Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
■ Jurnalul Naţional: Noi, românii, nu prea ştim să ne apreciem valorile, atât timp cât ele sunt în viaţă. Nu le prea cinstim nici după ce ele nu mai sunt pe Pământ, dar asta e o altă discuţie. De ce crezi că nu ne onorăm oamenii valoroşi?
■ Nicu Alifantis: Din prostie, din orgoliu, dintr-un motiv că hai, să mai moară şi capra vecinului, din nepăsare, din mentalitatea că dacă tot e de-al meu din urbe, judeţ, ţară, cu ce e mai bun decât mine?! Cred că avem o problemă cu noi înşine, că nu suntem în stare să depăşim mentalitatea ce ni s-a insuflat încă acum 50 de ani, cum că toţi suntem egali, că nimeni nu-i de neînlocuit şi aşa mai departe. Apreciez foarte tare campania iniţiată de Grupul Intact (n.n. “Români buni europeni”). E un pas spre normalitate, chiar dacă timid, dar este. Această iniţiativă aparţine unor oameni foarte tineri şi asta este încurajator. Le mulţumesc şi mă simt onorat că s-au gândit la mine.
■ Suntem noi buni europeni? Prin ce?
■ Uneori suntem, de cele mai multe ori nu, dar asta face parte dintr-un lung proces de educaţie la care ar trebui să ne supunem cu toţii în egală măsura. Pentru asta ar fi vital să călătorim mult, să ne lovim la modul fizic de civilizaţie. Cred că ar mai trebui şlefuite cultul bunului simţ, respectul pentru istoria acestui neam, pentru aproapele nostru, dar mai ales respectul de sine. Mă întrebai prin ce suntem buni europeni? Am putea fi prin cultură, bun simţ, valoare, talent. Încă mai supravieţuiesc câteva generaţii care posedă aşa ceva. Temerea pe care o am este legată de noile generaţii, pentru care, din păcate, sărăcia, incultura, starea de turmă în care suntem ţinuţi de mai marii noştri fac din ce în ce mai utopică ideea de-a deveni europeni în adevăratul sens al cuvântului.
Cine pe cine să respecte şi, mai ales, de ce?
■ De ce europenii ne privesc de cele mai multe ori aşa... rezervat, ca să nu folosesc un termen mai dur?
■ Pentru ca probabil ştiu de unde venim, adică dintr-un fel de lume a treia, iar dacă asta li se pare la început exotic, amuzant, le trece destul de repede. Într-un fel sunt de înţeles. Ei s-au născut sub zodia civilizaţiei, iar dacă la asta adăugăm ritmul ordonat al existenţei lor, nu cred că mai au răbdarea de-a ne asista sau de-a pune umărul la procesul nostru de cizelare, formare, educare. Dacă ne-am lua după exemplul cum că primul lucru pe care-l înveţi la o limbă străină sunt înjurăturile, poate că e o formă de autoprotecţie. De ce să nu-i înţelegem?! Da, poate e neplăcut pentru noi, dar ne-am cam făcut-o cu mâna noastră, jucându-ne cu generoasa noastră limbă română. Probabil Ion Budai Deleanu se rostogoleşte în mormânt, cât despre Dimitrie Cantemir...
■ Am sentimentul că nici noi nu ne prea iubim, respectăm aşa, ca naţie. Ce pretenţie să avem, atunci, de la alţii?
■ Aici s-ar putea să avem o problemă, într-adevăr. Aşa cum spuneam mai înainte, 50 de ani petrecuţi sub oroarea comunismului, trecerea bruscă la democraţia de tip românesc, asaltul informatic, exacerbarea spectacolul vieţii cotidiene transpus fără discenământ pe media, crearea şi ascensiunea falselor valori în toate domeniile, marginalizarea voită a culturii, învăţământului şi a sănătăţii, distrugerea a tot ce poate însemna “Made in Romania”, străvechile “înţelepciuni” mioritice de genul “să moară capra vecinului”, “capul plecat sabia nu-l taie”, doi îi dau în cap unuia să-i fure oile, imnul naţional în tonalitate minoră, acceptarea mofturilor unor minorităţi în detrimentul majorităţii, terfelirea Constituţiei de către unii ce se scoală dimineaţa cu faţa la perete, corupţia aşezată la rang suprem, birocraţia cu al ei du-te-vino al hârtiilor într-o epocă a digitalizării, închinarea la monumentul sfânt al ghişeului, pus cât mai jos, doar aşa ca să te apleci, poliţia, permanent la pândă, că de veghe n-a auzit încă, instituţiile duhovniceşti transformate în SRL-uri, instituţia monarhică aruncată la coşul de gunoi al istoriei, toată joaca asta permanentă a unora, puţini la număr, cu viaţa celorlalţi mulţi! O fi bine, mă întreb? Şi atunci, cine pe cine să respecte şi, mai ales, de ce?
