Rafaelo Varga: “Aş fi ales o mamă care să mă iubească. Asta aş fi ales!”

Îl ştim cu toţii de la talent show-ul X Factor. Povestea lui a impresionat o ţară întreagă, însă Rafaelo Varga spune acum, pentru Jurnalul Naţional, cum a fost drumul său, de la pătuţul din orfelinat, unde se legăna înainte să adoarmă, până la momentul de la TV, când milioane de români l-au ascultat cântând. Povestea lui este o lecţie, pe care vă invit să o parcurgeţi cu sufletul!

■ Eveline Păuna: Cum începe, de fapt, povestea ta?
■ Rafaelo Varga: M-am născut în Satu Mare, la spitalul de acolo. Mama nu m-a dorit şi, în primă fază, m-a abandonat în spital. A spus că nu îi trebuiesc. Apoi poliţia, oamenii legii au căutat-o şi i-au spus să mă ia. A acceptat pe moment, apoi m-a abandonat, a doua oară, într-o şură sau la o groapă de gunoi… nu ştiu exact. Acolo m-a găsit poliţia, iar cei de la Protecţia Copilului m-au băgat într-o casă de copii, până la vârsta de 3-4 ani. Apoi am tot umblat prin centrele de copii din Satu Mare. La 4 ani am intrat într-un centru privat care acum nu mai este, e pe cale să fie desfiinţat. Acolo am stat până la 12 ani. De la 12 ani am fost transferat, din nou. Copiii se schimbă, o dată la câţiva ani. Mai ales acolo, unde era un centru privat – nu aveau obligaţia să ne ţină.

■ Cum ajungi într-un centru privat? Cum sunt… selectaţi copiii care ajung într-un centru privat, unde, probabil, condiţiile sunt mai bune decât într-un centru de stat?
■ Aşa a fost să fie. Eu eram în acel centru atunci când a fost privatizat. Dar nu-ţi trebuie ceva anume… Doar un pic de noroc…Nu-ţi imagina că în astfel de centre e altfel. A fost chiar mai rău decât într-un centru de stat, pentru că a dat faliment, s-au schimbat patronii şi a trecut prin periade financiare grele. Dar chiar şi aşa, sunt recunoscător că am stat acolo. La 12 ani am fost mutat într-un alt centru de plasament, la Hrezu Mare, o casă de copii de stat. Acolo mi-a fost greu. A fost greu transferul, trecerea de la casa de copii. Am simţit totul ca pe o dezrădăcinare, eram într-un loc unde nu cunoşteam pe nimeni. Dar m-am obişnuit, cu timpul. Până în clasa a opta am rămas acolo, apoi am mers din nou la Satu Mare şi am dat la Liceul de Teologie, unde am intrat cu 9.51.

■ Până la momentul acesta, al admiterii la liceu, ai revăzut-o pe mama ta?
■ Mama mea nu vrea să ţină legatura cu mine.

■ Dar stii cine e?
■ Da, stiu cine e

■ Ai văzut-o vreodată?
■ Da, am vazut-o. Mi-a mai cerut bani uneori… Mama mea se ocupă cu prostituţia. Sau… se ocupa. Nu ştiu exact.

■ Când ai văzut-o prima dată pe mama ta?
■ Când eram mic am văzut-o pe mama. Pe tatăl meu nu l-am văzut… nu-l ştiu. Nu ştiu cine e.

■ Ce scrie în certificatul tău de naştere?
■ Nu scrie nimic… E o liniuţă. Mama mea zice că e mort. Toată lumea zice că e mort, că a fost ucis în închisoare.

■ De ce a ajuns în închisoare?
■ Se pare că s-ar fi bătut pe stradă şi ar fi creat un scandal pe domeniul public. A fost arestat şi închis pentru doi ani. S-a bătut în puşcărie şi a fost omorât.

■ Ți-a spus mama de ce ai venit pe lume, când ai întrebat-o de ce te-a avut?
■ Mi-a spus că am apărut din greşeală, că am fost un copil nedorit. Și aşa încep şi versurile de la primul meu single pe care urmează să îl scot prin aprilie, cu videoclip, cu tot.

