Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Pe lângă munca de redactor, editor, traducător, ești și un scriitor apreciat, poet (și părinte, soț, să nu minimalizăm aceste roluri). Cum împarți timpul pentru toate aceste preocupări? Căreia îi acorzi cea mai sensibilă parte din tine? Te consideri poet, ori romancier? Sau sunt zile și zile, fiecare cu amprenta ei? Când scrii? Când traduci? Când „vânezi” autori pentru Anansi, colecția de literatură universală pe care o coordonezi în cadrul Grupului Editorial Trei?
- Bogdan-Alexandru Stănescu: Reușesc din ce în ce mai puțin să-mi compartimentez viața. Munca de editor nu se rezumă la „vânătoare”, ci este 90% sudoare de pălmaș: redactare, BT-uri succesive, texte de copertă, programări cât mai realiste cu putință, planificarea târgurilor, participarea la târguri cu cele câteva zeci de mii de pași pe zi, durerile de spate și de picioare aferente, munca de promovare (interviuri, lansări) etc. Sunt luni, în special cele dinaintea târgurilor, când citim peste o mie de pagini săptămânal, iar prin citit mă refer la corectura paginată, la redactare sau la lectura de BT, care numai „lecturi” nu sunt, ci depănușări, strunjiri, incursiuni cu maceta prin junglă. De aceea mi-e greu să mă consider altceva decât muncitor. Asta sunt și când scriu: sunt, mai presus de orice, industrios, pentru că lucrez în perioade scurte, nu am luxul procrastinării, ci trebuie să trec totul din domeniul nocturn al imaginii în cel diurn al textului rațional. Totul se întâmplă simultan: de exemplu, nu am mai avut o „energie” poetică precum celei din timpul redactării recente a operei poetice a lui Louise Glück. La fiecare zece minute de redactare trebuia să mă opresc și să scriu ceva. Deci, răspunsul ar fi că le fac pe toate simultan, sunt o mașină de produs text. Cât despre viața de familie, aici familia ar trebui să răspundă, mie-mi revine regretul de a nu fi (fost) mai bun în acel plan.
De unde vine Anansi
- Ce frenezie! Înapoi la Anansi. World Fiction: cum, când, de ce ați ales numele zeului african ca etichetă (memorabilă!) pentru această colecție de literatură?
- După ce am stabilit profilul colecției, a trebuit să poarte un nume, vorba lui Sorescu.
- Bună vorbă!
- Având în vedere profilul editurii și orientarea jungiană a lui Silviu Dragomir (cât și pasiunea mea pentru același Jung), a fost limpede de la bun început că trebuie să alegem ceva din sfera mitologiei. Căile mitologiei greco-romane erau cam bătute, dar mi-am amintit că din romanul nebun al lui Neil Gaiman, Zei americani, îmi plăcuse la nebunie Anansi, Aunt Nansy, zeul trickster, zeul african al poveștilor, păianjenul care juca renghiuri celorlalți zei. Știam că există o editură canadiană, House of Anansi Press, dar ne-am gândit că între o editură de peste Ocean și o colecție „boutique” din România nu prea există concurență, așa că am mers pe intuiție, eufonie și, până la urmă, dorință.
Soarele negru - anotimpul care se (auto)devorează
- Și a ieșit ceva minunat! Înapoi la tine: de ce este vara un anotimp întunecat pentru BAS? Ce conexiuni există între aceste stări specifice anotimpului cald și „Soarele negru”, o carte grea care închide cercul memoriei deschis cu „Copilăria…” și continuat cu „Abraxas”?
- Vara este un anotimp interior infernal, unul al stagnării care se trage chiar din supraabundență (vegetală, în primul rând). E anotimpul care-și conține de la bun început propria moarte. Probabil că percepția aceasta vine din copilărie, când rămâneam aproape singur în fața (de fapt spatele) blocului, pentru că toți ceilalți plecau „la țară”, iar singurătatea asta apăsătoare se transforma într-un soi de transă meditativă de trei luni, în care-mi așteptam mama să vină de la serviciu, citeam alandala și colindam cartierul pârjolit, adulmecam pivnițele caselor demolate pe jumătate, care făceau loc unor noi și luminoase blocuri. Soarele negru este un asemenea anotimp al omenirii, în care semnele extincției sunt prezente la tot pasul, dar trec nebăgate în seamă. Soarele negru e și un anotimp al putrefacției, al dorinței iraționale, al omului care devine lup pentru om.
