Pseudo-evreul Albulescu

DE LA BUDDHA CITIRE ● "Nu există un drum spre fericire. Fericirea e drumul!”
Are trei nume: unul trecut pe buletin (Iorgu), unul de botez (Constantin) şi altul pe care-l ştie şi publicul (Mircea). Aşadar, Mircea Albulescu nu e un simplu nume, este o întreagă toponimie.


Bazându-mă pe o umbră de prietenie ce începuse să se închege la Madrid, unde am fost împreună la lansarea unui film, l-am abordat direct, solicitându-i un interviu. "Nu înţeleg ce se întâmplă în ultimul timp. Toţi vor interviu cu mine. Eu cred că ei simt că nu mai e mult şi o să dau colţul”. L-am privit cu atenţie, să văd dacă vorbeşte serios. Era şi seriozitate în această codeală, era şi joc actoricesc, era şi plăcerea de a mă pune în încurcătură. Dar mai era ceva, ce venea din adâncul unei psihologii complexe, bătătorită de viaţă şi de roluri: expresia unei îndelungi familiarizări cu gândul morţii. I-am răspuns tot aşa, ca să ies onorabil din situaţie, fiind în acelaşi timp foarte sincer: "E prea devreme. Aveţi treabă multă”. Vorbeam, în fond, cu un actor. Cu un mare actor.

• Jurnalul Naţional: Domnule Albulescu, cum vă descurcaţi cu atâtea nume şi care-i explicaţia lor?

Mircea Albulescu: Păi, tata, Vasile, a vrut să mă cheme ca pe tat-su, Iorgu, şi aşa m-a declarat la primărie. Pe naşul de botez îl chema Costache – era un general, prieten cu tata - , aşa că, atunci când m-au băgat în cristelniţă, popa a zis: "Se botează robul lui Dumnezeu, Costantin”. Şi Constantin am rămas. Iar mama mi-a spus Mircea, că aşa i-ar fi plăcut să mă cheme. Şi uite că port numele ăsta fără să-l am.

• Aveţi un sânge "cosmopolit”, în care se întâlnesc mai multe naţii. Cât de cosmopolit...?

Aşa cum am spus, tata era român din Vlaşca. Mama, în schimb, era de neam polonez, Tempinski, şi vorbea prost româneşte. Ştia, însă, foarte bine ungureşte şi tare mult regret că nu m-a învăţat şi pe mine.

• De ce nu v-a învăţat?

De teamă să nu creadă taică-meu – care nu pricepea o boabă - că ea vorbeşte cu mine ungureşte ca să nu înţeleagă el ce vorbim.

• Eu auzisem că sunteţi evreu.

Asta mi se trage din facultate, pentru că mă pricepeam să fac rost de bani pentru bere şi covrigi. Noi, cei din promoţia ’56, eram o clasă rea, de studenţi puşi pe şotii... Eu, Amza Pellea, Rauţchi, Rebengiuc, Silvia Popovici, Silviu Stănculescu, Draga Olteanu... O să-ţi arăt odată catalogul... Eram răi, pentru că eram neastâmpăraţi. Dar meseria ne-a plăcut. Principiul nostru, pe care am încercat să-l aplic şi eu, în cei 25 de ani cât am predat la catedră, era următorul: "Meserie, te halesc!”... Dar ne plăcea şi berea, că doar acolo tot de meserie vorbeam. Aveam câteva locuri unde ne întâlneam şi unde ne ştiau ospătarii. Comandam două-trei beri şi între timp făceam rost de bani. Ei, bine, eu eram ăla care făcea rost... Odată m-am dus la domnul Moni Gelerter - profesor la catedra de Arta Actorului şi un mare regizor - şi i-am spus: "Maestre, s-a întâmplat o nenorocire”. Bietul om s-a speriat. "Ce nenorocire? – A căzut Amza de la etajul patru. – Cum s-a întâmplat? Şi ce trebuie să fac eu? – Nimic, dar am chemat salvarea şi ăştia nu vor să-l ia dacă nu dăm o taxă de 200 de lei. - Vai de mine, imediat”. Şi a scos portofelul din buzunar. Dar, când să pună mâna pe bani, cred că a văzut cum îmi sclipesc ochii spre portofel şi a avut un moment de ezitare. S-a uitat când la mine, când la portofel şi în final mi-a dat o singură bancnotă: "Poate-l că-l ia şi cu o sută”... Altă dată am cerut bani şi de la viitoarea mea soacră. I-am spus că tatăl lui Amza e bolnav şi n-are băiatul bani de tren până la Băileşti, dus-întors...

• Observ că Amza Pellea era pretextul şotiilor...

