Aş fi dat la televizor bătăturile jurnalistului pârlit de la Caracal.
Aş fi arhivat imaginile acelea. Peste ani, le-aş fi arătat cohortelor
de candidaţi la facultăţile de jurnalism, cu capetele doldora de
„promptărese” de succes. Din miile de aspiranţi la cea mai frumoasă
meserie din lume ar rămâne, probabil, o mână de oameni. Ar fi aceia
care vor fi decis să pornească pe urmele celui care cotrobăia
Bucureştiul fără o leţcaie în buzunar, în căutarea marelui reportaj.
Nu ştiu dacă Marius Tucă mai are azi bătături. Cert este că a ajuns să conducă cel mai bun ziar din România.
CA ÎN PRIMA ZI DE ŞCOALĂ, DAR CU AERUL CĂ DAI BACALAUREATUL
- Q Magazine: Cum a fost ziua aceea de 7 iunie 1993?
Marius Tucă: Aaa, păi cine mai ştie? O zi în care credeam că o
să răstorn pământul, era o zi în care credeam că toată
lumea este a
mea, era o zi în care mă credeam buricul pământului, dar, în egală
măsură, debutantul perfect în meseria asta. Era o zi în care eram
reporterul frenetic, dar şi omul care voia să aibă ziarul său, condus
de el, cu un milion de cititori.
Era ziua în care orice mi se părea posibil şi fiecare lucru era atât de
greu de făcut. Era o zi în care puteam să cuceresc lumea, dar îmi era
foarte greu să îmi dau seama care e lumea şi ce înseamnă lumea. A fost,
până la urmă, ziua de naştere a „Jurnalului Naţional” şi, într-un fel,
şi ziua mea de naştere, ca şef de ziar. Imaginaţi-
vă că în „Jurnalul Naţional” am început când nu împlinisem 26 de ani... Am fost cel mai tânăr redactor-şef de ziar.
E ca în prima zi de şcoală, dar cu aerul că dai bacalaureatul. Ca în
prima zi de facultate, dar cu aerul că deja îţi dai doctoratul. 15 ani
în care proprietarul Dan Voiculescu ne-a lăsat să facem ziarul ca şi
când ar fi fost al nostru, ca şi când ar fi fost al meu. Sunt tot soiul
de sentimente amestecate legate de 15 ani, şi asta pentru că sunt 15
ani din viaţa ta, înainte de orice. Şi, cum nu există decât o singură
viaţă şi 15 ani sunt 15 ani din viaţa ta, până la urmă îţi dai seama în
ce mare măsură şi în ce importantă măsură ziarul a fost viaţa ta.
- Ce s-a întâmplat atunci, în 2004, când aţi hotărât că trebuie
să fiţi cei mai buni? Că trebuie să faceţi din „Jurnalul
Naţional“numărul 1?
În 2004 s-a întâmplat că trecuseră aproape 9 ani de emisiune şi, cumva,
se termina un ciclu în ceea ce priveşte viaţa mea de realizator de
televiziune (chestia asta cu „realizator” nu-mi place). Din momentul
ăla de care mă întrebi, am trecut la ideea că „Jurnalul Naţional” sunt
eu. Tot ceea ce însemnam eu atunci, toată experienţa mea în meseria
asta, toată nebunia mea, toată fantezia mea a fost transferată printr-o
transfuzie generală în „Jurnalul Naţional”. Practic, eu am devenit al
„Jurnalului Naţional”, eu m-am transformat în „Jurnalul Naţional”. Şi
ştiinţific, şi literar vorbind, a avut loc o transformare totală sau o
contopire totală între „Jurnalul Naţional” şi Marius Tucă.
Şi atunci i-am condamnat pe toţi la a fi Numărul 1, i-am condamnat pe
toţi, dar, în primul rând, pe „Jurnalul Naţional” să fie Numărul 1 sau
i-am condamnat pe toţi colegii mei să creadă că pot fi Numărul 1.
