Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Sarah Perry şi-a cucerit fanii cu romanele sale scrise în stil gotic şi cu poveşti care te ţin cu sufletul la gură. Şi-a publicat primul roman la vârsta de 34 de ani şi a cunoscut succesul abia după a doua carte, "Şarpele din Essex", care a ajuns bestseller şi a câştigat numeroase premii. Al treilea roman, "Melmoth", spune povestea unei femei care bântuie lumea de secole. Este o carte despre care autoarea spune că nu prea îşi aminteşte când a scris-o pentru că era grav bolnavă şi era sub tratament.
Sarah Perry, eşti aici să promovezi romanele „Şarpele din Essex” şi „Melmoth”. La ce te aştepţi de la publicul din România?
Sarah Perry: Consider că europenii sunt mai intelectuali decât britanicii. Sunt încântată că sunt tradusă în română.
Dacă ai avea o maşină a timpului, unde ai merge?
Citește pe Antena3.ro
Nu mult înapoi. Sunt conştientă de faptul că suntem foarte norocoşi să avem stomatologi şi vaccinuri împotriva varicelei. N-aş vrea să trăiesc în trecut pentru că n-aş vrea să-mi fie scos vreun dinte fără anestezie.
Eşti o scriitoare de succes dar lucrurile nu au fost mereu aşa. “Eram săracă şi deveneam şi mai săracă”, ai scris într-un editorial. Ce te-a făcut să scrii în continuare?
Cred că pur şi simplu am dorinţa interioară de a spune poveşti. Nu mă simt neapărat nobilă, artistă, nu am o dorinţă mare de a scrie despre ce simt. Pur şi simplu îmi place să spun poveşti, am această chemare puternică. Oricât de rea ar deveni situaţia, chiar şi când nu aveam cititori, voiam să spun poveştile pe care le aveam în minte la momentul respectiv.
Cum arăta viaţa ta înainte să fii o scriitoare de succes?
Era minunată. Am avut multe locuri de muncă. Cred că este foarte important ca autorii să muncească şi să experimenteze lumea în feluri diferite. Am lucrat pentru Guvern, am muncit în avocatură, am fost dădacă, am fost asistent de shopping, am fost model pentru artişti, am fost multe lucruri. Nimic nu a fost în van. Cu cât experimentezi mai mult în viaţa de zi cu zi, cu atât mai mult poţi să scrii despre ea.
„Şarpele din Essex” a fost oarecum o poveste mai caldă însă „Melmoth” ne duce într-o zonă mai întunecată. Au fost surprinşi fanii tăi?
Cred că da. Lumea a devenit foarte întunecată în perioada în care romanul „Şarpele din Essex” a fost publicat. ISIS făcea ravagii în Orientul Mijlociu, a fost criza de refugiaţi în Siria, a fost masacrul din clubul Orlando în SUA. Am simţit chemarea să folosesc literatura ca martor la ce se întâmpla în lume şi cred că unii oameni au fost uşor îngroziţi. Unii cititori au fost speriaţi de Melmoth, ceea ce mă încântă.
Eşti mulţumită cu varianta ta de Melmoth? Spuneai că mereu ai vrut să scrii un personaj negativ puternic, dar să fie o femeie.
O să fiu mulţumită dacă într-o zi, de Halloween, cineva se îmbracă în Melmoth. Atunci o să ştiu că mi-am făcut treaba.
Îi întreb des pe scriitori dacă îşi visează personajele. Cei mai mulţi spun că nu. Tu spuneai că ai avut nişte viziuni în timp ce ai scris Melmoth. Spune-mi despre ele.
Nu îmi visez personajele în mod normal, pentru că pentru mine sunt doar o parte din carte. Dar în timp ce scriam Melmoth, am început să am probleme mari cu spatele şi luam analgezice. Am avut întâlniri foarte reale şi înspăimântătoare cu Melmoth în dormitor, nu puteam să dorm. Chiar dacă ştiam că nu e ea, ştiam că am inventat-o, dar pentru că aveam dureri puternice şi luam pastile, imaginaţia mea s-a dezlănţuit.
Putem spune într-un fel că boala te-a ajutat?