Cu Amza am fost coleg de bancă. Am avut cu el o relaţie specială, de prietenie care a durat toată viaţa. Mergeam împreună la pescuit, la vânătoare, am făcut multe năzbâtii împreună. Ne-am spus lucruri pe care n-am să ţi le spun şi n-am să le spun nimănui. Au fost ale noastre şi vor rămâne numai ale noastre.

• Spuneţi-mi o întâmplare de la vânătoare...

Odată, eram la iepuri, într-o pădure de lângă Bucureşti. Aşteptam să vină bătaia, ca să treacă vânatul. Era frig şi aveam mult de aşteptat. Amza scoate o sticlă de vodcă şi-mi dă să beau. Când să pun sticla la gură, auzim în spate un mormăit ca de urs. Ne speriem amândoi. Mormăitul se repetă... Ne întoarcem şi ce vedem? O jumătate de om, un bătrân cu barba albă - de la el venea mormăitul. "Nuuu beţi vodcă - zice, cu aceeaşi voce gravă şi răguşită - , că nu e bună. – Dar ce să bem? - întreb eu. – Vin. – Dar n-avem vin. – Vă dau eu, dacă-mi daţi vodca”. Ne-a amuzat moşul, aşa că am făcut schimb şi am început să bem... A trecut bătaia, au trecut iepurii, n-am împuşcat nimic. Ne-am ales cu sperietura şi cu vinul...

• Cum e cu pasca evreiască?

Asta s-a întâmplat mult mai târziu. Băiatul meu, Matei, pe la patru ani, nu voia să mănânce pâine. Odată, cineva, nu mai ştiu cine, a adus în casă nişte pasca evreiască. A ronţăit-o pe toată, cu poftă. M-am bucurat că, în sfârşit, mănâncă pâine – că tot pâine este, nu? Ei, dar de unde să mai fac rost? Ies din casă şi o iau spre Piaţa Amzei. După câţiva paşi, îl văd pe Mirel Ilieşu – un mare regizor de filme documentare – care băga în portbagajul maşinii nişte cutii cu pască. "Mirele, Dumnezeu mi te-a scos în cale - îi zic. De unde ai luat pasca asta? - De-aici, de la sinagogă. Şi îmi arată clădirea de peste drum. – Şi dă la oricine? – Da”. Intru în sinagogă, urc la etaj, intru într-o încăpere şi dau să mă aşez la coadă. Erau vreo cinci-şase persoane iar în faţă, la o masă, o fată care vindea diverse lucruri şi produse de consum pentru sărbătorile evreieşti. Toată lumea s-a dat la o parte, să-mi facă loc. "Poftiţi în faţă, domnu’ Albulescu”. N-am vrut, ei au insistat, până la urmă m-am dus. Pasca era, într-adevăr, gratis, dar trebuia să dai o sumă de bani pentru comunitate. Am dat banii, am luat două cutii şi am plecat. Ies în bulevard pe la Podgoria şi aştept la stop, să traversez. Când s-a făcut verde şi am vrut să plec, aud o voce în spate: "Albulescule, ‘tu-ţi mila mă-ti!”. N-am zis nimic şi n-am întors capul. Vocea avea dreptate: eu mă dădeam băiatul lui Vasile din Vlaşca, dar mergeam pe stradă cu două cutii de pască sub braţ. Întâmplarea a consolidat "reputaţia” mea de evreu... Dar nu-mi pare rău.

• Există, am auzit, pericolul contaminării actorului de rolul pe care-l interpretează. Dorel Vişan a păţit asta, nu putea să mai "scape” de Creangă... Dumneavoastră...?

În privinţa asta am o părere cât se poate de simplă şi de personală... Vezi, dragul meu, eu sunt actorul Mircea Albulescu - Iorgu în acte şi botezat Constantin - care am acasă problemele unu, doi, trei patru... Vin la teatru cu o oră şi jumătate înainte de a intra în scenă, pentru că îţi trebuie un timp ca să parcurgi drumul de la persoană la personaj... E necesar să te goleşti de ale tale ca să fii disponibil pentru personaj... Două entităţi nu pot ocupa acelaşi volum. Într-o sticlă de un litru, nu încape decât un litru. Trebuie să te goleşti de sufletu-ţi, ca să faci loc sufletului personajului. Cine nu face aşa te păcăleşte şi-ţi ia banii degeaba.

• Este greu?

Nu mi-a fost uşor să mă uit pe mine. Nici atunci, nici acuma, după atâta amar de vreme... Anul ăsta e un an foarte important pentru mine: împlinesc 60 de ani de când tot tropăi pe scenă...

• Dar invers, de la personaj la persoană...?