■ Ce ai simţit atunci când ţi-a spus că ai fost un copil nedorit?
■ Am simtit că trebuie să-i arăt că am apărut cu un scop, chiar dacă ea nu m-a dorit. Și că, la un moment dat, o să fie mândră de mine. Cel puţin sunt singurul din toată familia mea care am câteva clase. Am nouă clase terminate. Sunt în clasa a zecea, acum. În familia mea nu are nimeni nicio şcoală, nu învaţă nimeni…

■ Mai ai fraţi?
■ Doi.

■ Ei unde sunt?
■ Unul este cu ea, unul este cu bunica mea.

■ De ce a rămas tocmai el cu mama?
■ A zis că pe el îl iubeşte. Aşa a avut noroc fratele meu, să fie cu ea.

■ A fost oare noroc?
■ Nu ştiu ce a fost.

■ Iar fratele care a rămas cu bunica… De ce l-a ales pe el?
■ Bunica a spus că din prima clipă când l-a văzut, l-a iubit.

■ Nu cumva pentru tine o fi fost pregătit un alt drum?
■ Eu asta consider. Că Dumnezeu mă iubeşte şi El mi-a pregătit toate. Uite, eu tot timpul îmi doream să ajung în Bucureşti şi acum am ajuns. Nu pot să cred! Am scăpat de Satu Mare, de tot.

■ Ce cadouri primeai tu de Crăciun acolo unde erai?
■ De Craciun? Nu primeam cadouri. Nici de ziua de naştere. La noi, la copii din cămine, zilele de naştere nu se sărbătoresc.

■ Când ţi-ai sărbătorit prima dată ziua de naştere?
■ Prima dată…

■ Ți-ai sărbătorit-o vreodată?
■ Nu mi-am sărbătorit vreodată ziua de naştere.

■ Ce-ai vrea să faci de ziua ta?
■ Acum voi avea majoratul, în decembrie, când voi fi în clasa a XI-a. Nu ştiu… îmi doresc să fac o petrecere mai modestă… mai… aşa după bugetul meu.

■ Când am mers în diferite centre de plasament şi am vorbit cu copiii de acolo, prima întrebare a lor a fost “tu rămâi?” Ce gânduri are un copil care este într-un centru de plasament la o vârstă atât de mică, o vârstă la care nu poate face nimic, o vârstă la care trebuie să asculte de ceilalţi pentru că depinde de ei?
■ După somnul de la amiază, după 13.00- 14.00, simţeam un gol în suflet, aşa ca o dorinţă arzătoare de o mamă. Îmi doream să vorbesc cu o mamă, nu-mi plăcea când eram cu toată lumea - eram şi 20-30 de copii într-un apartament, într-un modul. Ce simte un copil?! Pot să spun că eu mă întreb tot timpul ce o să fie cu mine. Ce urmează? De ce noi? De ce eu? Eu m-am întrebat de ce sunt în casa de copii, de ce nu am o familie? Pentru că sunt atâţia copii care au o familie şi nu vor să discute cu ea, să trăiască cu acea familie. Noi, copiii de la orfelinat ne întrebăm adesea de ce noi nu avem familie. Ne afectează asta. Poate nu vizibil… dar emoţional cu siguranţă.

■ Puteai să ai lucrurile tale? Într-un centru pe care l-am vizitat eu era o cameră mare, cu haine aruncate peste tot. Mi s-a explicat că, în funcţie de cum vin copiii, aşa sunt îmbrăcaţi. Adică maieul pe care îl are unul astăzi, poate să-l aibă celălalt mâine.
■ Da, şi, crede-mă, şi chiloţii pe care tu îi ai astăzi, poimâine poate să îi aibă altcineva. Acum s-a mai stabilit şi îmbrăcămintea… dar totul e la comun. Și şosetele, şi când te tunzi, şi când îţi taie unghiile, şi când faci baie…. Totul e la comun.

