Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Toate textele legislative definesc statul român ca fiind neutru din punct de vedere religios, nu laic, explică acesta
Este secretar de stat la Secretariatul de Stat pentru Culte. A fost mai bine de 20 de ani consilier al preşedintelui Ion Iliescu, apoi secretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, având o îndelungată experienţă directă a vieţii politice româneşti.
Victor Opaschi, căci despre el este vorba, relatează, pentru Jurnalul Naţional, care a fost rolul său pe lângă preşedintele Iliescu, dar şi care i-a fost parcursul postdecembrist, strâns legat de politicile culturale şi bisericeşti ale statului român. Şi abordează apoi chestiuni spinoase de actualitate, precum finanţarea cultelor, rolul Bisericii Ortodoxe, revizuirea Constituţiei, problema retrocedării proprietăţilor greco-catolice confiscate de statul comunist în 1948 şi trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe, a diasporei sau a finanţării Catedralei Mântuirii Neamului.
În acest context, explică faptul că preşedintele Ion Iliescu „este prin definiţie un om de stat, care are calitatea principală necesară politicienilor chemaţi să gestioneze o societate democratică”. „Ion Iliescu a avut abilitatea şi capacitatea de a crea consens într-o zonă în care sensibilităţile istorice, religioase şi confesionale ar fi putut degenera într-o puternică dizarmonie socială absolut de nedorit într-o Românie care, trezită din 45 de ani de ateism, nu-şi găsea încă reperele”, apreciază Victor Opaschi.
Jurnalul Naţional: Ce anume vă leagă de instituţia pe care o conduceţi acum?
Victor Opaschi: În ceea ce priveşte responsabilitatea mea actuală de secretar de stat pentru Culte, povestea este mai lungă. Eu sunt legat de această instituţie de multă vreme. Am lucrat doi ani la Departamentul Cultelor, în anii ’80, timp în care am avut prilejul să mă familiarizez cu chestiuni delicate, cum era cea a Bisericii Greco-Catolice, care, deşi desfiinţată oficial, supravieţuia în subteran. Bunele relaţii pe care le-am avut atunci cu slujitorii cultelor m-au recomandat mai târziu, la începutul lui 1990, pentru revenirea în instituţie, la Ministerul Cultelor, în momentul în care CFSN proclama, prin Decretul nr. 9 din 31 decembrie 1989, reintrarea în legalitate a Bisericii Greco-Catolice. I-am sprijinit în mod direct pe preşedintele Iliescu şi pe prim-ministrul de atunci, Petre Roman, în demersurile lor privitoare la situaţia delicată de atunci a Bisericii Ortodoxe, cât şi în gestionarea relaţiilor cu Biserica Greco-Catolică. La scurt timp după alegerile din mai 1990, am devenit consilier al preşedintelui Ion Iliescu. Din acea poziţie am avut multe de învăţat, şi am putut face multe lucruri importante pentru un domeniu delicat, şi sunt uneori surprins de superficialitatea şi lipsa de înţelegere a unora, când este vorba despre un domeniu extrem de sensibil, de care depinde într-o măsură importantă pacea socială.
Revenind la ceea ce spuneam despre primii mei ani într-un domeniu la care nici măcar nu visasem, principala calitate pe care mi-am însuşit-o stând alături de omul de stat Ion Iliescu este, cred, capacitatea de a face distincţie între interesul public şi cel personal ale omului politic. Dau mărturie despre dramele preşedintelui Iliescu, care, timp de 20 de ani, a văzut perindându-se prin diferite funcţii publice figuri nu întotdeauna demne, uneori chiar dominate de servilism exacerbat, pentru care interesul privat şi goana după putere erau sinonime cu interesul şi funcţia publică.