- Ai răspuns ca un scriitor dat naibii! Mi-a plăcut. Acum: memorie, inițiere, oniric, satiră - care este cuvântul-cheie din romanul tău? Busola care orientează și celelalte mici busole?
- Memoria este în mod incontestabil această busolă, însă în Soarele negru ea devine mai puțin teritoriu al activității premeditate, și mai curând un „spațiu” extins la nivelul întregii istorii, în care personajele alunecă precum Alice în scorbura de iepure. Ador să mă joc cu digresiunile, o tehnică pe care am „învățat-o” de la Homer, pentru că digresiunea îți permite să brodezi la infinit povești. Îmi place să cred că lucrez oarecum similar cu Șeherezada, e o urgență a scrisului care ține de păstrarea propriei vieți, o amânare a morții sinonime cu scrisul comun, cu însăilarea de romane corecte și simetrice. Trecerea din spațiul diurn, al acțiunii, în cel nocturn, oniric este firească, pentru că așa funcționăm: alunecăm încontinuu între diurn și nocturn, păstrând în fiecare domeniu reziduuri din celălalt. Ca să poți decanta elementele ce țin de registre diferite, e nevoie de inițiere. Cât despre satiră, ea este arma cea mai potrivită pentru a descrie și a îndepărta apocalipsa, fie ea personală, fie colectivă.
Noduri (familiale) și obsesii (literare)
- Memoria, memoria! Ce amintiri dragi păstrezi din perioada de golăneală din „Tineretului”, când ieșeai cu rockerii pe colina Crematoriului? Ce muzică prizai, ce scriitori te fascinau? Aveai iubită?
- Mi-e teamă că nu am amintiri dragi din acea perioadă. Nu au fost niște ani tocmai buni pentru mine. Eram un adolescent foarte tulburat, în căutarea unei comunități în mijlocul căreia să se piardă, iar cea de rockeri din Tineretului, adică de marginali, s-a dovedit la îndemână. N-am idealizat însă niciodată acel grup, pentru că imediat ce te apropii, începi să vezi crăpăturile și putrefacția. Dar, legat de escapism, desigur, erau acolo de toate pentru un omuleț care se dădea dur, dar de fapt încerca să fugă din propria viață. Se ascultau de toate, pentru că perioada a coincis cu explozia de concerte de rock de la Sala Polivalentă sau de pe Dinamo: era un talmeș-balmeș de rock din anii ‘60, ’70, ’80, de rock românesc și de grunge, care începuse să ajungă și pe la noi. Ascultam Led Zeppelin, Deep Purple, Accept, Metallica, Slayer, Megadeth, grohăieli de genul Obituary, Sodom sau Cannibal Corpse, dar și Compact, Iris, Neurotica, Ura de după ușă, Altar. Apoi Nirvana, Guns N’Roses ș.a. Citeam ce-mi pica în mână, fără discriminare: de la SF-urile anilor ’90 la Borges, Faulkner, Sábato, Llosa, Jurnalul lui Mihail Sebastian. Întrebarea despre iubită am s-o las așa, plutind în vag, pentru că nu eram tocmai material bun de iubit. Au existat chestiuni formale, pe care le bifam, însă nu puteam percepe corect o altă persoană, eram prea scufundat în propriul haos.
- Tata sau mama? Cine cântărește mai mult și mai bine în detentele tale scriitoricești?
- Amândoi, constelația familială este un nod foarte dureros al biografiei mele interioare, care s-a transferat ca obsesie în ceea ce scriu încă de la debut. M-am luptat îndelung cu două fantome (hai să le spunem proiecții), până ușor după 40 de ani, când am început să-i văd ca pe niște oameni. De fapt, despre asta e Soarele negru, despre himera familiei, despre tensiunile și profilul agonic al triunghiului familial.
Izbăvirea prin scris
- De ce scrii, Bogdan, care-i rădăcina scrisului tău? Ce te împinge spre veșnicele nemulțumiri ale creației prin scris? Că ești - nu? - nemulțumit ori de câte ori finalizezi o carte. Și o iei iar de la început, cu aceeași (rescriind), ori cu alta.
