Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Neprețuite felicitări, Marianne Jaeglé, pentru idee, pentru curaj și realizarea în sine a acestui roman al înțelepciunii melancolice și - de ce nu? - tardive - „Ultima după-amiază a lui Seneca” - publicat în România grație prietenilor de la Editura Trei! Și-acum, prima mirare: ce te-a determinat să scrii această carte? Care a fost imboldul intim? În ce context s-a consumat această inițiativă suspendată undeva între un refuz (al lui Tacitus, care n-a consemnat în istoriile sale ultimul discurs, cunoscut în epocă, al filosofului care l-a consiliat pe Nero) și un regret (al lui Montaigne) și recompensată, iată, cu Prix Orange du Livre (2024)?
- Marianne Jaeglé: Am fost interesată întotdeauna de personajul Nero, ceea ce m-a făcut ca, la intervale regulate, să citesc biografiile care i-au fost consacrate. Chestia asta datează de la învățarea limbii latine la școală, în copilărie, când li se preda elevilor ultimele cuvinte pe care se presupune că le-ar fi rostit Nero înainte de a muri: „Qualis artifex pereo”: Ce artist piere odată cu mine. Paradoxul acesta al unui tiran care se consideră un mare artist m-a făcut întotdeauna să-mi pun întrebări. Totuși, această curiozitate nu s-a putut concretiza decât în ziua în care am realizat că nu ne rămăsese părerea lui Seneca despre fostul său elev. Ne lipsea versiunea lui în această poveste, dacă pot spune așa. El, numai el, putea să vorbească despre Nero în cunoștință de cauză. El era persoana potrivită pentru a ne ajuta să-l înțelegem pe cel pe care îl considerăm un monstru. Plecând de aici, am început să concep romanul.
Tentația abandonului
- Ați intenționat, deci, să scrieți despre împăratul Nero (37 d.Hr. - 68 d.Hr.), dar v-ați trezit că vă sună în minte vocea gânditorului și omului politic Seneca (4 î.Hr. - 65 d. Hr.), suficient încât să vă hotărâți să răsturnați cumva povestea. Oricum, citind, l-am simțit tot timpul acolo, la pândă, pe Nero, ba până și pe maică-sa, pe Agrippina. Vie frescă ați conturat, Marianne Jaeglé! Care a fost cea mai vibrantă provocare pe care ați acceptat-o în timpul scrierii romanului? Chiar așa, în cât timp l-ați scris?
- Până la urmă, am scris această carte destul de rapid: am început textul în septembrie 2022 și l-am terminat în iunie 2023. Am lucrat documentându-mă din numeroase surse, dar bazându-mă mai ales pe Analele lui Tacit, care este sursa principală de care dispunem. Lucrul cel mai dificil în această muncă de scriere era să nu dau o imagine stereotipă, înțepenită, prăfuită a acestor personaje care au trăit în urmă cu aproape două mii de ani și care sunt oarecum prinse în legenda lor, încremenite în statuile lor de marmură. Voiam să le readuc la viață, să le arăt ca pe niște ființe cu adevărat vii, însuflețite de pasiuni și de dorințe asemănătoare celor pe care le trăim noi astăzi. Dar mărturisesc că era greu, din toate punctele de vedere, și că am fost tentată să abandonez de mai multe ori!
Goana după suspans
- Până la urmă ați dus munca la capăt. Mi-a plăcut, trebuie să recunosc, finalul: înainte de a-și da ultima suflare, cu venele de la genunchi și de la încheieturile mâinilor deschise, Seneca mai primește o ultimă, grea lovitură. Nero îl înștiințează, printr-o scrisoare - cum altfel - că cel mai bun prieten și nepotul filosofului se află în mâinile împăratului. Pentru mine, aici a fost finalul, înainte de scrisoarea libertului Felix, care face ca ultimul discurs al lui Seneca să fie păstrat și să justifice, astfel, povestea. Câte frământări, câte straturi de gânduri ați înlăturat pentru a ajunge la acest final? S-a impus de la început, pe parcurs, ori în ultimă instanță?
