Nadia Comăneci: "Greşeam exerciţiile mai mult în vis, decât în realitate"

de Marius Tucă | 15 Dec 2008 • 00:00

"Eu visam de multe ori exerciţiile pe care le făceam. Şi de multe ori le greşeam în vis, ceea ce nu se întâmpla în realitate! Mult mai bine decât invers! De multe ori visam că eram pe bârnă şi, mai ales la coborâre, când doream să fac ultimul flick, de fapt aveam roată cu 720 de grade, nu îmi mai ajungea bârna şi îmi scăpa un picior. Da! Şi tot timpul îmi luam mai mult spaţiu pe bârnă, ca să-mi pot face ieşirea", mărturiseşte neegalata stea a gimnasticii româneşti, Nadia Comăneci, într-un interviu acordat lui Marius Tucă, pe care-l veţi putea citi începând de astăzi.

Marius Tucă: Ştii că e foarte greu de făcut un interviu cu Nadia Comăneci...

Nadia Comăneci: Din partea ta sau în general? E greu de găsit...

În general, pentru cel care vrea să facă un interviu cu tine.

Fac foarte puţine interviuri, e adevărat.

Am văzut că eşti foarte selectivă în ceea ce priveşte acordarea de interviuri.

Încerc să fiu.

Nu, eşti, chiar eşti. Dar ştii de ce e foarte greu să faci un interviu cu Nadia Comăneci?

Nu.

În primul rând, pentru că Nadia Comăneci este un personaj de o complexitate aşa cum sunt puţine personaje. Nadia Comăneci este în afară de omul în carne şi oase un mit şi o legendă. Şi tu ştii foarte bine chestia asta. Şi trei, Nadia Comăneci este foarte greu de găsit, apropo de felul în care dai tu interviurile. Eu trebuie să recunosc că m-am pregătit ceva pentru interviul ăsta.

Bine că măcar unul dintre noi s-a pregătit.

Ce înseamnă popularitatea asta pentru tine şi celebritatea ta acum, când ştii foarte bine ce înseamnă?

Nu am ştiut despre celebritatea mea decât mult mai târziu. De fapt, am aflat după Montreal, după ce am făcut câteva demonstraţii, când am fost în Statele Unite, la Madison Square Garden, am făcut o competiţie şi nu am înţeles de ce lumea era atât de înnebunită să pună mâna pe mine, să pună mâna pe pampon, să mă atingă. Şi am înţeles acest lucru, cu toate că ştii foarte bine că pe vremea aceea călătoriile noastre erau foarte scurte şi aveau în program doar ceea ce aveam de făcut, mai puţine vizite. Cu toate că noi, fiind micuţe, nu cred că eram interesate pe vremea aceea să vedem mai mult, deoarece – ştii foarte bine – antrenamentele erau destul de grele, aşa că nu ne mai trebuia nimic.

Asta a fost atunci. Dar după ce ai aflat ce a însemnat Nadia Comăneci după momentul Montreal 1976?

În primul rând, am fost foarte surprinsă de faptul că după 32 de ani lumea încă-şi mai aduce aminte de succesul de la Montreal. Vorbesc de lume în general, dar şi oameni pe care eu îi vedeam la televizor, al căror fan eram eu la un moment dat. Cu care am avut ocazia să mă întâlnesc. Cum ar fi Rolling Stones, că asta îmi vine în minte acum. Şi îmi spuneau că m-au urmărit atunci, unde erau şi cu cine erau când m-au privit când am luat 10-le respectiv. Nu mă aşteptam.

Sunt foarte multe personalităţi care ţi-au mărturisit, în momentul în care te-ai întâlnit cu ele, după 20, 30 de ani, că te-au urmărit atunci, mulţi dintre ei/ele ţi-au spus că s-au îndrăgostit de tine.

Da, e adevărat, mulţi mi-au trimis scrisori după acest succes, în care-mi spuneau că lumea s-a îndrăgostit de mine. Dar eşti copil, îţi dai seama cum reacţionezi la vârsta aceea...