- Probabil că răspunsul se găsește în tot ce am povestit până acum. Există, pe de o parte, o rană pe care încerc s-o vindec scriind (fiind conștient că nu așa se va cicatriza), pe de alta, fiind un om fatalmente introvertit și mizantrop, pentru mine e singura cale de a comunica, de a elibera emoții care se convertesc în imagine și text. Deci scrisul e o fatalitate. Și, de altfel, cred că pentru cine nu e așa ceva, există căi mult mai potrivite de a juca pe scena lumii. Dacă scrisul nu este ontologic necesar (da, un imperativ), atunci e bine să-ți cauți altă preocupare. Iarăși, nemulțumirea legată de propriul scris este la fel de necesară - odată ce te-ai instalat confortabil în propriul scris și oferi „produse” călduțe, ți-ai semnat condamnarea la moarte.
Personajul istoric, ca pretext ficțional
- Nu ești prea dur? Apropo de o nouă carte: lucrai, dacă nu mă înșel, la un roman „istoric” - Ovidiu la Tomis. În ce stadiu e cartea? Cum de te-ai orientat spre genul acesta de roman? E din nou la modă, nu-i vorbă…
- În primul rând, eticheta de roman istoric mă nemulțumește (apropo de întrebarea precedentă). Cred că orice roman este „istoric”, chiar și utopiile, distopiile, romanele SF, pentru că reprezintă istoria obsesiilor tale individuale. Pe mine mă interesează figura lui Ovidiu, pentru că, pe de o parte, el reprezintă o heterotopie, un vas în care se află semnele mai multor lumi. El este cel care presupunem că a fost, utilizând datele oferite de istoriografie, de scrierile lui și de presupunerile noastre, dar este și un vas utilizat de „noi”, în care înfundăm dorință. De aici au plecat majoritatea romanelor care l-au avut în centru: de la dorința de a-l utiliza. Și așa obținem un personaj istoric care este obiect-dorință și care-și pierde propria piele. În fond, este o relație de dragoste, o stare maladivă, vorba lui Freud. La asta se adaugă același provincialism pe care-l legam de Nobel, foamea noastră de recunoaștere internațională, chiar dacă ea vine prin intermediul unui „relegat” pe teritoriul actualei Românii, care atunci numai Românie nu era. Ca să răspund la întrebare, lucrez la un roman postmodern care-l are ca pretext pe Publius Ovidius Naso, drumul lui până la Tomis, viața lui de până atunci și... surpriză.
- Ce ne-am face fără surprize... Bogdan, cine sunt scriitorii (din lumea asta largă) pe care-i iubești? Ce peceți dragi ție poartă ei?
- Am răspuns parțial la întrebarea asta, dar acum îmi oferi prilejul de a completa răspunsul. Iubirile vechi și trainice sunt cele cu care trebuie început, cele care țin de obișnuința lecturii: am amintirea unei iubiri fanatice pentru Karl May...
Iubiri scriitoricești
- Și eu (nu m-am putut abține).
- ... A uneia pentru Asimov, pentru Frank Herbert...
- Ah, Dune...
- ... Pentru Lovecraft... Apoi iubirile adolescentine: Dostoievski, Tolstoi, Cehov, Gogol, E.A. Poe, Baudelaire, Arghezi, Blaga, Bacovia, Camil și Cezar Petrescu (nu neapărat în ordinea asta), Rebreanu, Sadoveanu (pe cel din urmă îl recitesc și acum, selectiv, cu mare plăcere), Max Blecher, Preda (acum doar cu Întâlnirea din pământuri). Apoi iubirile mature, din facultate: Mircea Cărtărescu, Radu Aldulescu, Hemingway, Cheever, Carver, T.S. Eliot, Malcolm Lowry, Lawrence Durrell, E.E. Cummings, Ezra Pound, Barthes, Foucault etc. Iubirile celei de-a doua maturități: Filip Florian, Dan Sociu, Ruxandra Novac, Elena Vlădăreanu, Wallace Stevens, W.G. Auden, Philip Larkin etc. Iubirile maturității profesionale: Ian McEwan, Will Self, Salman Rushdie, Șalamov, Osip Mandelștam, Allen Ginsberg. Apoi, spre 40: W.G. Sebald, D.F. Wallace. Acum sunt la vârsta recitirilor, a istoriei, a filosofiei.