- Totuşi, eu, ca cititor obişnuit al ziarului, simt că acum „Jurnalul” nu mai este la fel de bun ca în urmă cu un an-doi…
Măi, se întâmplă, pentru că există cicluri şi cicluri. Cele mai
importante lucruri le-am făcut în continuare, de la caravana
„Jurnalului”, la festivaluri de folk, dar ştiţi cum e, ca şi în viaţă,
există cicluri, unele ascendente, altele descendente. Perioade în care
creşti foarte tare şi perioade în care nu mai crezi în ceea ce ai
făcut. Probabil că s-a întâmplat să trecem printr-o perioadă
dintr-astea. Ceea ce vă garantez eu este că lucrurile se vor întoarce
sau vor fi luate iarăşi de la capăt. Ceea ce ne propunem aicea este ca
în fiecare zi să fim cei mai buni şi, în egală măsură, în fiecare zi să
o luăm de la capăt.
ÎNCERC SĂ FIU RĂU, DAR NU-MI IESE!
V-aţi ameninţat de multe ori colegii că îi veţi pedepsi, că îi amendaţi…
E un fel de a-i alinta, până la urmă…
E un fel, până la urmă, şi de alint şi de…un fel de şantaj sentimental,
fiindcă nu prea reuşesc cu amenzile şi cu astea. Nu intră în structura
mea „profesională” pedepsele, amenzile, chestiile de genul ăsta… Nu
reuşesc! Încerc să fiu rău, dar nu-mi iese aproape niciodată. Sau îmi
propun în foarte multe momente să fiu dur, aspru, dar nu reuşesc să fiu
uneori decât penibil, aşa că… Şi acuma plec de la ideea că ar trebui să
existe un tabel de reguli în ceea ce priveşte respectarea îndatoririlor
profesionale, dar mi-e teamă să nu eşuez ca şi până acum în bunătatea
care cred eu că mă caracterizează sau cel puţin aşa îmi spun ei.
- Şi totuşi, când reuşeşte cineva să îl calce pe bătături pe Marius Tucă?
Se poate întâmpla într-o secundă. Alteori se poate întâmpla după ani de zile. Nu există o reţetă a călcatului pe bombeuri.
- În cât timp vă daţi seama dacă un jurnalist este bun sau nu?
„Jurnalul” a început singur să selecteze oamenii. O dată prin venirea
lor. Este un fel de fiinţă care are toate caracteristicile unui
manager, un manager de succes. Adică el, „Jurnalul”, este, până la
urmă, cel care cerne, cel care selectează, cel care recompensează.
Aproape că există un soi de selecţie naturală. Atâta timp cât există
fiinţa „Jurnalul Naţional”, lucrurile astea se pot întâmpla şi se
întâmplă de la sine.
„AM ZIS ÎNTR-UN INTERVIU CĂ SUNT ÎNALT, TANDRU ŞI MIŞTO!”
- Aţi afişat întotdeauna o anumită aroganţă!
Nu sunt un tip arogant! Este o etichetă de care nu ştiu dacă pot să
scap. Tu, care ai stat de vorbă cu oamenii de aici, îţi poţi da seama
că nu e decât o etichetă. Sunt convins în mare măsură că timiditatea
este cea care a creat acest mit al aroganţei şi agresivităţii mele, al
durităţii mele. Zilele trecute am fost la un stomatolog, şi o
asistentă, care mă vedea pentru prima dată acolo, mi-a zis că mă credea
mult mai dur – trec peste faptul că am zis într-un interviu că sunt
înalt, tandru şi mişto şi toată lumea mi-a scos pe ochi chestia asta.