Bun, dar tu îţi pui o întrebare, cochetezi cu ea, şi anume de ce după 30 de ani lumea îşi aduce aminte. Pentru că tu ai revoluţionat lumea gimnasticii şi, aşa cum mi-ai spus chiar tu, după succesul de la Montreal ai apărut – cred că eşti singurul om din lumea asta – pe coperţile a trei reviste celebre: Time, Sports Illustrated şi Newsweek. Nu s-a mai întâmplat asta niciodată, să apară cineva pe coperta tuturor acestor reviste din Statele Unite.

Da, e mai greu să găseşti un politician care să apară pe coperta Sports Illustrated.

Poate că Obama, acum, să ajungă acolo. E foarte uşor de înţeles pentru mine, ca ziarist...

Da, dar asta am realizat mult mai târziu. Pe vremea aia, în sistemul comunist, erau trei ziare mari şi late şi erau supravegheate, despre cine se scrie, cine apare pe copertă, deci nu mi-am dat seama atunci ce mare impact am avut.

Şi nu ştiai nici despre apariţiile din Statele Unite?

Nu, am aflat mult mai târziu despre ele.

În cartea lui Ioan Chirilă, "Nadia", Ion Ţiriac povesteşte că a fost în America şi audienţele în ceea ce te priveşte au fost 19, aproape egale, pe o scală de la 1 la 20, cu momentul aselenizării, când Armstrong a păşit pe Lună. N-ai ştiut de chestia asta atunci, şi nici mai târziu. Bun, acum ştii toate lucrurile astea. Care este perspectiva ta? Pentru că ştii că te întâlneşti cu mari personalităţi ale lumii, cu mari vedete?

De multe ori trebuie să mă pişc, să simt că e adevărat. În ziua de azi este foarte greu să faci ceva ca să creezi un impact, în aşa fel încât lumea să-şi aducă aminte de momentul acela, care poate multora le-a schimbat viaţa într-un fel sau altul. Îmi aduc aminte că am avut ocazia să o întâlnesc pe Celine Dion în Canada, chiar la începutul carierei ei, când cânta numai în franceză. Şi m-am întâlnit cu ea după concert şi mi-a spus că, după ce m-a văzut la Montreal, a vrut să facă ceva în viaţă, ca să aibă atât de mare succes cât am avut eu la Montreal.

Îţi dai seama câte destine au plecat de la visul tău? Ai realizat, o dată cu trecerea timpului?

Da, e adevărat, dar este foarte greu să faci ceva. Noi avem tendinţa să uităm ce s-a întâmplat anul trecut. Dacă întrebi pe cineva cine a câştigat Olimpiada la gimnastică acum patru ani, cred că stă să se gândească.

Am citit cartea ta, "Nadia Comăneci – Scrisori către o tânără gimnastă", am citit-o de mai multe ori, pentru a te înţelege mai bine, şi vreau să spun că nu-mi aduceam aminte aproape de nici una dintre colegele tale de echipă, mai puţin de Teodora Ungureanu. Adică succesul tău a fost atât de mare, încât a pârjolit, a ars totul în jurul tău. Şi vreau să plecăm de la cartea asta, pentru că sunt foarte multe lucruri extraordinare pe care puţină lume cred că le-a citit şi le ştie. Într-un fel cartea asta te descrie pe tine. Ce a însemnat pentru tine succesul ăsta şi cum l-ai trăit tu prin muncă şi prin nimic altceva. Spui la un moment dat aici: "Asta e viaţa, nu-i aşa? Îţi fixezi un ţel şi te străduieşti să fii mai bun pe zi ce trece, până când visul devine realitate. E un efort considerabil, dar, dacă eşti îndrăgostit de ceea ce faci, devine o încântare.

Nu m-am născut campioană şi nici nu visam, în acele zile ale începutului, să devin aşa ceva. Gândul mi-era la micile competiţii organizate de Bela în sală, şi la recompensele mărunte pe care mi le dădea când executam corect. Visam să învăţ elemente noi. N-aveam deloc în faţă imaginea celebrităţii şi a succesului internaţional. Doream să alerg, să mă învârt, să fac salturi duble şi să nu mă ţină nimic legată de pământ, deoarece fusesem născută să zbor". Absolut superb!