Se întrevede Umbra eunucului
- Ești tânăr. Iar eu curios: veți mai publica vreo carte a scriitorului Jaume Cabré? „Confiteor” (magnifică) și „Vocile lui Pamano” au creat un orizont de așteptare febrilă - cel puțin această stare o trăiesc eu.
- Da, avem în pregătire Umbra eunucului, va apărea la începutul lui 2026. Odată cu acest roman se încheie triada prozelor lui de mare anvergură.
- Spre final, o mirare grea, pe care trebuie însă s-o zgândărim până se ușurează: cultura noastră, încotro? Suntem țara care acordăm atât de puțini bani culturii, educației, cercetării… De ce crezi, Bogdan, că nu conștientizăm importanța educației, a culturii, a cărții, a lecturii? Ne conduc politicieni hrăpăreți și ignoranți, dar nu este oare și vina noastră pentru că ne-am ales cu astfel de lideri?
- Să nu uităm că ceea ce avem acum își află rădăcinile în aproape jumătate de secol de anormalitate, inclusiv culturală. Poate n-ar trebui să fim atât de aspri cu noi: cultura noastră era una foarte, foarte tânără în momentul în care „am întors armele”. Abia începeam să dăm serios cu nasul de modernism. Gândiți-vă că în 1922, când Joyce publica Ulise, la noi apărea Pădurea spânzuraților. Avem de-a face atât cu arderea unor etape, cât și cu o întârziere inerentă imposibilității de a le arde nediferențiat. Cultura noastră este caracterizată prin tensiunea permanentă dintre tradiționalism și cosmopolitism, dintre rural și urban. Societatea noastră resimte aceeași tensiune chiar și acum. Nu intru în detalii. Dar faptul că după 1990 foarte mulți oameni de cultură au părăsit cultura (chiar și temporar), dedicându-se jurnalismului, politicii, aventurilor de tot soiul, a făcut ca acest domeniu să rămână, instituțional, pe mâna unor șnapani. La fel, schimbarea majoră la nivelul mentalului colectiv, după 1989, care a așezat valorile materiale pe locurile 1, 2, 3 etc., a făcut ca spiritualul să fie declasat în rândul produselor de „entertainment”. Marile câștiguri (tot arderi de etape) în cultură s-au produs prin inițiative private, în ciuda statului. Chiar și acolo unde structurile statale se implică - pasiv, prin acordarea de fonduri -, ajutând inițiativa privată, colaborarea cu ele se dovedește un chin și o umilință constantă. Apoi, numărați miniștrii de la Cultură de după 1989: întotdeauna Ministerul Culturii a fost mărunțișul aruncat partidului cu cea mai mică pondere dintr-o coaliție, drept care nu a existat construcție sau continuitate.
Festivisme, jene, panglici, mărunțișuri
- Așa e.
- Despre fonduri nici nu mai vorbesc, ele sunt atât de mici, încât este ridicol să vorbim despre ele ca despre ceva serios. Dar cancerul nu se oprește aici: când ceva a funcționat, cum a fost ICR-ul Patapievici, a trebuit retezat de la rădăcină și redefinit. De ce? Pentru că-și respecta propriul statut, acela de a promova cultura română în străinătate. Or, politicul nu asta dorește, pentru că nu există câștig de votanți așa. S-a reorientat înspre acțiuni adresate diasporei, spre un festivism naționalist de toată jena, care place tuturor. Ziua iei, Eminescu (un Eminescu necitit sau, dacă e citit, ne oprim la Lacul și Somnoroase păsărele), dansuri populare, mici. Deci nu, nu cred că „noi” avem vreo vină, pentru că „noi” facem cărți, facem festivaluri internaționale, facem târguri de carte. „Ei” vin și le inaugurează, taie panglici și dau doi lei, se trag în poză, ne explică pe Instagram cum au pus umărul la propășirea culturii și probabil că și dorm bine în noaptea respectivă. Când, în 2004, Editura Polirom înființa o nouă colecție dedicată literaturii române contemporane, Ego. Proză, nimeni nu era interesat de acest domeniu. Pentru noi, tinerii scriitori, a fost un cutremur: o colecție vizibilă, eficient promovată, o editură mare. Iată o altă schimbare la nivelul mentalității publicului, operată de o instituție privată. Comparați efectele acesteia cu anumite „campanii” de stat, de tipul „Anul cărții”, „Ziua scriitorului”, forme absolute lipsite de cel mai elementar fond. Am de multe ori senzația că trăim într-o comedie de Caragiale, după care îmi dau seama că așa e: trăim în mintea lui Caragiale, suntem jucați de el.