Oricât de ciudat ar părea, trebuie să spun că politica românească de după 1990 n-a reuşit să aducă de prea multe ori în funcţii publice oameni la fel de profesionişti şi dedicaţi interesului public precum cei din perioada interbelică sau chiar cea comunistă. Acesta e adevărul. Este totodată motivul pentru care, odată numit secretar de stat pentru Culte, mi-am luat consilieri tineri, dinamici, doctori în ştiinţe politice, cunoscători ai lumii ecleziastice, ghidându-mă după un singur criteriu: CV-ul. Cred în obligaţia profesionalizării funcţiei publice, prin deschiderea ei către noua generaţie de elite intelectuale, către noi valori şi principii. Statul trebuie servit de cei mai buni cetăţeni ai lui, nu de cei mai descurcăreţi şi lipsiţi de morală.
Consider că experienţa de la Cotroceni, faptul că de-a lungul timpului am creat legături chiar personale cu majoritatea liderilor cultelor religioase din România şi nu numai, că am organizat şi mediat pentru preşedintele Iliescu diferite activităţi cu incidenţă în sfera religioasă, mă susţin pentru acestă demnitate publică.
Mai mult decât atât, după numirea mea ca secretar de stat la Ministerul Culturii şi Patrimoniului Naţional, una dintre responsabilităţile mele a fost coordonarea activităţii Secretariatului de Stat pentru Culte, ceea ce m-a ajutat să mă familiarizez cu activitatea administrativă a instituţiei. Aşa încât cred că pot spune, fără falsă modestie, că eram pregătit să îmi asum această responsabilitate.
Jurnalul Naţional: S-a vorbit mult la acea vreme despre trecerea SSC din cadrul Ministerul Culturii în subordinea primului ministru. Care au fost motivele acestei schimbări?
Victor Opaschi: Secretariatul de Stat pentru Culte are o istorie veche cât statul român, aşadar mai mult de un secol şi jumătate. De-a lungul timpului politica religioasă a statului român a fost alipită fie învăţământului public, fie culturii şi artelor, însă în această istorie lungă tendinţa a fost, indiferent de natura regimului politic, aceea de a lăsa o oarecare autonomie instituţiei care se ocupa de viaţa religioasă.
Vreau doar să aduc în discuţie exemplul Casei Bisericii, un fel de strămoş al Secretariatului de Stat pentru Culte, o instituţie relativ efemeră creată în 1902 şi desfiinţată imediat după primul Război Mondial. Prin Casa Bisericii, guvernele respective au încercat să protejeze viaţa religioasă, scoţând-o de sub autoritatea unui aşa-zis domeniu paternal, cum erau educaţia sau cultura. Exemplele pot continua, însă dincolo de aspectele pur instituţionale, Secretariatul de Stat pentru Culte a funcţionat întotdeauna relativ autonom chiar şi atunci când a făcut parte dintr-un minister mai mare, tocmai datorită specificităţii activităţii sale.
Schimbarea din zilele noastre ilustrează importanţa pe care Guvernul o acordă vieţii religioase din România şi parteneriatului social cu cultele religioase. Trebuie să vă spun că este o măsură care a fost dorită şi de culte. În primele luni ale guvernării, când situaţia Secretariatului de Stat pentru Culte era încă neclară, am avut iniţiativa de a propune o serie de consultări cu reprezentanţii cultelor, acestea fiind interesate în mod direct de soarta instituţiei noastre. Aşa mi s-a părut potrivit, să ajungem la o soluţie consensuală; aşa spune, de altfel, şi Legea 489/2006, că atunci când sunt chestiuni care afectează direct cultele, trebuie să le consultăm. Am avut mai multe întrevederi, am discutat problema, şi am ajuns de comun acord la concluzia că această soluţie este preferabilă pentru toată lumea.
Ea are, de altfel, şi câteva avantaje practice. Secretariatul de Stat pentru Culte devine ordonator de credite, ceea ce ne permite să administrăm direct sumele (şi să ştiţi că sunt mici, comparativ cu nevoile – şi cu aşteptările) pe care statul le direcţionează spre cultele religioase. În acelaşi timp, această soluţie ne permite şi nouă să discutăm mai direct şi să ridicăm mai uşor în Guvern chestiunile care ţin de buna desfăşurare a vieţii religioase din România şi de relaţia între stat şi culte.