Oamenii cred că trebuie să ştie că tu ai făcut gimnastică nu ca să devii celebră şi că nu te-ai gândit vreodată atunci când făceai asta că o să fii celebră, că o să cucereşti lumea, că o să fii sportivul secolului.

Nu am făcut asta nici măcar ca să fac istorie, că toată lumea spune că am făcut pentru istorie. Istoria am creat-o prin ce am făcut la Montreal. Îmi plăcea să am libertate şi am dărâmat mai multe lucruri în casă, şi săream pe canapea. Dar a fost şi ideea părinţilor mei să mă ducă undeva, ca să-mi folosesc toată energia. Dar pe vremea noastră, chiar dacă erai cel mai bun în sport, nu era egal cu celebritatea. Asta a apărut mult mai târziu.

Sunt oameni care au crezut că ai făcut gimnastică pentru a fi celebră, deci trebuie spus lucrul ăsta. Celebritatea a ajuns să vină şi din sport abia după anii ’70, chiar mai târziu, ’80.

În Statele Unite probabil era echivalent sportul cu celebritatea, dar la noi nu era aşa ceva.
"Pentru mine, victoria n-a însemnat niciodată să stai pe podium cu medalii la gât. De obicei, mă uitam la public, privindu-l cum mă aplauda. Îi vedeam pe Bela şi pe Marta cum surâd. Mă sărutam cu celelalte concurente, dar tobele dinlăuntrul meu băteau în alt ritm. Urcată acolo, privind cum se înălţa drapelul ţării, mă simţeam mândră, dar chiar şi la vârsta aceea fragedă îmi revedeam exerciţiul cu ochii minţii, încercând să descopăr erorile, greşelile, posibilităţile de a fi şi mai bună." Asta mi se pare absolut incredibil, ca într-un moment înălţător, în care tu erai pe podium, şi atunci aveai obsesia de a fi cea mai bună, de a face cât mai bine exerciţiul, îţi venea în minte şi îţi repetai exerciţiul şi verificai unde greşiseşi.
Dar nu numai atunci. Eu şi visam de multe ori exerciţiile pe care le făceam. Şi de multe ori le greşeam şi în vis, ceea ce nu se întâmpla în realitate! Mult mai bine decât invers!

Ai greşit mai mult în vis decât în realitate!

Da, am greşit mai mult în vis.

Şi cum erau lucrurile astea?

De multe ori visam că eram pe bârnă şi, mai ales la coborâre, când doream să fac ultimul flick, de fapt aveam roată cu 720 de grade, nu îmi mai ajungea bârna şi îmi scăpa un picior.
Da! Şi tot timpul îmi luam mai mult spaţiu pe bârnă, ca să-mi pot face ieşirea.

Asta e un coşmar, crede-mă, nu e un vis! Că nu-ţi mai ajunge bârna ca să-ţi faci exerciţiul. Şi ce alt coşmar ai mai avut? Sau alte vise legate de gimnastică?

Marea majoritate a viselor era că reuşeam să zbor. Fugeam, fugeam şi la un moment dat zburam. Şi, din câte am înţeles de la cei care se pricep la descifrarea viselor, e bine.

Până la urmă, tot ce ai făcut în gimnastică a fost un zbor. Numai că zborul tău a căpătat elemente de gimnastică. Visul tău durează de mai bine de 40 de ani. Şi nu s-a destră-mat niciodată. Şi alte vise din vremea aia? Numai legate de gimnastică?

Nu-mi mai aduc aminte.

Nu mai aveai vise legate de copilăria ta, de adolescenţa ta? A fost vreunul care te-a urmărit, în afară de ăsta cu bârna?

Mai puţin.... Mă mai căţăram prin copaci şi cădeam de prin copaci, cam asta.