O nevoie isterică
- Iată o frază-titlu! Bogdan, ești unul dintre oamenii care (ne) influențează lecturile la nivel național, dacă nu le și decid. Așadar: ce citesc românii, ce (nu) le place?
- Nu știu dacă influențez ceva. Ce știu este că dacă-mi place un autor, o carte, simt nevoia aproape isterică de a împărtăși acest lucru cu ceilalți. Dacă-mi place ceva la mine (foarte puține-mi plac) atunci este această mică generozitate. Iarăși, nu știu ce citesc „românii”. Știu ce citesc vreo maximum 10.000 de români, adică literatură de foarte bună calitate. Dar această literatură cu greu scoate capul mai departe, spre 100.000. Am observat o reorientare a gustului înspre autori... care nu scriu în limba engleză. Cred că avem de-a face cu o suprasaturare a pieței de carte cu ficțiune și non-ficțiune anglo-saxonă, drept care cititorii simt un Gospodinov, un Krasznahorkai ca pe o gură de oxigen.
Măști
- Ultima mirare: ce mască-ți place cel mai mult să porți?
- Aici o să presupun că ai citit în avanpremieră primul eseu din Peștii cubanezi, care este construit în jurul conceptului jungian de persona. Prin urmare, știi foarte bine că persona nu ți-o alegi, ci e un arhetip, deci un complex, o imagine profund îngropată în inconștient. Deci nu pot spune ce-mi place să port: cum am scris mai sus, sunt profund introvert, mă simt cel mai bine acasă, în tranșeele familiale. Așadar, cum le părăsesc, îmi așez această persona socială pe chip, pe care o detest. Răspunsul cel mai sincer ar fi că-mi place persona cea mai adâncă, cea pe care o port când sunt singur.
Despre BAS
Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) este doctor în literatură, prozator, poet, eseist, traducător și editor. În prezent este director editorial al imprintului Anansi. World Fiction, din cadrul Grupului Editorial Trei. În 2010, a publicat împreună cu Vasile Ernu cartea Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, iar în 2012 a debutat ca poet, cu volumul Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul. Au urmat volumul de eseuri Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelştam, cel de-al doilea volum de poeme, anaBASis, romanul Copilăria lui Kaspar Hauser; în 2019 a publicat romanul biografic Caragiale. Scrisoarea pierdută; în 2021, volumul de poeme Adorabilii etrusci, iar în 2022, romanul Abraxas. A tradus din Alberto Manguel, James Joyce, Tennessee Williams, William Faulkner, Sandra Newman, Sue Prideaux, Edward Hirsch, Daniel Mendelsohn, Paul Auster, Philip Roth, Louise Glück, Hannah Arendt, C.G. Jung, Anne Carson și Kaveh Akbar. La Editura Trei au mai apărut volumul de eseuri Centrul nu se mai susține. Ceea ce ne desparte (scris împreună cu Vasile Ernu) (2023) și romanul Soarele negru (2024).
„Vânzoleala națională din preajma Nobelului dă măsura unui provincialism de care nu izbutim să ne dezbărăm”, Bogdan-Alexandru Stănescu, editor
„Soarele negru e și un anotimp al putrefacției, al dorinței iraționale, al omului care devine lup pentru om”, Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor
„Odată ce te-ai instalat confortabil în propriul scris și oferi «produse» călduțe, ți-ai semnat condamnarea la moarte”, Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor
„Lucrez la un roman postmodern care-l are ca pretext pe Publius Ovidius Naso, drumul lui până la Tomis, viața lui de până atunci și... surpriză”, Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor
„Sunt profund introvert, mă simt cel mai bine acasă, în tranșeele familiale”, Bogdan-Alexandru Stănescu, poet
„Poate n-ar trebui să fim atât de aspri cu noi: cultura noastră era una foarte, foarte tânără în momentul în care „am întors armele”. Abia începeam să dăm serios cu nasul de modernism”, Bogdan-Alexandru Stănescu, scriitor
„Gândiți-vă că în 1922, când Joyce publica Ulise, la noi apărea Pădurea spânzuraților”, Bogdan-Alexandru Stănescu, editor
Citește pe Antena3.ro
