Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Continuăm astăzi seria unor interviuri – document cu cei care au împlinit sau împlinesc în 2018 100 de ani, oameni care au crescut și au trăit odată cu România Mare. Serialul care vă ţine cu sufletul la gură deja de mai multe săptămâni face parte din Programul Cultural ,,Bucuresti- Centenar”, derulat de Primăria Municipiului București, prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic.
Numele celui care continuă astăzi şirul evocărilor este Petre Nistorescu, povestindu-ne despre momentele grele prin care a trecut alături de ţara noastră şi despre încercările din cel de-al Doilea Război Mondial. Acesta scoate la lumină detalii ale istoriei care păstrează conservată naturaleţea vremurilor de altădată. Acesta ne permite accesul în tainele unui veac de viaţă, ce merită aprecierea noastră. A trăit şi a văzut marile schimbări ale ţării din ultima sută de ani, dar nimic nu se compară cu anii de război, după cum ne-a mărturisit chiar el. A fost încorporat în noiembrie 1939 şi s-a eliberat în august 1945. Bătrânul spune că au fost şase ani grei în care putea muri de o mie de ori. Şi totuşi a scăpat deşi prea puţini pot să-şi închipuie cum a fost viaţa de soldat în cel de-al Doilea Război Mondial. Cuvintele sale relevă mirajul unor vremuri care au fost articulate de idei şi mari emoţii colective încă din secolul 19, noţiuni ce au ridicat dramaticul pe culmi pe care omenirea nu le mai cunoscuse până atunci. Domnul Nistorescu nu ezită şi ne împărtăşeşte povestea lui, mărturisindu-ne că „de la Cotul Donului nu i-a mai întrebat nimeni luni de zile ce mănâncă şi îşi aminteşte ce mâncau, cum au găsit făina şi o codeau pe sobe, că făceau ovăz, că au tăiat un viţel şi au fiert mămăligă în fiertură”. Acestea sunt câteva dintre experienţele ieşite din firescul zilelor noastre, dar care la momentul respectiv reprezentau trăirea unei întregi generaţii căreia războiul i-a distrus şansa la armonie şi pace pentru mai bine de 5 ani. Cei care îl întâlnesc şi îi pot asculta poveştile ore în sir domnului Nistorescu, cu siguranţă nu s-ar plictisi. Dimpotrivă, toate amintirile bătrânului nostru veteran de război sunt impresionante.
Respectul pentru sacrificiul făcut de românii care au luptat pe front în al Doilea Război Mondial trebuie să rămână viu, asemenea şi faţă de toţi românii care au înflăcărat speranţele neamului românesc în 1918, în plină iarnă, urmând ca din această pornire a speranţelor să fi fost născută şi România Mare.
Astăzi, domnul Nistorescu ne vorbeşte într-o zi în care armele tac, şi eroii precum el, oamenii liberi devin vocali, și își fac auzită vocea lucid, mai clar și mai puternic ca niciodată. Este o zi în care iubirea de țară trebuie să respingă oratoria stearpă și naționalismul isteric, o zi în care ar trebui să conștientizăm că patriotismul nu este o izbucnire de emoție scurtă și nebunească, ci o dăruire liniștită și statornică de o viață pentru țara ta. Povestea domnului Nistorescu este una dintre hârtiile translucide pe care sunt înscrise, spre a dura, elementele lucide ale acestui decalog al libertății și patriotismului românesc din ultima sută de ani care amintesc de ceea ce spunea în urmă cu mai bine de un secol B.P. Hașdeu: „greșelile născute din iubire de Patrie le iartă și Dumnezeu”.
JN: Când v-aţi născut şi unde?
PN: În primul rând vreau să vă spun că eu m-am născut în Hunedoara, pe 2 septembrie 1918, la puţin timp înainte de 1 decembrie.
Citește pe Antena3.ro
J: Cum arăta şcoala în perioada interbelică şi cum a fost experienţa dumneavoastră?
PN.: Anii de şcoală au fost foarte frumoşi. În Hunedoara la noi eu am făcut 7 clase. Şcoala în care am învăţat era destul de mare, îmi amintesc că veneau copii din alte localităţi să se înscrie la Hunedoara. Avea grădină, unde dascălii ne duceau pentru diferite activităţi, să ne înveţe. Eram vreo 200 de copii în toată şcoala, acolo am învăţat despre Unire şi despre conducătorii României Mari.
J: România a avut trei regi până la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Ce vă amintiţi de aceştia, cum arăta viaţa sub domniile lor?
