"Mă numesc Alzheimer"

Numele Taniei Lovinescu v-a ajuns la urechi datorită textelor de muzică uşoară, dar mai ales datorită cărţilor sale cu adevărat speciale şi interesante. Tania Lovinescu are efervescenţă şi aplomb, o coloană mai verticală decât a multor tineri şi o bucurie de a trăi care te impresionează. Ultima ediţie a cărţii sale "Mă numesc Alzheimer", apărută la Editura CNI Coresi, ne-a oferit bucuria de a sta de vorbă şi de a depăna povestea vieţii şi a cărţilor pe care le-a scris de-a lungul timpului.

A absolvit Facultatea de Chimie, a lucrat apoi la Radio foarte mulţi ani. După 30 de ani, a simţit nevoia, într-o seară, să scrie "Trandafirul şi ciulinul". După aceea s-au mai adunat poezii şi Mihai Gafiţa, redactor-şef la Editura Cartea Românească, i-a publicat o carte "Oamenii, visele". "Erau câteva poezii, nu toate, care au rezistat", spune Tania Lovinescu.

"După aceea, pentru că am avut o viaţă foarte complicată, au fost perioade în care nu scriam decât ce era nevoie pentru munca mea, colaboram cu radioul, cu ziare. Aveam de lucru. La propunerea lui Mihai Roşianu, preşedintele Institutului de Cultură şi preşedintele Relaţiilor Internaţionale, am fost recomandată la Consiliul Naţional al Femeilor, care avea nevoie de câţiva oameni care să ştie să scrie, să vorbească şi să accepte nişte reguli destul de severe.

Am lucrat la CNF mulţi ani. Deşi e cea mai grea perioadă din viaţa mea, mi-a plăcut foarte mult noi nu aveam ce să facem în Bucureşti, fiecare plecam în alt judeţ, la sate, noi nu puteam să luăm hotărâri, dar vedeam în ce măsură femeile sunt respectate, dacă e vreuna în consiliul primăriei, dacă există o casă de naşteri, dacă la grădiniţă au tot ce le trebuie. Astfel, fiecare contribuia ca lucrurile să se amelioreze, nu mult, dar era o anumită grijă.

Din păcate, la un moment dat, s-a întâmplat un lucru neplăcut. Elena Ceauşescu a cerut să se semneze două decrete, împotriva avortului şi împotriva divorţului. Soţia lui Chivu Stoica, o ingineră frumoasă din Petrila, Maria Manolescu, s-a opus: "Şi aşa femeile sunt inferioare, mănâncă bătaie, rabdă, fac copii până nu mai pot. Cum să le mai facem viaţa şi mai grea?"

Se întâmpla la 21 august 1967. A doua zi Consiliul Naţional al Femeilor a fost desfiinţat. Gata! Un capitol şi din viaţa Taniei Lovinescu, şi a celorlalte colege, se încheia.

În aceste condiţii, familia Taniei Lovinescu a fost lovită de un mare necaz. "Soţul meu avea 50 de ani, era atât de tânăr şi dintr-o dată nu a mai ştiut cine e, unde e, ce face. Am fost cu el la un doctor care a pronunţat un cuvânt pe care nu-l auzisem în viaţa mea: Alzheimer. Acum îl aud din păcate deseori. Am lucrat mult timp în presă, iar după 50 şi ceva de ani am fost pensionată.

În zilele în care nu eram foarte fericită pentru că se adunaseră probleme, doi copii la şcoală, soţul bolnav, nu-mi dau seama cum mi-a venit această îndrăzneală, pentru că eu mă consideram doar un gazetar de treabă, îmi făceam meseria, am adunat poezii şi am făcut o carte care a stârnit valuri, «Arpegii de toamnă». În loc să cânte bucuria vieţii, prezenta acea carte nişte lucruri grave.

Spre mirarea mea, această carte a apărut în acele vremuri. Încet, încet oamenii mă descopereau. Trebuie să acceptaţi ideea că unei femei mai în vârstă, care nu era frumoasă, nu era tânără, avea copii, avea boli, o mulţime de necazuri, nu-i venea uşor să publice şi ca în această activitate a ei să se implice alţi oameni. Apoi, am scris o carte mai puţin obişnuită, despre nişte oameni, salariaţi la Ministerul de Comerţ Exterior, care au fost arestaţi şi condamnaţi la moarte pentru că avuseseră legături cu străinii, pentru asta fuseseră angajaţi, şi nu se ştie dacă nu cumva au vândut nişte secrete ale României.

Au existat oameni care s-au luptat pentru ei, i-au eliberat, s-au plătit ceva bani, fapt este că am scris «Aproapele meu» despre câţiva dintre aceşti oameni. În mod surprinzător, Editura Cartea Românească, pe atunci condusă de Marin Preda, m-a chemat. M-am dus la el, eram topită, mă gândeam că nu îmi va publica deloc cartea. Marin Preda s-a uitat urât la mine şi mi-a zis: «Ai văzut contractul?

Ştii ce scrie în el?». «Da, 5.000 de exemplare.» «L-am modificat eu şi scrie 25.000 de exemplare.» De altfel, Marin Preda mi-a arătat multă încredere şi atunci, şi-n alte momente, poate că a simţit că nu era atât vorba de talent, cât de calitatea unui om care nu voia să se învârtească, să scoată ceva. Fapt este că la Uniunea Scriitorilor, unde aveam şedinţă în fiecare lună, m-am împrietenit mai mult cu câţiva dintre oamenii de acolo. M-am simţit foarte bine cu ei.

Până la Revoluţie. Eu eram deja plecată din ţară atunci. Am revenit după 12 ani. Între timp au mai apărut cărţi în România, precum «Femeia lui Loth», care a apărut în altă ţară a avut şi o replică aici. A avut un mare succes".