Erau nişte figuri de stil. Asistenta credea despre mine că sunt foarte
dur, foarte agresiv, arogant! Ar fi vrut să spună, dar nu a avut
curajul până la capăt. Şi că a găsit în mine un om cald, şi asta nu se
întâmpla pentru că eram pe un scaun stomatologic, ci pentru că aşa sunt
eu întotdeauna, ăsta este modul meu de a fi.
Probabil că da. În momentul când, din timiditate, afişezi o anumită
agresivitate. În momentul când, din timiditate, încerci întotdeauna să
te aperi, să fii în atac, să fii tu cel care atacă, să fii tu cel care
se află mereu în
ofensivă, creezi automat senzaţia asta. Şi de aici până la arogantul suprem nu este decât un pas.
„NU MAI SUNT DE MULT PRIETEN CU DAN DIACONESCU!”
- Toată lumea se aşteaptă, probabil, să vă întreb despre Dan Diaconescu. Eu o să vă întreb dacă vă uitaţi la OTV?
În meseria mea, mă uit la tot ce înseamnă presă şi televiziune, însă nu exagerez!
Nu m-am mai întâlnit de mult cu Dan. Îmi pare rău, dar trebuie să spun
că nu mai suntem prieteni de foarte multă vreme. Însă prietenia care
ne-a legat şi începuturile care ne-au legat într-o anumită vreme mă
fac, dintr-un bun-simţ şi dintr-un respect faţă de anii ăia atât de
frumoşi, de sălbatici, să nu vorbesc despre Dan Diaconescu decât din
amintirile duioase, naive şi extraordinare de la începutul carierei
noastre.
OCHII DARIEI, CUVINTELE NEGUŢEI
- Care au fost cele mai grele momente ale jurnalistului Marius Tucă?
Sunt legate de momente de cotitură la „Jurnalul” sau în „Antena 1”, la
emisiune, dar cele mai grele cred că sunt momentele acelea în care
rămâi singur, pentru că există o vorbă: „La succese toată lumea, la
eşecuri rămâi singur!” Atunci când am rămas singur, şi nu neapărat că
eram singur, pentru că eu am trăit cumva în singurătate începând din
copilărie, când m-am jucat foarte mult singur şi am copilărit într-o
bună măsură singur, pentru că aveam
casa undeva într-un câmp, lângă o
pădure. Deci nu de singurătate e vorba aicea, ci de momentele în care
nu mai crezi, crezi că nu mai poţi să mergi mai departe. Am avut
momente în care am crezut că nu pot să merg mai departe. Culmea, tocmai
mie, căruia mi se potrivea atât de bine şi chiar a fost folosit
sloganul pe emisiunea mea: „Mergi mai departe!” Culmea era că, de multe
ori, eu nu puteam să merg mai departe! Însă, până la urmă, sub povara
acestui slogan – ce fac uneori sloganurile din oameni! –, sub povara
identităţii mele sau sub presiunea identităţii mele, prizonier fiind al
identităţii mele, până la urmă am putut să merg mai departe.
- Ce v-a ajutat? Sunteţi un om religios?
Sigur, eu cred în Dumnezeu şi sunt momente în care te gândeşti la
divinitate, dar astea sunt lucruri prea intime ca să vorbesc de ele.
Ochii Dariei (n.r. – fiica), cuvintele Neguţei (n.r. – soţia),
sfaturile mamei, sfaturile părinţilor mei, apropierea părinţilor mei,
prietenia prietenilor mei şi, până la urmă, la fel de important,
privirile colegilor mei! Şi datoria de a mă urmări întotdeauna, datorie
fără să fie neapărat obligatorie, datoria faţă de cei cu care am lucrat
în toţi aceşti ani şi care, într-un fel, şi-au pus viaţa în mâinile
mele urmându-mă, crezând în mine, lucrând cu mine, suportându-mi uneori
hachiţele şi momentele mai puţin inspirate.
- O vedeţi pe Daria făcând acelaşi lucru?