PN: După Marele Război au fost nişte probleme economice uşoare, dar să ştiţi că sentimentul de optimism contamina, se lua. După ’22 abia a început să se dezvolte ţara serios şi economic. Bineînţeles, nu aş putea să-l acuz pe rege (n.r. - Ferdinand), aşa erau vremurile şi ne descurcam cum puteam. El a făcut bine ce a făcut, că le-a dat în ’21 pământ la ţărani. După aceea a venit criza şi în ’30 a început să se simtă şi la noi în ţară. Până să înceapă războiul însă, se trăia foarte bine, fusese un progres care se vedea cu ochiul liber, că agricultura şi industria erau de bază. De Carol al II-lea nu ştiu ce să vă spun, el a domnit cam puţin, nu ştiu de ce, că nu s-a împăcat cu partidele la acea vreme, deşi îl înlocuise pe fiu-său Mihai. Eu nu l-am văzut niciodată, dar citeam în ziare de el.
JN: Ce amintiri aveţi din perioada României Mari, cum aţi trăit perioada interbelică?
PN: Până la 21 de ani când am plecat în război, în 1939 mai exact, am stat în Hunedoara cu părinţii mei. Amintirile pe care le am din perioada respectivă nu sunt foarte consistente, vă închipuiţi că după 100 de ani, nu te mai ajută nici memoria, nici alte simţuri. Pot să vă spun sincer, că perioada dintre 1918 şi 1940 a fost cea mai bună din istoria României. Se trăia bine, mai ales la Bucureşti, şi simţeam cu toţii că parcă am renăscut. Apoi a urmat dezastrul.
JN: Când şi cum au început să se adune nori negri asupra ţării şi cum aţi ajuns în armată?
PN: Păi când să se adune, prima dată a fost Dictatul criminal de la Viena, unde am fost forţaţi de Axă să cedăm teritorii, iar pe 26 iunie, ruşii au trecut şi eu Nistrul cu armata şi au ocupat Basarabia. Era nenorocire atunci în ţară. Îmi amintesc că Antonescu voia să facă guvern de concentrare naţională, dar Maniu şi Brătianu nu doreau să stea la discuţii cu el, şi a fost nevoit să-i aducă pe legionari la guvernare, şi nu a fost bine deloc. Eu în 1939 am plecat în armată, fusesem concentrat în Dobrogea, şi acolo am auzit de toate acestea, cum România a cedat teritorii fără luptă.
JN: Ce s-a întâmplat cu familia dumneavoastră ?
PN: Mama şi cu tata au rămas la Hunedoara, iar eu, sora şi fratele meu mai mic, am rămas și noi acolo. Sora mea s-a căsătorit şi a plecat prin 1944 de la Hunedoara, a venit la Bucureşti, unde stă şi acum.
JN: De ce aţi vrut să rămâneţi în armată?
PN: Păi ia gândiţi-vă dumneavoastră: părinţii mei, generaţia lor făcuse Marea Unire, noi ce să facem? Era un sentiment de presiune pe umerii mei şi ai celor mai tineri, pentru că părinţii noştri ne lăsaseră ţara mare şi prosperă, era datoria noastră, dacă nu să o ridicăm, măcar să o ţinem la nivelul la care ne-au dat-o ei. Iar în armată mi-am făcut repede camarazi şi vorbeam între noi, după cedarea Ardealului, că e mare păcat că armata pleacă şi lasă poporul în urmă fără apărare.
JN: Care e cea mai puternică amintire din perioada Războiului?
PN: Îmi amintesc de noaptea de 20 noiembrie 1942, eram la Cotul Donului. În jurul orei 23, sovieticii au lansat un atac cu lansatoare de rachete de tip Grad, noi le numeam katiuşa, iar nemţii le numeau orga lui Stalin. Îmi aduc aminte că s-a luminat cerul, şi se auzea un şuierat care semăna moarte în tranşee. Era întuneric, foarte frig şi o ceaţă deasă şi s-a auzit aşa ca un urlet sinistru declanșat din gurile întregului arsenal de luptă care străbătea văzduhul. Parcă luase foc tot frontul. Artileria grea gemea sub focul loviturilor, artileria spinteca cu șrapnele, katiușele, noua armă rusească, zguduiau pământul cu un zgomot infernal. Prima linie de foc asupra pozițiilor românești devenise un vacarm. Ore în șir uraganul s-a dezlănțuit cu furie asupra pozițiilor noastre, cutremurând pământul. Nu mi-a fost niciodată aşa de teamă, ca în noaptea respectivă.
JN: Povestiţi-mi vă rog alte momente dificile de pe front în Uniunea Sovietică!