În orice caz, vreau să vă asigur de un lucru: indiferent de forma de încadrare administrativă a instituţiei noastre, Secretariatul de Stat pentru Culte, ca reprezentant al statului român, înţelege să îşi respecte toate obligaţiile asumate în raport cu toate cultele şi asociaţiile religioase din România.
Jurnalul Naţional: S-a comentat în presă că această măsură ar fi o formă de politizare a instituţiei pe care o conduceţi. Care este relaţia dvs., ca secretar de stat pentru Culte, cu prim-ministrul?
Victor Opaschi: Înainte de a vă răspunde, ţin să spun că statul este un ansamblu de instituţii politice, că democraţia este un regim politic, că viaţa noastră publică este guvernată de politici publice. Nu are cum fi „apolitică” o instituţie publică. Altceva cred că vor să sublinieze cei care acuză „politizarea” instituţiilor: folosirea unora dintre funcţiile publice drept recompensă pentru clientela de partid. Dar asta este altceva, şi vă spuneam că una dintre preocupările mele este cum să aduc profesionişti în funcţia publică.
Revenind: actuala subordonare a Secretariatului reprezintă o soluţie agreată de toată lumea şi, cred eu, de o firească recunoaştere a specificităţii şi importanţei activităţii instituţiei noastre. Prim-ministrul, care este foarte de atent la chestiunile religioase, pe care le urmăreşte îndeaproape, a înţeles această nevoie şi a procedat în consecinţă. Atunci când premierul şi-a alcătuit echipa guvernamentală, a pus la lucru – în mod echilibrat, zic eu – energia şi elanul tinerilor, ca şi experienţa celor maturi, astfel încât mie mi-a revenit responsabilitatea conducerii acestei instituţii a cărei istorie se leagă de începuturile statului român modern. Este un gest de încredere care mă onorează şi pentru care îi sunt recunoscător.
Mai departe, Secretariatul de Stat pentru Culte îşi desfăşoară activitatea ca de obicei, iar eu raportez premierului, când e nevoie, situaţia la zi, îi dau datele care îi sunt necesare pentru a evalua chestiunile care intră în atenţia lui şi aşa mai departe. Totul se desfăşoară cât se poate de firesc, avem o relaţie profesională foarte bună, bazată pe respect reciproc. Iar în plan personal, pot spune că relaţia mea cu prim-ministrul este una cordială.
Jurnalul Naţional: Cum înţelegeţi dvs. rolul pe care îl are astăzi religia în spaţiul public?
Victor Opaschi: La nivel comunitar, comunităţile religioase sunt cele care şi-au dovedit durabilitatea în timp. În multe locuri, sunt singurele forme de agregare comunitară care mai există. Gândiţi-vă că sociologii deplâng disoluţia familiei moderne şi post-moderne, că singurătatea şi boala macină bătrânii care locuiesc în sate având copiii plecaţi la oraş sau, şi mai rău pentru ei, în străinătate.
În această situaţie comunităţile religioase sunt singurul loc în care oamenii îşi mai regăsesc demnitatea umană, în care se întâlnesc, se cunosc şi se recunosc ca aparţinând aceleiaşi comunităţi. Parohiile îndeplinesc funcţia de coagulare a comunităţii, sunt un antidot împotriva singurătăţii, sunt mijloace de întrajutorare spontană a cetăţenilor. Statul este obligat nu numai să vadă, ci şi să recunoască aceste lucruri. Nu are voie şi nu are motiv să se amestece în viaţa lor de zi cu zi, însă e dator să le protejeze, pentru că ele suplinesc incapacitatea tuturor statelor moderne de a gestiona toate problemele societăţii. Acum religia este unul dintre răspunsurile posibile, şi efective, între nişte limite la complexitatea lumii în care trăim, tocmai pentru că este, la rândul ei, un fenomen complex şi a învăţat să gestioneze această complexitate.
În multe comunităţi locale din România, unde nu există medic, şcoală etc. preotul este singura legătură a oamenilor cu modernitatea. Ce poate face statul, şi deja o face este să intensifice acest parteneriat social între cultele religioase şi autorităţile publice centrale sau locale.