■ Eşti o valoare a naţiei ăsteia. Te simţi iubit de românii tăi?
■ Cred că oamenii mă iubesc. Cel puţin aşa pare a se vedea de la mine. Sunt mândru şi onorat de acest lucru, mă simt răsfăţat deseori şi aş minţi dacă aş spune că nu mă încearcă un sentiment de bine, însă cel mai tare mă simt obligat faţă de toţi cei ce-mi arată bunăvoinţa lor. De 40 de ani de când cânt, de când sunt persoană publică, mi-au dovedit-o permanent. Au venit la spectacolele mele, mi-au cumpărat albumele, m-au susţinut şi mi-au oferit cu generozitate aprecierea lor, datorită lor exist. Recunosc şi eu îi iubesc necondiţionat. Din acest motiv, am momente când mă doare sufletul de ce li se-ntâmplă, de fapt de tot ce ni se-ntâmplă.
■ Dar vreodată te-ai simţit nedreptăţit de ei?
■ De foarte puţine ori dar, crede-mă, am încercat, pe cât am putut, să depăşesc acele momente neplăcute ale existenţei mele. Şi, la urma urmei, nu toată lumea-i obligată să-l placă pe Alifantis.
Problema e numai a noastră cu noi înşine
■ Ai avut ocazia unei cariere afară? Ţi-ai fi dorit-o?
■ Greu de spus. Muzica pe care o fac este mult prea legată de limba română, de poezia românească, de însăşi existenţa pe care o duc alături de familia mea în această ţară, cu bune cu rele. Sigur, au fost momente când mi-aş fi dorit să trăiesc în altă parte, într-o lume normală, civilizată, unde să nu plutească aburii resemnării şi ai lehamitei deasupra capului meu, dar fie eram prea tânăr şi necopt, fie e prea târziu, mai ales acum, când m-a cam obosit ideea că nu mai e mare lucru de făcut într-o ţară în care jocul de-a votul e mult mai periculos decât ruleta rusească.
■ Cum crezi că ar fi arătat viaţa ta, dacă te năşteai pe alte meleaguri?
■ Probabil deosebit de banală, dar mult mai liniştită şi fără grija viitorului copiilor mei.
■ Ştiu că ai colaborat cu artişti de afară. Ce părere au ei despre artiştii din România, despre români în general?
■ În breasla asta a creatorilor, limbajul este valoarea şi-atât. Indiferent de culoare, religie, naţionalitate, grai, creatorii se acceptă, se stimează, se protejează, se ajută, se înţeleg, vorbind aceeaşi limbă a valorii, care este universal valabilă. Problema nu este a noastră cu ceilalţi sau a altora cu noi, ci numai şi numai a noastră cu noi înşine...
■ Pentru toamnă, pregăteşti două proiecte importante. Despre ce este vorba?
■ Anul ăsta nu prea am vacanţă, vreau să fac mai multe atât pe plan artistic, cât şi pe plan personal, aşa că lăsăm relache-ul pe mai târziu. Cât despre proiecte, prefer să nu le fac publice încă. Le veţi afla la timpul potrivit, nu de alta, dar trăim într-o ţară extrem de imprevizibilă şi n-aş vrea să mă hazardez.
■ Celebra codiţă, pe care ai purtat-o ani de zile, ai tăiat-o de curând. Te-ai hotărât ce vei face cu ea?
■ Atât i-a fost! Cu o raritate de păr ca al meu, cred că m-am jucat destul, nu-i aşa? Am s-o păstrez să le-o arăt nepoţilor, să-i fac să râdă, pentru că râsul face foarte bine, mai ales psihic.
■ Ce altă schimbare de look te bate gândul să faci?
■ Păi, cel mai tare mi-aş dori să slabesc mult, mult de tot, să port din nou costumul cadrilat, cel cu care sunt fotografiat pe coperta albumului “Piaţa Romană nr.9”, să fiu uşor, să fac sport, să duc o viaţă sănătoasă, fără zahăr, sare, grăsimi, alcool şi tutun, să moară fetele dupe mine!... E foarte greu!
■ Îmi spuneai că ai purta un tricou cu Ivan Patzaichin. Există şi un alt român valoros pe care l-ai onora astfel?
■ Îţi spuneam de Ivan, pentru că-l iubesc foarte tare şi mi se pare un om deosebit prin tot ce-a făcut şi face. În plus, ne leagă Dunarea şi, asta la noi, cei ce ne-am scăldat în ea, însemnă ceva ce alţii n-au cum să-nţeleagă. Sunt însă mulţi români pe care-i respect pentru ceea ce fac. Mă plec în faţa lor pentru modul în care prin valoare, dragoste, pasiune şi demnitate îşi duc la bun sfârşit opera, indiferent de domeniul de activitate. Pentru asta le mulţumesc!