■ Ce aveai tu doar al tău acolo?
■ Vorbind de perioada când eram mic… nu stiu… nu pot să zic că aveam ceva al meu. Patul poate era doar al meu. Dar nu aveam ceva doar al meu. Toate au fost la comun.

■ Ți-ai dorit vreodată atunci, de exemplu de Crăciun, să închizi ochii şi, când îi deschizi, să fii într-o familie?
■ Da. Eu cel mai mult mi-am dorit un tată. Am vrut să văd cum e să ai un tată. Mamă având, m-am gândit cum o fi să ai tată. Nu ca aveam eu cine ştie ce mamă, eu n-o consider mama mea.

■ Ai spus cuiva “mama”?
■ Da. Da am mai spus “mama”. Dar, sincer, eu nu ştiu cum e să ai o mamă. Am spus “mama” la persoanele care ţineau la mine, care m-au ajutat. Mi-a venit să le zic “mama”, deşi pentru ele a fost foarte emoţionant. Dar eu nu ştiu cum e să ai o mamă adevărată. Eu, când spun “mama”, mă gândesc la mama mea, care e în Satu Mare şi care nu simte nimic faţă de mine. Poate pentru tine “mama” înseamnă altceva. Pentru mine…

■ Ai iertat-o?
■ Dar eu nu sunt supărat pe ea. Am încercat... am trimis-o să lucreze, i-am spus “Du-te să lucrezi, fă o şcoală, rezolvăm cu Protecţia Copilului să te angajeze undeva”… nu vrea.

■ Te vizita?
■ Nu. Ne mai întâlneam pe stradă. Până la 15 ani mi-a fost frică de ea… Nu voiam să o văd. Ne-am văzut acum, cu transferul meu la Bucureşti. Abia a vrut să semneze.

■ Ce i-ai spus?
■ Ea mi-a zis că eu n-o iubesc deloc. Că nu simt nimic faţă de ea, că nu vreau să o ajut. E trist…

■ Cum e mama ta? E frumoasă? Toţi copiii spun despre mamele lor că sunt cele mai frumoase.
■ E micuţă de statură, cu părul negru, tânără.

■ La câţi ani te-a avut?
■ La 14 ani.

■ Când ai descoperit că poţi să cânţi, că ştii să cânţi?
■ În casele de copii… la serbări, educatoarele mă puneau să cant. Și de acolo a rămas că Rafaelo cântă.

■ Ți-a spus cineva de unde îţi vine numele?
■ Mi-a spus mama că ea mi l-a dat. Am întrebat-o de ce şi mi-a spus că îi place numele ăsta. mea mi l-a dat. I-am mulţumit pentru nume, îmi place, este un nume frumos.

■ Cred că e singurul cadou pe care ţi l-a dat mama. Un nume frumos…
■ Și viaţa mi-a dat-o. Mi-a dat două cadouri. I-am mulţumit că nu a avortat. Oricum nu am fost un copil dorit, dar îi mulţumesc că m-am născut.

■ De la un talent la serbări la un… fenomen naţional e drum lung.
■ Da, e mult. Nu am crezut vreodată că o să ajung aici. Eu, de mic, îmi doream să ajung în televiziune.

■ Când ai descoperit televizorul?
■ Cam pe la 4-5 ani mă uitam la televizor şi îmi doream să fiu şi eu acolo. M-am uitat la fenomenul Lala Band… cât mi-am dorit să ajung şi eu acolo! Destinul meu a fost să ajung la X Factor.

■ Cine te-a înscris?
■ Eu m-am înscris şi am fost susţinut de o doamnă învăţătoare.

■ Te-ai înscris... prima probă a fost la Cluj…
■ Da. Am fost foarte bine primit de toată lumea acolo. Eu nu cunoşteam pe nimeni, toată lumea ştia de mine.