Dintr-o perspectivă pur egoistă a statului, limitat în activitatea sa de criza economică, sprijinirea parteneriatelor sociale e un mod de a recunoaşte nu doar organizaţiilor non-guvernamentale, ci şi comunităţilor religioase capacitatea de a face asistenţă socială, filantropie, activităţi culturale, educaţie etc., acolo unde statul nu o (mai) poate face – şi uneori reuşeşte să obţină rezultate chiar mai bune decât statul însuşi. Bisericile fac filantropie socială de două milenii, comunităţile religioase în general o fac practic dintotdeauna. În plus, ele fac acest lucru în mod natural, spontan, fără a aştepta ceva în schimb. Statul român modern o face anevoios, adesea stângaci şi mobilizând resurse birocratice infinit mai costisitoare.
Jurnalul Naţional: Care consideraţi că este misiunea actuală a Secretariatului de Stat pentru Culte în raport cu cultele religioase?
Victor Opaschi: Aici sunt de amintit două aspecte foarte importante. Primul dintre ele este legat de faptul că Secretariatul de Stat pentru Culte trebuie să sprijine dinamica religioasă a societăţii. O societate democratică în care oamenii au valori puternice, principii şi comportamente bine ancorate în acestea e un câştig şi pentru cei credincioşi, dar şi pentru cei necredincioşi, deci pentru întregul corp social. Mai clar spus, chiar şi cetăţenii agnostici sau indiferenţi din punct de vedere religios sunt interesaţi şi beneficiază de pe urma unor culte religioase puternice în plan social. Dacă Bisericile reuşesc să transmită ceţenilor caracterul imoral al furtului şi pe cale de consecinţă al corupţiei, avem o societate mai morală, mai bine aşezată şi mai predictibilă.
Al doilea argument este într-o anumită măsură o consecinţă directă a celui dintâi. Anume neutralitatea statului. Ţin să accentuez aici, şi o voi face cu orice ocazie, că statul român nu este un stat laic, aşa cum se vehiculează în opinia publică. Statul român postcomunist nu şi-a asumat niciodată laicitatea, erijându-se într-un adversar al religiei sau un martor indiferent al vieţii religioase. Toate textele legislative definesc statul român ca fiind neutru din punct de vedere religios, nu laic. Nu avem nici un text de lege care să conţină sau să facă trimitere la laicitatea statului român. Ce avem în schimb este o Lege a cultelor din 2006 după care ne desfăşurăm mare parte din activitatea noastră şi din care reise în mod categoric neutralitatea statului în ceea ce priveşte viaţa religioasă a societăţii. E o nuanţă aici, dar una importantă: laicitatea, termen inspirat de tradiţia legală franceză are o conotaţie restrictivă, de excludere a religiei din spaţiul public; neutralitatea în schimb are o conotaţie pozitivă, implică respectul faţă de rolul public al cultelor. Cu alte cuvinte, statul român recunoaşte cultele religioase, este interesat de activitatea şi aportul lor la binele comun al societăţii, le sprijină, dar nu privilegiază niciunul dintre ele.
În plus, tratându-le nu doar ca obiect al legislaţiei, ci ca adevăraţi parteneri, statul român respectă autonomia cultelor religioase. Nu se amestecă în viaţa lor de zi cu zi, nu hotărăşte unde pot şi unde nu pot să se implice în spaţiul public. Cultele sunt libere să se organizeze conform tradiţiilor lor şi regulolor proprii, iar statul trebuie doar să asigure respectarea drepturilor şi libertăţilor religioase. Atâta timp cât se respectă aceste criterii, statul nu are drept să se amestece. Când Constituţia sau alte legi sunt încălcate, statul intervine şi sancţionează abaterile. Aceasta este una din funcţiile statului modern, de a garanta domnia legii.