Drumul înapoi este la fel de greu. Dar trebuie neapărat făcut, altfel păţeşti ca un coleg de-al meu – n-am să-i dau numele –, care a interpretat un personaj istoric şi care, la premieră, dădea autografe semnând cu numele personajului. El, pe el, se considera nimeni. Ce te faci, aşadar, după ce a căzut cortina, dacă e adevărat că, timp de trei ore, ăla care s-a chinuit sau a ucis a fost în tine? Cum scapi de el? De aceea, după fiecare spectacol, eu mi-am lungit întotdeauna drumul spre casă, pentru a redeveni cel de dinainte de intervalul cuprins între primul gong şi ultima cortină. Un actor adevărat trebuie să-şi cultive această dublă calitate: aceea de a deveni personajul pe care-l joacă şi apoi de a redeveni el însuşi... Iar puterea de a te transpune este, după părerea mea, esenţa artei actoriceşti, care este, la rândul ei, doar o parte din ştiinţa şi arta teatrului.

• Anul trecut aţi "debutat” ca manechin, într-o prezentare de modă a Adinei Buzatu. Aţi interpretat un rol?

Nu, nici vorbă. Mi-a făcut plăcere să-i fac plăcere. A venit la mine şi m-a rugat, pur şi simplu. A fost atâta francheţe în rugămintea ei, încât n-am putut-o refuza...

• Aţi avut atunci şi un schimb de replici cu Zina Dumitrescu...

Ei, da, asta chiar a fost "jucată”. I-o pândeam de mult. Dar mai întâi m-am salutat cu soţul ei, să vadă lumea că ştiu că e cu el şi că totul e doar un joc... I-am zis, tare: "Zina, tu de atâtea ori m-ai îmbrăcat şi eu nu te-am dezbrăcat niciodată!”. La care ea a răspuns: "Lasă dragă, niciodată nu-i târziu!”.

• Aveţi o relaţie surprinzător de bună cu calculatorul şi internetul...

Da, pentru că sunt curios ca o felină. Felinele din cauza asta mor, că sunt curioase... Să vadă ele cum sunt lucrurile, cum e puşca văzută de aproape. Eu şi Moţu Pittiş am fost printre primii care am fost curioşi să vedem cum e cu calculatorul, cu internetul. El a ajuns mult mai departe, eu m-am restrâns la nevoile directe. Scriu, navighez, joc bridge online... Nimic din ce e omenesc n-aş vrea să-mi fie străin...

• Chiar nimic?

Ei, vorba vine. N-aş vrea să fiu gay, de exemplu. Este, poate, singurul lucru pe care nu sunt curios să-l încerc.

• Păi l-aţi încercat, în "Cel mai iubit dintre pământeni”.

Aşa e, uitasem de marele meu succes... Am primit şi câteva reproşuri, de genul: "Cum ai putut să-i faci asta lu’ Iordache?!”...

• S-au tras multe duble la această scenă?

Vreo cinci-şase... Interesant e că, după ce ne mozoliserăm în toate felurile, într-una din pauze, l-am rugat pe Iordache: "Pot să beau şi eu din sticla ta?”. Adică, vezi Doamne, să pun gura pe sticla pe care pusese şi el gura. Am izbucnit amândoi în râs când ne-am dat seama de absurdul situaţiei...

• Ce a fost şi nu mai este în teatrul românesc?

Ei, multe nu mai sunt... Şi e bine că se întâmplă aşa. Viaţa – şi ca atare teatrul – este drum. Nu putem lua totul cu noi când plecăm la drum. Mulţi dintre noi şi multe ale noastre rămân în urmă. Se pierd. Dar bine că există drumul. Ţin foarte aproape de inima mea un proverb budist care sună aşa: "Nu există un drum spre fericire. Fericirea e drumul!”. Uite, de exemplu, derniera...

• Ce este derniera?

Derniera era ultima reprezentaţie a unui spectacol, aşa cum premiera este cea dintâi. La dernieră biletele erau mai scumpe, pentru că atunci actorii aveau voie să-şi facă toate farsele posibile, pe care le pregăteau luni de zile. Era o imensă plăcere, de o parte şi de alta a rampei, căci şi spectatorii ştiau acest lucru. Ştiau însă doar spectatorii care mai văzuseră spectacolul şi doar aceştia veneau la dernieră... Tradiţia a dispărut după ’47.

• Actor, scriitor, publicist... Care-i ierarhia?

E vorba numai de actorie. Restul, tot ce am scris eu, este un supliment de semn. Tot lucrând la spectacole, pe un text sau altul, îmi notam fel de fel de idei pe marginea textului. Şi încet-încet, am observat cum se întâlnesc cuvintele între ele. Aşa am ajuns la poezie. Iar poezia, cred eu, poate să fie şi atunci când două cuvinte se întâlnesc pentru prima oară. Dar, repet, eu sunt şi rămân un actor.