Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nonagenatul domn Visinescu a continuat sa isi povesteasca amintirile pentru Jurnalul. In acest episod relateaza despre cum a evadat din prizonieratul sovietic, in care cazuse dupa 23 august 1944.
● Jurnalul National: Pe Mihai Antonescu l-ati vazut pledand? Se spune ca era doar un bun teoretician...
● Constantin Visinescu: Era un divagist... se invartea in jurul cozii. Nu se compara cu mari oratori precum Mircea Djuvara, Micescu, Meitani sau Fintescu, pe care era o placere sa-i asculti pledand.
● Cat timp ati facut studiile superioare, i-ati cunoscut pe Iorga si Nae Ionescu?
● Cu Iorga chiar am colaborat, era un om foarte complex, tinea si un curs de istoria presei. L-am cunoscut in niste anticariate tinute de evrei, niste mici alveole situate langa sediul Serviciului Special de Informatii. Nae avea teoretic un curs de logica, dar ne vorbea, de exemplu, despre istoria Bisericii Catolice. Nae avea succes mare la femei, venea tot cuconetul din Bucuresti. Tin minte ca avea un fel de camasi dintr-o matase egipteana, speciala, si o privire diabolica, vultureasca. Tin minte ca in timpul unui curs se auzea de pe strada fanfara militara. Nae a tacut brusc, a inceput sa bata ritmul muzicii si apoi a intrebat publicul, fara legatura cu ce zicea inainte: "Doamnelor si domnilor, nu va place strada?!". Cand am plecat sa fac doctoratul la Paris am primit o bursa de stat de 7.000 de lei pe luna, 1.000 de franci, era o suma mare. Si acolo am avut profesori mari. Am prins ocuparea Parisului de nemti, si cum Ambasada Romaniei se mutase la Vichy si nu mai ramasese la Paris decat un birou consular, care tinea evidenta studentilor, am inceput sa fiu bombardat cu scrisori de concentrare in armata. M-am intors in iulie 1941 si am ajuns direct pe Nistru.
● Erati sublocotenent?
Da si aveam drept incheitor al plutonului pe care-l comandam pe un terist foarte cult, poetul Gellu Naum. Facusem, pe front, un pariu cu el despre o chestiune de istorie literara. Pretul pariului era sa iti lasi barba pe jumatate de fata si sa circuli asa prin Bucuresti la prima permisie. Am pierdut si cum am ajuns la Chitila, intr-o pauza, m-am ras doar pe un obraz in toaleta trenului. Am mers asa din Gara de Nord pana acasa, in uniforma de ofiter, noroc ca nu m-a prins patrula comenduirii, toata lumea se uita dupa mine.
● Pana unde ati ajuns cu armata? Ati fost si la Odessa? Cum ati fost ranit?
● Nu, corpul nostru de armata a plecat spre Kuban, acolo m-au si ranit. Era o zapada de doi metri si soldatii mei erau incaltati in opinci. M-au ranit intr-o comuna care se chema Sovietska. Aveam in mana o pusca mitraliera ZB, cu care trageam spre pozitiile sovietice, asediam un damb intarit. Cand armam pusca, trebuia sa ma rastorn cu burta in sus, cu ochii spre cer. Stateam asa, cand au inceput rusii o tragere cu Brandt-ul. Asta arunca schije aproape de nivelul solului si am ramas fara o parte din picior, era ziua de 9 septembrie 1942. M-a salvat ordonanta mea, unul Adam, foarte fricos de altfel, dar o namila de om, m-a carat de acolo. Am stat sase luni in convalescenta, eram locotenent si decorat de doua ori, dar m-au trimis la loc pe front.
● Cum ati fost capturat de rusi?
● Pe 28 august 1944, in Basarabia. Dupa 23 august, batalionul meu a primit ordin sa porneasca spre tara pe jos. Eram cu un prieten procuror, tot ofiter de rezerva, Tedy Stanciulescu. Ajunsesem intr-o comuna cu nume nemtesc, care fusese populata cu colonisti. Ne-am trezit inconjurati de rusi brusc, care ne-au somat sa predam armele. Soldatii nostri ne-au protejat, se zvonea ca rusii omoara ofiterii. Am imbracat haine de simpli soldati si cand s-a predat armamentul si ne-au incolonat rusii, soldatii mei ne-au bagat la mijloc, printre ei. Am incercat sa le explicam rusilor ca nu mai suntem dusmani, dar ne-au dus peste bug, la Nikolaevka, unde ne-au dus intr-un fel de bivuac si ne-au pus sa taiem lemne cu niste topoare neascutite, le-am frecat de pietre, sa facem ceva cu ele. Daca nu faceam norma, nu primeam de mancare. Norocul nostru a fost ca ne pazeau doar cativa oameni, cu pusti antice, aveau baionete de un metru.
● Din cauza asta ati decis sa evadati?
Ideea i-a venit lui Tedy dupa doua saptamani. Fiindca nu ne perchezitionasera cu atentie, aveam o harta nemteasca si niste biscuiti de razboi, tot germani, tari ca piatra. Am pornit-o si am mers numai noaptea, prin lanuri. Daca as putea, as ridica o statuie verzei, ea ne-a salvat viata. Gaseam pe traseu varza, care de dimineata era plina cu roua si puteam asa sa bem apa si sa mancam. Ziua dormeam cu schimbul in lanuri. In aproape trei saptamani am ajuns la Iasi. Ne-au dus direct la spital, eram plini de raie, aveam pustule purulente. Dupa ce am stat un timp la dermatologie, a urmat ceva absurd, demn de Caragiale.
● Unde, la Bucuresti?
● Da, la comenduire in Iasi au zis ca nu ne pot identifica, pana la urma au facut-o dupa o decoratie Steaua Romaniei, pe care o pastrasem in tot timpul asta in buzunar, ne-au dat foi de drum. La Bucuresti am ajuns dupa zece ore si ne-am prezentat la comenduirea cavaleriei, pe Strada Uranus. Aici, un domn capitan Pastravanu, profesor de gimnastica, ne-a acuzat ca am dezertat de la trupele prietene sovietice. A facut proces-verbal, ne-a trimis cu escorta la Malmaison. Aici, noroc ca si-au dat seama judecatorii militari ca e o situatie absurda, ne-au judecat in regim de urgenta si ne-au achitat. Am ajuns acasa ras in cap si putind ingrozitor a sulf, de la tratamentul antiscabie. Ai mei au deschis geamurile cum am intrat in casa, asa de urat miroseam.
Citește pe Antena3.ro
