăpățânează” să apere valorile românești, în loc să înjure propriul popor. Ei se miră că nu lăudăm La Belle Époque de la 1900, pe jandarmii cu pene de cocoș la pălărie și nici pe „civilizatorii” veniți cu biciul spre noi. Disprețul față de Goga, de Coșbuc, de Vaida-Voevod ori de Kogălniceanu înseamnă desconsiderarea sacrificiilor milioanelor de români care au luptat pentru emanciparea națională, care s-au răzvrătit contra asupririi străine și care au făcut România Întregită. Dacă Kogălniceanu este asimilat cu eroarea, atunci și România ar putea părea în mintea unora o eroare a istoriei. Oare spre o astfel de stare de dispreț să fi ajuns Țara Românească, cu ajutorul unei legi nedrepte adoptate în Țara Românească? Golirea culturii românești de valori numai pentru că „progresiștii”, „globaliștii”, „anulatorii culturii”, „corecții politic”, „treziții” și alte grupuri marginale s-au apucat iar de treabă este un act absurd. Scriitorii și savanții noștri au trăit în epocile lor și au avut viziunile lor și greșelile lor. Cei care au comis crime au fost condamnați prin lege și numele lor sunt oprite de la celebrări în spațiul public. Ceilalți, oameni fiind și, deci, fiind supuși greșelii, au și greșit, dar unii au lăsat opere nemuritoare, de mare valoare. Ce să facem cu ele? Să le distrugem, să le interzicem? Numai regimurile de dictatură fac așa ceva. „Somnul rațiunii naște monștri” și atunci când vigilența întrece măsura.
Golirea culturii românești de valori numai pentru că „progresiștii”, „globaliștii”, „anulatorii culturii”, „corecții politic”, „treziții” și alte grupuri marginale s-au apucat iar de treabă este un act absurd. - Ioan-Aurel Pop, istoric
Cum să credem că o lege care vrea să-i protejeze pe evrei prin condamnarea acum, în mileniul al treilea, a lui Octavian Goga va fi privită cu simpatie de români? - Ioan-Aurel Pop, academicia
Disprețul față de Mihail Kogălniceanu înseamnă desconsiderarea sacrificiilor milioanelor de români care au luptat pentru emanciparea națională, care s-au răzvrătit contra asupririi străine și care au făcut România Întregită. - Ioan-Aurel Pop
Oare spre o astfel de stare de dispreț să fi ajuns Țara Românească, cu ajutorul unei legi (n.r. - Legea Vexler) nedrepte adoptate în Țara Românească? - Ioan-Aurel Pop
Aud că alogenii ne învață ce este onoarea și ne spun cât de înapoiați suntem prețuind țăranul român și denunțând discriminarea națională de odinioară. - Ioan-Aurel Pop
Indexul acesta al „rușinii” ar trebui în final să scoată din cultura românească pe cele mai mari valori și să „demonstreze” „ticăloșia ancestrală a valahilor”, situați undeva la coada Europei. - Ioan-Aurel Pop
Anularea culturii nu reprezintă deloc libertatea de exprimare, dimpotrivă ea restrânge drastic libertatea de exprimare și pedepsește delictul de opinie. - Ioan-Aurel Pop
Legea Vexler a fost inițiată de deputatul minorității evreiești Silviu Vexler și are ca obiectiv prevenirea și combaterea extremismului, antisemitismului și discursului instigator la ură.
Citește pe Antena3.ro