URMEAZĂ
Povestea celebrului 10 de la Montreal, care a pus în dificultate organizatorii Olimpiadei.

Nadia Comăneci: "Nimeni nu cobora din cer să mă atingă cu bagheta magică"

Adulată

Iată, de pildă, ce îi scria un tânăr spaniol, Vincente Real, domiciliat la Marsilia, în Franţa: O revistă ilustrată din ţara mea (Spania) publică pe prima pagină portretul tău, cu următorul text: Un copil uimeşte lumea. Mă simt fascinat în faţa perfecţiunii tale. Un prieten spaniol, Vincente Real.

Iată ce îi scria şi Beatrice Ferrante, din Aix-en-Provence, Franţa: Te felicit, dragă Nadia, pentru câştigarea medaliei de aur de la Jocurile Olimpice. Eu practic gimnastica. O ador, dar bineînţeles că nu poate fi comparaţie. Se vorbeşte mult despre tine în Franţa, în ziare şi la televiziune. (Scrisoarea a fost expediată la 20 iulie. Aşa se explică faptul că Beatrice se referă la o singură medalie de aur, n.a.)

Probabil însă că cea mai interesantă dintre scrisorile primite este cea expediată de Eddie Bilski din Huston, Texas. Iată adresa: Galaţi, Rumânia, Poştaş, deschide! Atât şi nimic mai mult. Rezultatul? Poştaşul din Galaţi a deschis scrisoarea şi a început să citească: "7-28-76. Domnule, bună ziua. Eu nădejde că Româns şi Americans a fi prietens. Eu a locui în Huston şi eu sunt 16 ans bătrân. Eu a trebui scrie a Comaneci Nadia. Eu nădejde şi ruga poci fi aşa de bun ajutor mă încerca a găsi unde stă. Vreau a încerca a scrie ea acasă".
Ce a făcut poştaşul din Galaţi? A luat creionul şi a scris apăsat pe plicul lui Bilski, după ce a tăiat Galaţi: "Oneşti, ptr. Nadia Comăneci, gimnastă". Aşa a ajuns la Nadia această scrisoare texană care se încheie cu următoarele cuvinte: "Slavă cerului că Rumânia şi Nadia Comăneci. Mulţumesc", Eddie Bilski:.
Dificultăţile lui Edie Bilski sunt greu de explicat: cele mai multe dintre zecile de mii de scrisori adresate Nadiei Comăneci poartă o adresă simplă: Nadia Comăneci, România, Europa. Unele au, e adevărat, adrese precise.

Dawayne Brown din Milwaukee, Wisconsin, redactează următoarea adresă: Miss Nadia Comăneci, 327 Andres Road, Gheorghe Gheorghiu-Dej, en Bacau, România. Probabil că Brown e un tânăr cu mai multă imaginaţie. De altfel, scrisoarea lui e plină de originalitate: "Dragă Nadia, sunt un băiat american de 16 ani, nu ştiu să scriu corect franţuzeşte, dar am să încerc, totuşi. În primul rând, socotesc că la Montreal ai realizat o performanţă de necrezut… Eu locuiesc foarte aproape de Canada olimpică, doar 136 de kilometri, dar n-am putut veni. Sper că ai să vii într-un turneu prin Statele Unite şi că n-ai să ocoleşti statele din Vest, ca de pildă Iowa, Minnesota, Illinois sau Wisconsin, statul meu. Sunt student în anul trei şi joc foot-ball. Îmi place mult gimnastica. Măsor 5 feet + 9 inches (17,25 decimetri) şi cântăresc 65 de kilograme. Sunt brun şi am un profil care îl desfide pe cel al lui Alain Delon… Aş vea să-mi scrii despre oraşul tău şi despre ţara ta… Aici, în America, există unii comentatori care te comparau cu Olka Korbout, «mai il n’y a pas comparasion. Vous etes la plus explosive, la plus elegante, la plus belle»". (… dar nici nu poate fi comparaţie. Tu eşti cea mai explozivă, cea mai elegantă şi cea mai frumoasă).