PN : Îmi amintesc tot de iarna lui ’42, când tancurile sovietice au pătruns în spatele poziției de luptă a unității noastre care, deși era încercuită, a rezistat timp de nouă ore, în lupte fiind ucis comandantul unității, colonelul Constantin Simionescu. Proiectilele noastre ale tunurilor anticar de calibru mic și mijlociu nu au avut niciun efect asupra blindatelor sovietice T-34, ricoșând pe cuirasă și explodând în aer. Ca urmare, acestea au călcat totul sub șenile, pulverizând pozițiile de luptă ale trupelor române, care s-au retras, pe fracțiuni mici, în panică, părăsindu-și pozițiile. Atunci şi eu m-am retras în grabă cu un alt grup de ostaşi, fugeam haotic, nu mai aveam alt obiectiv decât acela de a supravieţui. Mulți militari români au fost încercuiți și luați prizonieri atunci, după ce au făcut inutilizabil armamentul din dotare. Datorită ceței dese, aviația română nu a putut acționa, la fel și artileria atunci. A fost o iarnă foarte rea pentru noi.
JN: Cum aţi trăit ziua de 23 august 1944?
PN: Eram în retragere, dar reuşisem să restabilizăm frontul pe Prut. Îmi amintesc că ne-a anunţat comandantul de divizie ce se întâmplă. Mulţi s-au bucurat crezând că a fost o mişcare inteligentă şi că gata am trecut de partea învingătorilor, însă în realitate, este cunoscută urmarea, că am ajuns la mâna Moscovei. Eu unul nu am privit nici atunci cu ochi buni această schimbare. Pe deoparte, mi se părea ciudat că am luptat vreme de 3 ani alături de Wehrmacht şi apoi, dintr-o dată, fără vreun ultimatum sau anunţ, să le înfigem un cuţit în spate.
JN: Ce aţi făcut după aceea?
PN: După ce am întors armele ne-au îmbarcat în tren să mergem pe front în Ardeal. Am ajuns prima dată la Bucureşti unde am văzut dezastrul semănat de bombardamentele o dată ale aliaţilor, şi apoi ale germanilor. Apoi la Bucureşti am luat un autobuz pe care ni l-a dat de la divizie. Mergeam prudent cu el, şi doar ziua. Ne era teamă să mergem seară că veniseră şi ruşii în Bucureşti. Noi am reuşit cu acel autobuz să mergem până în Ardeal, unde am fost puşi să luptăm cu nemţii.
JN: Cum vă amintiţi perioada de după abdicarea Regelui Mihai şi venirea comuniştilor?
PN: Până în toamna lui 1945, eu nu am fost demobilizat din armată, aşa că am rămas în slujba comandantului, dar ulterior, după ce au recunoscut în cele din urmă şi sovieticii trecerea României de partea Aliaţilor, am putut părăsi haina militară. Ulterior, eu m-am căsătorit cu o fată din Bucureşti şi am stat în Capitală la soacra mea, până am reuşit să ne mutăm împreună. Abdicarea Regelui Mihai am ascultat-o la radio, la Hunedoara. Eram în vizită la părinţii mei, şi le spuneam să vândă pământul sau ce animale mai aveau pentru că vin comuniştii şi o să le ia. Nu m-au ascultat şi apoi au avut de pierdut. După ’50 ne-am înscris şi noi la colectiv şi ne-am văzut de treabă. Din ‘49 se naţionalizaseră averile boierilor şi se înfiinţaseră gospodăriile de stat.
JN: Cum a fost perioada lui Dej, i-aţi aşteptat pe americani?
PN: Perioada lui Dej a fost grea pentru mulţi. Mai ales cei care au ajuns deţinuţi politici, ei au avut de suferit foarte mult. Pentru ei războiul a continuat se poate spune. Ruşii au rămas în ţară până în ‘58.
E drept că treptat au început să-i retragă, şi-i vedeam tot mai puţini, dar se trăia greu la început. Nu mă mai aşteptam să mai vină vreun american cât timp sovieticii erau aici. Ştiam ce se întâmplă. A fost şi foametea de după război, pentru că fusese secetă şi noi plăteam despăgubiri la ruşi. Dej era omul lui Stalin, începuse lumea să ştie, dar nu aveam ce să facem.
JN: Cum arăta Bucureştiul atunci?
PN: Nu mai avea rafinamentul din perioada interbelică. După război nu arăta foarte bine, s-a început reconstrucţia şi în câţiva ani l-au refăcut. Dar nu mai avea fineţea de dinainte. Comuniştii au adus constructori sovietici şi oricum, au făcut cum au vrut şi la case. S-au luat după casele din Moscova, au vrut să facă şi aici la fel. După ‘60 au început să mai construiască, când ne-am îndepărtat de Rusia şi începuse ţara să o ducă mai bine.