- În timp ce scriam cartea, mă întrebam cum să mențin interesul cititorului, deși el cunoaște (o parte din) sfârșitul poveștii. Seneca moare, o știm cu toții. Trebuia așadar să inventez o modalitate de a păstra suspansul, fără să trădez adevărul istoric. Acest final mi s-a impus treptat. Întreg romanul povestește înfruntarea dintre Seneca și elevul său, o înfruntare care crește progresiv în intensitate și culminează cu momentul morții filosofului. Într-adevăr, Nero nu se mulțumește să ceară moartea celui care l-a ajutat neîncetat, el mai vrea, în mod destul de pervers, să-i dovedească că a greșit, să-i distrugă opera întregii vieți. Cunoscându-l foarte bine, Seneca se străduiește să ocrotească lucrul cel mai prețios pentru el, acceptând să plătească cu viața pentru greșelile pe care le-a comis. Cititorul asistă la această înfruntare, ca la o luptă între bine, întruchipat de Seneca, și rău, întruchipat de elevul său. De aici necesitatea de a concepe romanul ca o partidă de șah, dacă se poate spune așa, la care cititorul asistă întrebându-se cine va face ultima mutare și cine va câștiga partida.
O idee nemuritoare
- Ați cercetat, v-ați documentat, ați studiat surse antice diverse, inclusiv „Epistolele lui Seneca către Lucilius”, de aceea vă chestionez: care apreciați că este cea mai roditoare idee a gânditorului Seneca, una care să fructifice inclusiv astăzi, în vremurile pe care le trăim noi?
- Pentru mine, detașarea pe care o recomandă Seneca față de tot ceea ce nu stăpânim este foarte de actualitate și astăzi. Dacă nu vrem să fim sclavii trupului nostru, ai destinului nostru, ai pasiunilor noastre, trebuie să păstrăm distanța față de ele.
- De unde pasiunea pentru istorie, pentru personaje faimoase ale omenirii? Ați scris și despre Van Gogh, Leonardo da Vinci… De unde aplecarea către filosofie?
- Vincent Van Gogh, Seneca, Leonardo da Vinci sunt niște modele pentru mine. Viața lor, cugetările lor, luptele pe care le-au avut de dus, fie pentru a face ca arta lor să existe, fie pentru a-și propaga ideile, mă pasionează. Așa încât trezesc în mine dorința de a scrie pentru a le povesti. Este foarte simplu.
Conștiința instabilității actuale
- Ce scriitori, ce cărți v-au schimbat, în timp, modul de a gândi? Numiți, vă rog, câteva mai aproape de inimă și de minte.
- Cred că toate cărțile ne schimbă. Dar cele pe care le citim în tinerețe ne marchează mai mult decât celelalte. Marcel Proust, Cehov, Balzac… Le sunt profund îndatorată, lor ca și multor altora. Ei au modelat ceea ce Proust numește „zăcămintele solului nostru mental”. Pornind de la ei privesc altfel lumea, mă străduiesc să o înțeleg și să o analizez. Dar, ca să dau un exemplu precis, o carte care m-a marcat pentru totdeauna a fost Moartea e meseria mea de Robert Merle, pe care am citit-o în adolescență. Am admirat, și încă admir, efortul scriitorului de a face inteligibil ceea ce nu poate fi înțeles.
- Trăim vremuri mișcate din matca normalității, a bunei înțelegeri, a păcii. La intervale regulate Europa are tendințe suicidare, se angrenează în minciuni și războaie nimicitoare. Nici în țările precum Franța (unde instabilitatea politică e la ordinea zilei) nu-i totul roz. În plus, în aproape toată Europa s-au resuscitat mișcările de dreapta. Acum, mirarea: ce forțe, ce pârghii credeți că îi aruncă pe europeni în discordie și moarte?