Cultele religioase, ca forme agregate ale comunităţii şi parte integrantă a societăţii civile, sunt libere să se manifeste, în schimb, în spaţiul public, lucru pe care statul înţelege să îl respecte şi să îl sprijine. Cultele, la rândul lor, pot să se implice în mod direct spre binele societăţii, fie că e vorba de activităţi în domeniul social, cultural, în educaţie, în calitatea lor de reprezentanţi ai credincioşilor lor, şi ca entităţi de utilitate publică. Cultele sunt o categorie aparte de actori din societatea civilă – parte integrantă a acesteia, dar niciodată pe deplin circumscrise ei. Acest rol consultativ şi de sprijinire a statului pe care îl îndeplinesc este doar o formă particulară a implicării societăţii civile în actul de guvernare.
Jurnalul Naţional: Statul român a fost totuşi criticat uneori pentru că ar privilegia sistematic – în plan administrativ şi al finanţării – Biserica Ortodoxă Română. Sunt valide aceste afirmaţii?
Victor Opaschi: Categoric nu. Secretariatul de Stat pentru Culte este foarte atent în aplicarea prevederilor Legii privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor şi mai precis a principiului neutralităţii în ceea ce înseamnă pe de o parte relaţia sa cu diferitele culte şi, pe de altă parte, relaţiile dintre cultele religioase. Lucru uşor de remarcat bunăoară dacă accesaţi site-ul nostru, Biserica Ortodoxă Română este principala beneficiară în plan financiar a sprijinului statului român. Dar nu avem aici de-a face cu o formă de discriminare, şi să vă spun de ce. Explicaţia o întâlnim în acelaşi text legislativ unde este invocat principiul proporţionalităţii. Cu alte cuvinte, Biserica Ortodoxă Română primeşte cele mai multe fonduri de la stat tocmai pentru ca are cel mai mare număr de credincioşi, aşa cum ne arată recensămintele. Practic toate cultele primesc fonduri de la stat în funcţie de numărul de adepţi.
Legea mai adaugă o nuanţă importantă. Pe lângă criteriul numărului de credincioşi, ea mai adaugă şi criteriul nevoilor reale ale cultelor. Deci nu ţine seama numai de numărul de credincioşi, ci şi de nevoile care ţin de specificul fiecărui cult, de organizarea lui, de modul în care înţelege să-şi gestioneze fiecare relaţia cu credincioşii proprii. De aceea proporţia finanţării nu o reproduce exact pe cea de la recensământ.
Trebuie să judecăm lucrurile nuanţat: acordăm ajutor suplimentar acolo unde se impune, în special când este vorba de moştenirea culturală. Şi vă spun sincer, sprijinul oferit acum nu este nici pe departe suficient pentru toată lumea. Atât poate România azi. Dar este pacat, pentru că sunt atâtea monumente de cult care trebuie protejate, care trebuie readuse la viaţă, introduse în circuitul public... Există arhive importante, sunt orgi, sunt atâtea obiecte de cult, sunt cimitire, biserici, temple – sunt atâtea care ar merita atenţia noastră! Ce putem încerca să facem, lucrând împreună cu cei care au aceste monumente în păstrare este să limităm pagubele, să facem o listă de urgenţe, să atragem şi alţi parteneri în efortul nostru, ca să putem salva şi repune în valoarecat mai multe.
Dar, revenind la problema finanţării: deşi Biserica Ortodoxă Română pare a fi discriminată pozitiv, pentru că primeşte nominal cei mai mulţi bani, la rigoare, dacă ar fi să calculăm strict cât revine fiecărui cult din totalul fondurilor oferite de către stat pe cap de credincios, lucrurile nu stau aşa, ci dimpotrivă, cultele cu un număr mic de adepţi sunt privilegiate în defavoarea celor mari.
Ca să fiu înţeles mai bine, aş dori să fac o paralelă. În Parlamentul European, unde numărul de eurodeputaţi pentru fiecare ţară este stabilit în general tot pe principiul proporţionalităţii, ţările foarte mici trimit un număr mai mare de parlamentari decât li s-ar cuveni dacă s-ar ţine seama doar de acest criteriu. Comparaţia Germania – Malta mi se pare elocventă: conform Tratatului de la Lisabona, nicio ţară nu poate avea mai mult de 96 de deputaţi sau mai puţin de 6. Prin urmare, pentru cazul celei mai populate ţări a Uniunii Europene, Germania, avem câte un europarlamentar la 850.000 cetăţeni, iar în cazul Maltei câte un europarlamentar la fiecare 75.000 cetăţeni. În acest caz, deşi Germania pare să fie privilegiată, ea este, de fapt, dacă ne luăm strict după cifre, discriminată negativ în faţa ţărilor mai mici.