Cred că este important ca orice se întâmplă în viaţa unui scriitor să nu considere că e în van. Ştiu că Melmoth este ceea ce este datorită bolii pe care am avut-o şi sunt mulţumită cu asta.
Cum te-ai simţit să scrii despre o femeie-monstru?
A fost nevoie de mult talent. A trebuit să mă gândesc ce înseamnă asta. Nu a fost suficient să spun că este femeie şi să o descriu într-o rochie. A trebui să mă gândesc la ce înseamnă să fii o femeie-monstru, care e natura blestemului ei, ce este diferit la o femeie monstru faţă de un bărbat. A fost ceva care este seducător şi trist, îţi pare rău pentru ea şi este atrăgătoare. În acelaşi timp este înspăimântătoare. A fost distractiv.
Crezi că zace un monstru în fiecare dintre noi?
Da. Cu siguranţă. Cred că mesajul cărţii este să încurajeze oamenii să acceseze acea parte din ei, să se împace cu ea şi să nu cedeze. Să ne gândim că e mereu speranţă, există mereu posibilitatea mântuirii, dar acea parte întunecată este acolo undeva şi este ok.
Cine este Sarah Perry ca soţie, un om obişnuit, şi nu ca scriitoare?
Cred că sunt aceeaşi persoană. Cineva mă întreba azi cum arată viaţa mea de scriitoare şi adevărul e că scriu mereu. Scriu acum, scriu când gătesc, scriu când plimb câinele. Tot ce fac şi tot ce văd le filtrez prin imaginaţie şi trebuie să spun o poveste. Spre iritarea familiei mele, mereu sunt Sarah Perry scriitoarea.
Care sunt proiectele tale viitoare?
Cred că am terminat cu perioada gotică, pentru moment. Văd primele trei romane ca fiind o trilogie gotică, „Melmoth” fiind ultima carte. Lucrez la ceva inspirat din copilăria mea în Essex. Este interesant să fac această schimbare.
Tot ficţiune?
Da.
Ai vrut mereu să fii scriitoare?
Da. Nu pot să-mi amintesc o perioadă când nu îmi doream asta. Nu mi-am dorit niciodată altceva.
Ţi-ai publicat primul roman la 34 de ani.
A durat ceva. A trebuit să muncesc, cu cât munceşti mai mult, cu atât ai mai puţin timp să stai în cafenele şi să visezi cu ochii deschişi. Nu am avut încredere. Am făcut un master şi un doctorat la 27 de ani şi asta m-a încurajat să pun stiloul pe hârtie şi să încerc.
Care ar fi sfatul tău pentru tinerii autori?
Primul sfat pe care îl dau este să ai grijă de spatele tău. Pentru că dacă spatele tău te doare, nu poţi munci. Al doilea lucru este că trebuie să ai grijă să nu te îndrăgosteşti, să nu îţi placă alt autor şi să le citeşti munca şi biografia, pentru că nu vei face altceva decât să-i imiţi. Nu vrei să fii papagal, vrei să fii privighetoare. Vrei să ai cântecele tale. Aşa că să citească divers, să nu rămână într-o zonă şi asta te ajută să afli cine eşti şi ce vrei să spui şi cum vrei să o spui.
Ai vreun ritual când scrii?
Am un mod ciudat de a lucra. Am o idee pentru o carte, nu fac absolut nimic timp de un an şi jumătate şi în acea perioadă mă gândesc, îl compun în mintea mea, memorez replici şi când simt că e ca o carte pe care deja am citit-o, atunci mă aşez şi scriu. Nu pot scrie în întuneric, trebuie să am lumină, să ştiu ce fac. Am o lumânare care arde pe biroul meu. Mă face să mă simt că fac ceva sacru. Nu pot să scriu spre fereastră, trebuie să mă uit la un perete, trebuie să mă simt izolată şi închisă în imaginaţia mea, nu în afara lumii.
Care este părerea ta despre audiobooks sau ebooks?