- Nu sunt politolog și mă voi feri să formulez ipoteze pentru care nu mă simt competentă. Dar fără nicio îndoială conștiința instabilității actuale și a riscurilor la care este expusă lumea noastră m-a inspirat să scriu în acest moment. Nero avea o șansă unică, aceea de a consolida Imperiul. O ratează, abandonându-se pasiunilor lui funeste. După el, Imperiul se destramă și în cele din urmă se prăbușește din cauza divizărilor. Sper ca Europa noastră să nu aibă aceeași soartă.
România - curaj, bunătate, inteligență
- „Ultima după-amiază a lui Seneca” a fost publicată toamna aceasta și în România. Ce știți despre români și despre patria lor? Ați fost vreodată în „Țara lui Dracula”, una francofonă de altfel? Cum se vede România dinspre Franța?
- Trebuia să vin la București cu ocazia apariției în limba română a cărții mele Vincent asasinat, pentru a o prezenta cititorilor. Călătoria era prevăzută pentru luna martie 2020… dar pandemia de COVID a blocat totul. Am rămas cu regretul de a nu fi putut vedea această țară. Pentru mine, ea se întruchipează în curajul, bunătatea și inteligența reginei Maria.
În lipsa fraternității
- Există câțiva oameni de mare valoare în trecutul comun al Franței și României: Constantin Brâncuși, Emil Cioran, Eugen Ionescu, George Enescu. V-ați apropiat vreodată de opera vreunuia dintre ei?
- Evident! Am studiat piesele de teatru ale lui Eugène Ionesco la școală. L-am citit pe Cioran. Și am o profundă admirație pentru lucrările lui Constantin Brâncuși. Cunosc mai puțin opera lui George Enescu, fără îndoială pentru că nu sunt prea sensibilă la muzică.
- Liberté, égalité, fraternité - care dintre aceste trei sloganuri îi lipsește astăzi Franței cel mai mult?
- În mod clar, fraternitatea, după părerea mea. Dar nu doar în Franța lipsește această valoare, cred că, din păcate, lipsa ei s-a generalizat în lumea întreagă.
Despre Marianne Jaeglé
Marianne Jaeglé (n. 1967) este licențiată în literatură modernă. După o primă etapă profesională în cadrul Ministerului Educației Naționale, a fost redactor la mai multe edituri, după care s-a dedicat animării atelierelor de scriere. La început a fost formatoare în cadrul Atelierelor Élisabeth Bing, însă în 2018 s-a alăturat echipei AlephÉcriture. A debutat în 2005 cu volumul Histoire de Paris et des parisiens. În 2010 a publicat primul ei roman, Vous n’aurez qu’à fermer les yeux, urmat de Vincent asasinat (2016) și Un instant dans la vie de Léonard de Vinci (2021). Cel mai nou roman al ei, Ultima după-amiază a lui Seneca, a primit prestigiosul Prix Orange du Livre 2024.
„Am studiat piesele de teatru ale lui Eugène Ionesco la școală. L-am citit pe Cioran. Și am o profundă admirație pentru lucrările lui Constantin Brâncuși”, Marianne Jaeglé, scriitoare
„Pentru mine, România se întruchipează în curajul, bunătatea și inteligența reginei Maria”, Marianne Jaeglé, scriitoare
„Detașarea pe care o recomandă Seneca față de tot ceea ce nu stăpânim este de actualitate și astăzi. Dacă nu vrem să fim sclavii trupului nostru, ai destinului nostru, ai pasiunilor noastre, trebuie să păstrăm distanța față de ele”, Marianne Jaeglé, scriitoare
„Van Gogh, Seneca, Leonardo da Vinci sunt niște modele pentru mine. Viața lor, cugetările lor, luptele pe care le-au avut de dus mă pasionează”, Marianne Jaeglé, scriitoare
„O carte care m-a marcat pentru totdeauna a fost Moartea e meseria mea de Robert Merle, pe care am citit-o în adolescență”, Marianne Jaeglé, scriitoare
Citește pe Antena3.ro