Da, de ce nu! Dar cred că în momentul în care ea o să ajungă peste
câţiva ani – peste 8 ani, mai exact – la 18 ani, lucrurile vor fi mers
deja mult prea departe şi cred că va face mult mai mult decât atât. O
văd pe Daria făcând televiziune, o văd făcând presă, dar o văd făcând,
în aceeaşi măsură, emisiuni sau, de ce nu, jucând teatru sau făcând
film. Mai în glumă, mai în serios, îi spuneam de când era mică, pentru
că e atât de frumoasă, pentru că e atât de fină, de diafană şi, îmi
place să cred, pentru că e copilul meu, atât de inteligentă, e păcat,
la aşa cum este ea, să nu fie actriţă, să nu joace film, să nu joace
teatru. Dar îmi doresc foarte tare să facă presă, să facă meseria asta
de gazetar.
„CITITORII NE VOR ÎN VIAŢĂ!”
- De ce v-a fost cel mai tare frică?
Mi-a fost frică de mine! Mi-a fost frică de mine atunci când simţeam că
nu mai pot. E altceva decât ce-ţi spuneam mai devreme. Mi-a fost frică
de epuizarea fizică la care ajunsesem uneori, epuizarea fizică şi
psihică, la oboseala care practic nu mă mai lăsa să mă dau jos din pat.
- Nu v-a reproşat niciodată soţia…
A fost alături de mine. Şi ea, şi Daria, chiar dacă de multe ori
familia mea a însemnat televiziunea, cei cu care am stat mai mult la
masă au fost camerele de luat vederi, operatorii, cei cu care mi-am
petrecut cel mai mult timp au fost colegii mei. Cel care, într-o bună
măsură, mi-a dirijat viaţa sau mi-a condus-o a fost „Jurnalul
Naţional“.
- Cei mai buni prieteni sunt din presă?
Nu, cei mai buni prieteni sunt de acum 20-30 de ani. Dar am prieteni şi
în presă. De exemplu, Cristian Tudor Popescu este un prieten
excepţional de la distanţă. Nu trebuie să vorbim în fiecare zi sau să
facem lucruri care ţin de o prietenie evazivă sau publică, să ieşim la
o masă, să… Sunt fel şi fel de prietenii. Cu el am o prietenie absolut
specială. Gândim de cele mai multe ori la fel sau, chiar dacă nu gândim
la fel, discutăm despre asta, avem aceeaşi rădăcină pe undeva. Venim
într-un fel din aceeaşi ţărână a Olteniei. Mai am şi alţi prieteni…
Şi Ion Cristoiu e un prieten de felul ăsta, un prieten cu care vorbeam
foarte mult într-o vreme, acum vorbesc mai puţin… Dar este un prieten
de genul ăsta. Un alt prieten este Adrian Păunescu, iar asta este de
foarte demult. N-are nicio legătură cu politicul sau cu altceva, ci pur
şi simplu felul nostru de a vorbi la telefon, de a vorbi despre ce se
întâmplă, despre viaţă, despre lume, despre oameni, despre cântece,
despre iubire, despre cărţi, despre melancolie, despre ţărani, despre
bogaţi, despre săraci, despre toate. Prieteni îmi sunt şi Emil
Hurezeanu, şi Mircea Dinescu. Ce să mai spun despre Mircea Badea, de
care mă leagă o prietenie de mai bine de 15 ani...
- La a câta aniversare va ajunge „Jurnalul“?
Va ajunge la 30, 50 sau 100 de ani, dacă lucrul acesta o să-l vrea şi
familia „Jurnalului Naţional”. Și când e vorba de familie, vorbesc în
primul rând de cititorii „Jurnalului Naţional“. Ei sunt cei care,
oricât de mult ne-am dori noi un lucru sau altul, ei sunt cei care ne
spun în fiecare zi că ne vor în viaţă, că ne vor mai buni, că ne vor
mai frumoşi, mai înalţi, mai tandri... şi important e că ne vor!
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