O situaţie asemănătoare întâlnim şi în cazul finanţării cultelor religioase din ţara noastră, cu Biserica Ortodoxă Română aparent privilegiată, dar care în fapt primeşte de la Secretariatul de Stat pentru Culte mai puţin decât ar fi îndreptăţită strict de ponderea sa în rândul populaţiei. În schimb, statul român ţine seama de faptul că un cult mai mic poate să aibă alte nevoi decât unul mare şi acţionează în consecinţă. Situaţia este una perfect democratică, iar combinarea acestor criterii, al proporţionalităţii şi al nevoilor reale ale cultelor nu poate fi considerată discriminatorie. Nu este vorba de niciun privilegiu aici.
Jurnalul Naţional: Se vorbeşte mult despre această chestiune a finanţării cultelor în România şi se invocă tot felul de exemple europene. Este situaţia românească atât de diferită de cea a altor ţări din Uniunea Europeană?
Victor Opaschi: Aceasta e o discuţie veche, din care o să reiau doar câteva puncte. Mai întâi, să nu uităm că Legea privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor s-a adoptat la noi abia în 2006. Deci am avut şaisprezece ani de discuţii pe mai multe proiecte succesive. S-a discutat la nivel politic, s-a discutat şi cu diferitele culte religioase, au fost dezbateri serioase, inclusiv cu experţi internaţionali, dar şi cu reprezentanţi ai societăţii civile.
S-au luat în considerare modelele europene existente, tradiţia juridică românească şi situaţia actuală a ţării. În cele din urmă s-a obţinut această lege, care a avut acordul majorităţii participanţilor la dezbatere. Sigur, n-a fost unanimitate – unanimitatea e contraproductivă în democraţie; au existat câteva obiecţii pe unele puncte. Per ansamblu însă, avem o lege potrivită pentru un stat membru al Uniunii Europene şi mai ales una care răspunde nevoilor societăţii româneşti actuale.
A existat, de pildă, o propunere de a abandona soluţia actuală de finanţare a cultelor de la buget şi de a trece la un sistem inspirat din cel german, bazat pe aşa-numitul „impozit bisericesc”. Se spune că ar fi o soluţie mai echitabilă, că s-ar evita politizarea, „pomenile electorale” ş.a.m.d. Dar nu e aşa simplu: modelul german e întemeiat pe o anumită tradiţie, la care s-a ajuns ţinând seama de nişte realităţi locale. Pe lângă asta, mai sunt o mulţime de garanţii legale, de forme de sprijinire a Bisericilor şi cultelor angajate în viaţa publică. Mai există şi o întreagă cultură a federalismului care îşi are rădăcinile în istoria locală. Dar la nivel european s-au dat soluţii diferite. La noi s-a mers dintotdeauna pe aceasta, cu finanţarea bugetară, pentru că e o soluţie care funcţionează la noi, cu realităţile româneşti.
În acelaşi timp, trebuie să fim conştienţi că vorbim aici de Biserici creştine care prin însăşi natura lor nu pot exclude pe săraci şi nici chiar pe cei care nu vor să direcţioneze din impozitul lor către Biserici. Aşa-numitul impozit bisericesc pe model german este potrivit federalismului german, dar şi culturii dominat protestante. Sau, în orice caz, născut pe fricţiunea istorică dintre catolicism şi protestantism. În schimb, cultura religioasă a cetăţenilor români nu a cunoscut o astfel de tensiune istorică, ci s-a înşurubat mai degrabă în jurul unor Biserici cu vocaţie universală. Altfel spus, Biserica nu închide niciodată uşa nimănui, nici măcar ateului. Puse în faţa unei comercializări a credinţei de tipul acesta, nu cred că vom naşte decât şi mai multă confuzie acolo unde, de fapt, ar trebuie să domine armonia.