■ Ce ai simţit când te-ai aflat pe o scenă mare?
■ Am început să plâng, pentru că întotdeauna mi-am zis că o să ajung pe scena aia şi, în momentul în care am ajuns, am zis, “da, se poate!”. Nu mi-a venit să cred. De aceea am început să plâng. Eu, de obicei, nu plâng… Toate perioadele din viaţa mea m-au întărit… Plânsul nu m-ajută şi încerc să nu plâng pentru că sunt bărbat. Dar atunci nu m-am putut abţine. I-am văzut pe Bănică pe Delia, pe Horia, pe Răzvan şi pe Dani… Am zis “Doamne, sunt aici!...Bucureşti!”.

■ Te gândeai la tot ce ai lăsat în urmă? Te gândeai la puştiul abandonat într-o groapă de gunoi?
■ M-am gândit că am o viaţă frumoasă, că a meritat tot chinul. Am avut nevoie de o mamă adevărată şi acum o am. După succesul de la X Factor m-au contactat foarte multe familii. Am 17 ani, mi-ar fi fost greu să mă acomodez într-o familie, dar voiam neapărat să ajung în Bucureşti. Aici pot să fac ceva. Şi o doamnă, care acum e mama mea, m-a contactat şi mi-a spus că, dacă ajung în Bucuresti şi nu am unde să stau, să trec pe la ea şi soţul ei, că mă primesc. Şi le-am spus că eu nu pot să ajung în Bucureşti decât dacă vin în plasament. Şi a doua zi deja au depus toate actele pentru plasament. Era duminică. Ştii când s-a întâmplat asta? Când am fost în a doua etapă, în bootcamp. Seara mi-a scris şi luni erau toate actele depuse la protecţia copilului.

■ Ce ai simţit când ai venit în Bucureşti spre o familie?
■ Emoţii. Înca eu nu relalizez că am o familie. Nu realizez că nu mă mai întorc la vreun cămin.

■ Şi că eşti doar la un pas distanţă de pragul majoratului, care te face stăpân pe viaţa ta, în sfârşit.
■ Da. Mai am câteva luni. Abia aştept! Abia aştept să scap de acte, cereri, aprobări. Un copil din casa de copii, ca să faca ceva, trebuie să treacă prin mâna a sute de oameni. Aprobări, cereri, comisii, tot felul de documente, aprobări de la şcoală, de la internat, de la casa de copii, de la directorul adjunct până la directorul mare, de la şefii de servicii, pâna la asistenţii sociali, de la medic… e o nebunie. Până să ajung la familia asta am crezut că înnebunesc. Au fost nişte luni de coşmar. Vorba aceea, “morţii sunt îngropaţi cu pământ, viii cu hârtii”.

■ Cum e familia în care eşti acum?
■ Nici dacă o căutam nu o găseam atât de potrivită. Acum am o mamă minunată şi un tată super. Sunt persoanele care mi-au făcut cel mai mare bine. Mai au doi băieţi, mai mici decât mine. La ei am camera mea, am dulapul meu. Nu-mi vine să cred că nu mai stau cu 8, 11 sau 15 copii în cameră. Am hainele mele, am laptop, am telefon, am biroul meu unde să învăţ…

■ Simţi că trebuie să dai ceva la schimb pentru toate cele câte le primeşti?
■ Simt că trebuie să fac ceva. Să mă lupt ca şi colegii mei din casele de copii să aibă măcar 10% din ce am eu. N-o să mă las la gânduş că, gata, am scăpat din casa de copii. Nu… voi începe un proiect care se numeşte “Dar din dar”. Prietenii mei de pe Facebook îl ştiu, am pus nişte afişe cu proiectul acesta. Îmi doresc să iau legătura cu mai multe asociaţii şi voi merge în ţară, deja am semnat la Arad, la Buzău, urmează Timişoara, Cluj, Satu Mare. Voi merge la case de copii, voi face spectacole, voi prezenta şi voi cânta. Vreau să-i motivez pe colegii mei, să le spun că nu trebuie să rămână aşa, să le explic că, dacă eu am reuşit, şi ei vor reuşi. Îmi doresc să fac ceva, chiar îmi doresc… Îmi doresc să încep o emisiune.