Sunt vitale dintr-un anumit punct de vedere. Soacra mea avea artrită reumatoidă şi nu putea da paginile cărţii. Aşa că prin audiobook consuma literatură. La fel şi cei care nu văd au nevoie de ele. E-books sunt fantastice, e doar alt sistem de a livra o carte. Sunt un pic neîncrezătoare în fetişizarea hârtiei. Este doar o carte, e ok, citeşte-o pe telefon, citeşte pe kindle, audiobook, e tot o poveste. Prefer cartea dar şi kindle, ascult audiobooks. Orice variantă în care pot duce poveştile mele la oameni este ok.
Noi românii ne plângem că cei mici nu mai citesc. Cum e în Marea Britanie?
Este interesant de văzut ce înseamnă să citeşti sau să asculţi poveşti. Vânzarea de cărţi şi cultura lecturii în UK merg în sus. Vânzările merg în sus. Mereu vor fi oameni care se vor plânge că era mai bine înainte. Trebuie să ne amintim că oamenii tot consumă naraţie. Poate se uită la Game of Thrones. Credem că romanele sunt superioare televiziunii, dar sunt tot poveşti spuse. Este tot imaginaţie. Dacă există un declin în lectură, nu înseamnă că oamenii nu-şi folosesc imaginaţia şi nu empatizează cu alte vieţi.
Te gândeşti la non-ficţiune?
Îmi place să scriu esee. Am scris pe diverse teme: durere, sublim, credinţa gotică. O să continui să scriu non-ficţiune scurtă şi să vedem unde duce, dar e ceva ce îmi place.
Îţi place să faci documentare?
Enorm. Urăsc să nu ştiu lucruri. Cum am identificat ceva despre care nu ştiu, mă duc şi aflu. În acest moment documentez cometele. Şi descopăr lucruri interesante. Se pare că noua mea carte va conţine lucruri despre astronomie, pentru că asta mă interesează în acest moment.
Cum decurge procesul de documentare? Online, citeşti cărţi?
O combinaţie. Iau informaţie de oriunde: youtube, Wikipedia, British Library, biblioteca mea. Este uşor să accesez informaţie. Este important să documentezi ce ai nevoie pentru poveste. E frustrant că în unele cărţi descoperi că autorul care a făcut multă documentare îţi dă toată informaţia şi pierzi şirul naraţiunii. Eu documentez doar partea de care am nevoie pentru carte. Pentru „Şarpele din Essex” nu ştiam nimic despre chirurgie pe cord până am ajuns la partea cu operaţia. M-am dus la clase despre operaţie pe cord, m-am uitat pe youtube, am desenat diagrame ale inimii şi apoi am putut scrie acea parte din carte. Îmi face plăcere. Nu ţin minte totul dar cât timp fac documentarea mă simt foarte deşteaptă.
A fost ceva care te-a şocat vreodată în cercetările tale?
Documentarea pentru „Melmoth” a fost dificilă, pentru că este vorba de genocidul armean şi vorbeşte despre expulzarea germanilor vorbitori de cehă din Cehia în Al Doilea Război Mondial. Am vrut să scriu o carte despre inumanitatea omului faţă de alt om, am documentat şi am aflat cât de inumani suntem şi a fost foarte stresant. A fost foarte important ca „Melmoth” să fie bazat pe fapte, ca să fac justiţie celor care au suferit.
Primeşti multe mesaje de la fani. Ce îţi scriu?
Cea mai recentă scrisoare este de la cineva din Noua Zeelandă care a avut o copilărie asemănătoare cu a mea. Am fost crescută într-un spirit foarte religios şi sunt atee acum. Am vorbit despre acest lucru în Noua Zeelandă despre cum e să te simţi suspendat între o viaţă de credinţă şi una de atee. Să nu ai casă, să nu ai siguranţă. Câţiva din public aveau peste 60 de ani, au avut aceeaşi experienţă şi nu au auzit pe nimeni să scrie despre acest lucru. Mi-au scris să îmi mulţumească. Mulţi îmi mulţumesc că am scris despre durere. Am onoarea de a cunoaşte oameni şi de a descoperi că am ajuns la ei.
Îţi planifici cărţile, ştii finalul dinainte?
Da, întotdeauna. N-aş putea să scriu dacă nu ştiu. Dar te poţi răzgândi. Aproape tot timpul ştiu dinainte intriga şi finalul, ajung la mijloc şi dacă ceva nu merge bine, trebuie să recunoşti că ai greşit şi să faci schimbări.