"Şansa mea a fost", spune Tania Lovinescu, "pentru că eu zic că Dumnezeu mă iubeşte, altfel nu aş fi avut aşa o viaţă complicată şi interesantă, Aurel Giroveanu. El a vorbit cu Florin Bogardo, care avea nevoie de cineva să compună textele melodiilor sale. Bogardo era foarte pretenţios. Fiecare literă, fiecare cuvânt, de trei ori îl întorcea să fie perfect. În această perioadă, cu toată nenorocirea, primul nostru cântec a fost «Flori de câmp, sălbatice flori de câmp, vă regăsesc mereu în calea mea, vă adun şi-n vasul de lut strămoşesc vă pun şi din flori de câmpie un crâmpei de Românie s-a născut»...




S-a scris în ziare că cea mai frumoasă declaraţie de dragoste pentru ţară a fost aceasta. Acest succes mi-a dat atâta putere, încât boala nu a mai avut dimensiunile ei atât de tragice, ci a devenit una din componentele vieţii mele. Dacă nu ar fi fost această şansă cu muzica uşoară şi aş fi trăit numai la căpătâiul lui, ar fi fost îngrozitor. Când am scris cartea «Mă numesc Alzheimer», am primit foarte multe scrisori de la femei. Nu s-a descoperit încă motivul pentru care apare şi ceea ce este ciudat şi ce spun doctorii, că adevărata boală Alzheimer apare la cei de 50 sau 60 de ani.

Pentru că la 70 de ani, 80, de acum vorbim despre bătrâneţe, senilitate, oboseală. Se face un tratament cu Aricef, care încetineşte şi dăruieşte oarecum viaţă, dar mi se pare prea puţin. Cinci ani am trăit astfel. Am avut o viaţă extraordinar de interesantă, faptul că oamenii au avut încredere m-a bucurat. Am fost surprinsă să constat la un moment dat cum unele femei au peste 42 de perechi de pantofi, eu am avut numai o pereche de cizme. Şi am mai avut 11 operaţii, la inimă am anevrism, o bucată din inimă s-a desprins de la locul ei şi a plecat în altă parte. Sunt o minune a naturii că trăiesc. Tot ce mai pot face este să-i ajut pe oameni... Ce poate fi mai frumos decât să ajuţi oamenii?", a încheiat Tania Lovinescu.

Editura CNI Coresi intenţionează să recidiveze în colaborarea cu marea textieră a şlagărelor de excepţie ce poartă semnătură Florin Bogardo. Astfel, volumul de versuri al Taniei Lovinescu "Catedra de vrăbii", dedicat tinerei generaţii, se află în pregătire spre tipărire.

O femeie excepţională, o viaţă la fel, iar modul în care a ales să supravieţuias-că suferinţei profunde provocate de regresia până la anihilare a celui care i-a fost suflet-pereche nu poate decât să ne determine să o admirăm şi mai tare.

 

Frumuseţea României
"Trebuie să vă spun că sunt recunoscătoare acestei munci grele pentru că nu aş fi cunoscut niciodată nici frumuseţea României, nici amărăciunile ei, nici inteligenţa. Am întâlnit copii străluciţi, am văzut lucruri pe care altă ţară ar fi dumnezeiesc de înconjurată. Undeva, în Ardeal, am găsit stâlpi puşi din epoca romană, mâncaţi de ploi, puşi de soldaţi egipteni. Am văzut cimitire nemaipomenite, Săpânţa sau cuptoarele dacice de la Medieşu Aurit, piese arheologice la profesori care aşa cum puteau încercau să creeze un mic muzeu, aduceau de acasă un lănţişor care era mai vechi, am văzut atâta frumuseţe în aceşti oameni care încercau să dea celorlalţi un pic de bucurie şi de cultură.

De gura noastră uneori se mai făcea o grădiniţă, alteori un cămin cultural. Mă gândesc la aceste colege şi la munca noastră cu respect pentru că aceste cămine culturale au devenit cârciumi unde se aşează toţi cei din sat. Restul vine de la sine. Am avut şansa de a cunoşte România dincolo de Bucureşti, teatre, cinematografe. Lucrul acesta m-a schimbat şi pe mine pentru că am înţeles că valorile unor oameni sunt mai importante decât avuţia lor."

 

O carte despre Alzheimer
A scris "Mă numesc Alzheimer" pentru că un prieten doctor i-a cerut cu insistenţă acest lucru. Pentru că el voia ca această carte să-i ajute pe oameni. Prima surpriză a fost că Ambasada României i-a cerut să facă acolo prezentarea primei cărţi, ceea ce nu se obişnuia. Apoi cartea a fost cumpărată de doctori în aşa fel încât primul lot a fost epuizat. O altă editură, văzând că se vinde, a mai scos o ediţie. "Altă editură a scos o ediţie în limba engleză, spune Tania Lovinescu, pentru că aceste cărţi au ajuns şi în America, am primit o scrisoare în care o doamnă care a lucrat la radio cu mine îmi spunea că Nancy Reagan îmi mulţumeşte pentru că i-a plăcut foarte mult cartea. Am primit nişte scrisori... există un poet a cărui mamă a avut Alzheimer, sora lui era doctoriţa mea.

A luat cartea şi alte persoane mi-au spus că nu ştiu dacă ar fi răbdat până la urmă această nenorocire. Pleca şi se închidea în lift. Nu era zi fără asemenea întâmplări. Uneori îl aducea cineva de la o tutungerie. Nu puteam să-i cer să rămână acasă, era un om activ, cânta la vioară, era inginer. Un om cultivat. O lună, două colegii l-au acoperit, a fost pensionat, apoi a murit."