■ Ce-ţi place cel mai mult în Bucureşti?
■ E un oraş în care am mai mari posibilităţi, un oras în care mă pot realiza. Cunosc foarte mulţi oameni pe care îi urmăream la tv… Acum îmi doresc să le arăt oamenilor că, de fapt, nu sunt plângăciosul acela de la televizor.

■ Ce vrei pentru facultate? Te-ai gândit?
■ Vreau să fac Jurnalismul şi Psihologia. Două facultăţi vreau să fac. Psihologia pentru că vreau să ajut. Vreau să-i ajut pe colegii mei care se vor confrunta sau se confruntă cu ceea ce m-am confruntat şi eu. Și vreau să fac Jurnalismul pentru că e visul meu să ajung prezentator de ştiri, sau prezentator la o emisiune, sau reporter. Pas cu pas…

■ Te gândesti aşa, ca într-o poveste, cum o să fie peste ani când o să ai tu o familie?
■ O să-mi iubesc copiii atât de mult! Îmi doresc să am cel puţin doi copii şi vreau să le ofer ceea ce eu nu am avut. Nu vreau nici să-i răsfăţ prea mult… vreau să fie nişte copii educaţi, să fie exemple de copii, să vadă prin ce a trecut tatăl lor şi vreau să le arăt că viaţa asta este aşa cum ţi-o faci tu. Şi pe soţia mea o să o respect. Eu port un respect deosebit faţă de femeie. Visez la o familie frumoasă.

■ Ţii legătura cu cei din centrul din care ai plecat? Aveai prieteni acolo? Se poate lega o prietenie între copiii care sunt într-un astfel de mediu?
■ Nu ştiu cum să-i definesc, că nu putem să zicem că suntem prieteni. Acolo fiecare e cum poate, fiecare se descurcă cum vrea. Fiecare e pentru el. Dar, în momentul în care ai ieşit din casa de copii, îţi vezi de ale tale. De exemplu, la internat, în momentul în care termini clasa a opta şi mergi la internat, acolo eşti singur. La şcoală, pe stradă, fiecare se descurcă cum poate. Eu, de exemplu, mă întâlneam cu colegiii poate o dată pe săptămână, deşi stăteam în acelaşi internat, în fiecare zi.

■ Când ai închis ultima dată uşa în spatele tău, ca să pleci la Bucureşti pentru o viaţă nouă… Ce ai simţit lăsând toate necazurile în urmă?
■ Am fost atât de bucuros, încat am uitat să spun “adio, Satu Mare!”. Încă nu conştientizez că misiunea mea la Satu Mare e încheiată. Eu nu mai locuiesc la Satu Mare. Eu la Satu Mare voi merge ca invitat sau în vizită…

■ Ai putea intra în vechea ta cameră, în vizită?
■ Nu stiu… chiar mi-ar plăcea să fac o vizita după atâţia ani la locul în care am stat prima dată… Dar îţi spun că aş vrea să merg să le povestesc tuturor copiilor din această ţară despre experienta mea, să-i determin să creadă în visul lor şi să îi motivez. Oricum asta o să fac! Pentru că Dumnezeu mie mi-a schimbat destinul cu un scop.

■ Dacă gloria ta se opreste aici? Daca nu vei reuşi să faci nimic în domeniul acesta şi îţi va trebui o meserie, hai să îi spunem… obişnuită?
■ Accept… dar nu ştiu, nu cred că am ajuns aici la Bucureşti pentru ca totul să se termine. Eu am ajuns aici cu un scop. Daca nu, nu ajungeam. Nu vreau să gândesc că nu voi reuşi.

■ Au existat momente în viaţa ta, mai ales în anii copilăriei, când s-au purtat violent cei din centre?
■ Da. Au fost… Nu puteam să fac nimic, eram bătut, eram trimis să fac ceva şi după aceea întrebat de ce am făcut, apoi eram bătut. Când sunt colegi mai mari decât tine te bat, te supun la unele lucruri, de exemplu să te baţi cu un amic de-al tău din casa de copii, dacă nu dai ţi-o iei de de la colegii mai mari. E o lege nescrisă! Cel mai mare e cel mai tare! Asta e legea casei de copii. De multe ori, copiii din casele de copii, aproape 99,9% clachează. Nu se realizează. Acel, 0.1 % se realizează şi ajung oameni foarte mari. De ce clachează acei copii?! Clachează pentru că provin din familii dezorganizate şi nu vor să se lupte pentru ei.