JN: De Nicolae Ceauşescu ce vă amintiţi?
PN: Să ştiţi că la început lumea l-a iubit pentru că s-a opus ruşilor care intraseră în Cehoslovacia lui Dubcek, pentru că le era frică ruşilor că se rupe blocul sovietic după ce murise Stalin. Atunci a ieşit Ceauşescu, în iunie ’68 şi a ţinut un discurs care l-a făcut mare la momentul respectiv. Se făcuseră şi gărzile patriotice, se înscria lumea să apere ţara dacă vin ruşii iar. Aveam în memorie nenorocirile pe care le-au făcut aici. S-a trăit foarte bine după ce a venit, era mâncare în magazine, dar din ‘80 după ce a început să plătească datoria externă a ţării s-a trăit tot mai rău. Magazinele erau tot mai goale şi erau cozi şi la pâine.
JN: Unde eraţi în timpul cutremurului din ’77?
PN: Chiar în perioada respectivă, eu eram la Hunedoara la părinţii mei şi îmi aduc aminte că ne uitam cu toţii îngroziţi la televizor. Erau mormane de moloz şi oameni care scormoneau să găsească oameni. Vedeam la televizor cum căutau oamenii printre ruinele blocurilor. A fost un dezastru amplificat şi de comunişti pentru că am înţeles după aceea că a dat ordin Ceauşescu, sau cineva de sus, ca toate căutările să fie oprite după 3 zile, pe motiv că nu ar mai putea fi găsiţi supravieţuitori. Mulţi au murit în urma acestui ordin.
JN: Cum a fost după ‘90?
PN: Eu am trecut prin Revoluţie pensionat. Nu am mai pus aşa mare preţ pe ce vedeam la televizor. Mă aşteptam să pice Ceausescu într-o zi, cu toate că nici prin cap nu mi-ar fi trecut că ar urma să cadă aşa de repede. Oricum, după ’90, tot ai lor au venit la putere. Eu nu am mai fost interesat de ce se întâmplă, mi-au ajuns greutăţile pe care le-am avut atunci. Nu-mi mai ardea mie.
JN: Ce părere aveţi de Regele Mihai?
PN: Domnule, Regele Mihai a fost un adevărat patriot. Nu am crezut nici o clipă prostiile astea pe care le spuneau comuniştii, că ar fi plecat cu vagoane de aur din ţară sau cine ştie ce altă grozăvie. El a abdicat sub şantaj. Dej şi Emil Bodnăraş l-au forțat să lase ţara, pentru că altfel vor ucide nu ştiu câţi tineri studenţi pe care autorităţile comuniste îi arestaseră în urmă cu câteva zile pentru că manifestau contra noii orânduiri. Şi vă spun sincer, Mihai a fost un model. Eu pentru Regele Mihai am mai mult decât respect. Eu pe front şi în Rusia am fost decorat, iar decoraţia a fost dată în numele Regelui Mihai.
JN: Unde vedeţi România peste 100 de ani?
PN: Păi nu pot să apreciez eu asta cu mare exactitate. Mai ales că la vârsta mea, simţurile îţi sunt alterate. În 100 de ani se schimbă multe să ştiţi. Pot cădea mari imperii, şi se pot ridica altele din nimic, neanunţate. Năzuiesc că o să fie bine, deoarece am suferit destul. Anul acesta sărbătorim Centenarul, ar fi un prilej bun să încercăm să recuperăm în ultima sută de ani, şi mă gândesc la Basarabia în primul rând. Chiar dacă e o provincie mai săracă, dar e aşa pentru că sovieticii au sărăcit-o. Basarabia a fost o provincie bogată, cum sper să fie şi ţara asta peste 100 de ani. România a fost respectată cândva în Europa să ştiţi. E păcat că s-a pierdut asta, dar în peste 4 decenii de comunism şi diplomaţie 0, inevitabil ajungi aici. Acum trebuie să urcăm din nou nişte trepte pe care românii le-au mai parcurs înainte de Marea Unire. Eu cred că o să fie bine.
Îmi amintesc de noaptea de 20 noiembrie 1942, eram la Cotul Donului. În jurul orei 23, sovieticii au lansat un atac cu lansatoare de rachete de tip Grad, noi le numeam katiuşa, iar nemţii le numeau orga lui Stalin. Îmi aduc aminte că s-a luminat cerul, şi se auzea un şuierat care semăna moarte în tranşee.
Domnule, Regele Mihai a fost un adevărat patriot. Nu am crezut nici o clipă prostiile astea pe care le spuneau comuniştii, că ar fi plecat cu vagoane de aur din ţară sau cine ştie ce altă grozăvie. El a abdicat sub şantaj.