Sigur, se poate discuta această chestiune, a sistemului de finanţare. Dar relaţia statului cu Bisericile şi cu alte culte religioase nu se rezumă numai la bani. Lucrurile trebuie judecate în complexitatea lor. Putem discuta dacă suntem dispuşi sau nu să finanţăm funcţionarea cultelor religioase. Dacă dorim altceva, avem prilejul să facem schimbarea în Constituţie. Dar eu nu cred că există nici un consens politic, nici un sprijin în societate faţă de o asemenea măsură. În plus, trebuie să ne consultăm şi cu instituţiile interesate, deci în primul rând cu cultele religioase când vrem să facem asemenea lucruri. Şi asta înseamnă parteneriat social. Democratic şi normal este să ne consultăm şi să găsim împreună cea mai bună soluţie: să lucrăm împreună, nu unii împotriva altora. Sunt lucruri delicate, şi cu greu se ajunge la un acord. Vedeţi şi dvs. că a fost nevoie să aşteptăm până în 2006 ca să avem o lege a cultelor asupra căreia să se înţeleagă toată lumea, şi nici măcar atunci înţelegerea nu a fost unanimă.
Jurnalul Naţional: Au existat chiar propuneri ca statul să înceteze cu totul finanţarea salariilor preoţilor, de exemplu. Cum comentaţi această propunere?
Victor Opaschi: În primul rând România este una dintre puţinele ţări europene în care secularizarea averilor bisericeşti nu a fost niciodată reparată. În Italia sau Austria, ca să dau numai două exemple, Bisericilor li s-au oferit compensaţii pentru a-şi putea desfăşurata activitatea şi misiunea. În România lucrurile au stat exact invers. Statul a luat Bisericii marea majoritate a bunurilor materiale şi i-a tot promis un mic sprijin pentru salarizarea clerului şi reparaţia bisericilor. Nici acest lucru nu s-a întâmplat decât după o perioadă relativ lungă şi adesea s-a făcut după principii arbitrare. În opinia mea, aşa cum arată lucrurile astăzi, am intrat în sfârşit într-o stare de relativă normalitate. Statul sprijină cultele şi contribuie la o parte din salariile personalului de cult, recunoscându-le acestora statutul de sprijinitori ai binelui comun.
Să nu uităm că avem în România cel puţin două Biserici, este vorba de Biserica Ortodoxă Română şi de cea Greco-Catolică, profund înghenuncheate de regimurile politice moderne. Astfel, mica finanţare pe care o primesc de la stat e un umil gest reparatoriu şi care nu trebuie înţeles doar în dimensiunea lui istorică, ci şi în cea practică.
În altă ordine de idei, finanţarea cultelor religioase nu contrazice cu nimic democraţia, liberatea religioasă sau libertatea de conştiinţă. Cetăţenii sunt liberi să creadă în ceva sau să nu creadă, să-şi manifeste credinţa sau nu etc. Vă dau un exemplu din lumea culturală. Teatrele sunt la rându-le finanţate de la bugetul de stat. Acest lucru nu obligă nici un cetăţean să meargă la teatru sau să iubească spectacolul de teatru. Statul însă înţelege să finanţeze această activitate culturală pentru că ea generează un bine social comun. Ar fi totodată absurd ca un cetăţean să spună: „Eu nu obişnuiesc că merg la teatru, aşa că vreau ca de mâine statul să nu-mi mai oprească contribuţia din venitul meu către teatre”.
Prin urmare, finanţarea cultelor religioase, a sistemelor de învăţământ, de sănătate etc sunt forme prin care cetăţenii dovedesc că vor să coexiste ca naţiune, că au asumat un drum comun dincolo de drumul fiecăruia dintre noi în viaţă. Fără aceste forme comune în care ne recunoaştem reciproc ca naţiune, nu cred că mai putem vorbi de cetăţeni români la plural.