■ E cumva şi genetic?
■ Da. Pot să zic că e şi aşa. Nu sunt interesaţi de şcoală, pentru că totul li se oferă pe tavă. Statul ne oferă pe tavă totul, dar nu ne face să şi muncim pentru pâinea aceea. Până la urmă educatorii zic “păi, dacă nu vrea să înveţe, nu pot să-i torn în cap şcoala” şi investesc pâna la 18 ani în copiii aceia şi apoi îi aruncă pe stradă, nu fac nimic cu ei. Sau… hai că îi mai bagă într-un centru pâna la 20 de ani, 21. În sistemul de protecţie a copilului se investeşte o mare parte din bugetul Romaniei şi, până la urmă, să ne gândim unde ajung toţi acesti copii? Pe străzi, în gunoaie…

■ Aveai voie să ai bani în buzunar, când erai în cămin?
■ Bani… mai primeai aşa, dar nu aveai de unde… mai aveai aşa 5 lei, 1 leu, 2 lei…dar ori ţi se furau, ori nu aveai ce să faci cu ei, pentru că nu puteai să mergi la magazin…

■ Ce ai fi vrut să-ţi cumperi în anii ăia?
■ Nu cred că voiam să-mi cumpăr ceva anume. Nu mă gândeam atât de departe în acele momente. Eu toată viaţa mea mi-am dorit familie. Eu asta îmi doream. Tot timpul mi-am dorit familie - să am o mamă, să am un tată, să nu mai fiu în casa de copii, să nu mai fiu cu atâţia copii pentru că mă duceam la şcoală,la copii, mă întorceam… dădeam de alţi copii… Cum ar veni, e o şcoală, o altfel de scoală, în care tu decizi materia, tu decizi cum să-ţi predai, tu decizi cum joci.

■ Ştii că există o legendă în folclor care spune că fiecare copil îşi alege mama, de dinainte de a se naşte. Crezi în asta?
■ Nu!

■ …pentru că tu ai fi ales altfel….
■ Da. Aş fi ales o mamă modestă, nu foarte bogată, uşor severă pentru ca să scoată ceva din mine. Aş fi ales o mamă care să mă iubească. Asta aş fi ales.

■ Vrei sa fii pe radio…
■ Da. Îmi doresc să am multe concerte…

■ Cea mai tristă zi din viaţa ta?
■ Am avut mai multe zile triste în viaţa mea. Au fost acele momente în care mă întrebam de ce nu am o familie, eram bătut şi mă întrebam de ce trebuie eu să stau acolo, de ce trebuie să mă chinui, de ce trebuie să locuiesc acolo.

■ Cum îţi răspundeai?
■ Aveam o tactică… Poate acum o să râzi… Naşa mea, o cheamă Daniela… Când venea după mine eram foarte bucuros, când pleca - o oră de plâns. Eram în modul cam vreo 12 copii şi fiecare avea câte o persoană de care era ataşat. Şi seara şi la amiază, toată lumea ne legănam şi spuneam “naşa, nu vii după mine!?” Acum, sigur, mi se pare ciudat, dar atunci aşa făceam. Şi cu asta mă alinam. Ea era naşa mea pentru că la noi, la casa de copii, o dată la nu ştiu câte luni se face botez şi la copiii nebotezati vin persone, îi cunosc, se ataşează şi îi botează.

■ Ce le spui celor care vor să te asculte şi vor să ai success, oamenilor care vor citi interviul ăsta?
■ Le mulţumesc şi le promit că nu o să dezamăgesc.

Citește pe Antena3.ro

Ce locuri poți să vizitezi în Maramureș dacă mergi de Crăciun sau Revelion în 2024. Cele mai frumoase obiective turistice iarna