În acelaşi timp, statul român nu poate să recurgă la „exorcizarea” financiară a Bisericii tăindu-i subvenţiile. Nu cred că ar face bine nimănui să închidem biserici pentru că preotul nu mai poate plăti factura la apă sau lumină. În ciuda estimărilor din presă, Bisericile din România şi în special Biserica Ortodoxă Română sunt sărace.
Jurnalul Naţional: Ca să rămânem tot în sfera dezbaterilor publice, vă rugăm să ne explicaţi şi de ce, în această perioadă de criză, statul român înţelege să finanţeze construcţia Catedralei Mântuirii Neamului. Nu este acesta un proiect prea costisitor pentru România?
Victor Opaschi: Biserica Ortodoxă Română invocă pe bună dreptate faptul că nu are o Catedrală Patriarhală, cea Mitropolitană fiind o biserică de dimensiuni reduse, care nu mai corespunde demult cerinţelor cultului ortodox. Acest lucru este recunoscut de statul român încă din 1881, când apare primul proiect de lege pentru construirea unei catedrale în Capitală.
Finanţarea măcar parţială a Catedralei ortodoxe este un angajament pe care Statul român şi l-a asumat încă de la proclamarea României ca Regat (1881), dar care nu a ajuns să se materializeze niciodată până acum. Sume atribuite pe hârtie în mod repetat au fost redirecţionate sau nu au mai fost alocate, iar întârzieri repetate în alegerea locului Catedralei au dus la amânarea realizării proiectului.
Timpul a trecut, alte oraşe cum e Iaşul, Sibiul sau Timişoara şi-au construit propriile catedrale, mai adecvate pentru nevoile comunităţilor locale, însă în Bucureşti nu s-a întâmplat aşa. Capitala a rămas cu o Catedrală mitropolitană, redenumită Catedrală patriarhală, dar construită pe măsura nevoilor comunităţii ortodoxe din Muntenia secolului al XVII-lea. Bucureştiul este singurul centru mitropolitan, deci nici măcar patriarhal ortodox a cărui catedrală actuală datează dinainte de constituirea statului român modern!
Este important de subliniat faptul că finanţarea Catedralei Mântuirii Neamului nu se face în mod arbitrar, ci conform prevederilor Legii 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor, prin care statul îşi asumă sprijinul pentru construirea şi repararea de lăcaşuri de cult conform celor două principii deja menţionate, al proporţionalităţii cu numărul de credincioşi şi al nevoilor reale ale cultelor. Finanţarea Catedralei ortodoxe din Bucureşti urmează aceeaşi logică şi se face cu respectarea ambelor criterii.
Jurnalul Naţional: Dar atunci de ce se dă această finanţare şi se construieşte acum, în condiţii de criză economică?
Victor Opaschi: Statul român nu face decât să răspundă, în acest caz, unor nevoi ale cultului ortodox, care sunt şi nevoi ale comunităţii. E un proiect care a fost amânat în mod repetat, din pricina discuţiilor legate fie de amplasament, fie de dimensiunile Catedralei, fie de sursele de finanţare. Patriarhul Daniel şi-a asumat deplin acest proiect, iar statul nu face decât să dea o mică mână de ajutor.
Să vă mai spun ceva! Câte proiecte de amploare naţională s-au finalizat în România după 1990? Sigur că statul român a trebuit să facă faţă cu resurse limitate unor provocări pe care, dacă vă uitaţi în istorie, puţine state l-au depăşit instantaneu: construcţia statului de drept, a unei economii de piaţă, a democraţiei sau gestionarea disoluţiei rămăşitelor economiei planificate comuniste care nu putea face faţă globalizării. Din aceste motive, nouă, cetăţenilor români, ca de altfel şi statului ne-a fost, încă ne este greu să ne înhămâm la mari proiecte naţionale.
Eu vă invit să înţelegem construcţia Catedralei ortodoxe din Bucureşti cu sprijinul statului ca pe un semnal pozitiv. Este o investiţie pe termen lung, şi nu mă refer doar la partea financiară: avem aici şi o investiţie simbolică. Identitatea românească s-a definit în bună parte prin credinţă, prin Biserică. Şi în prezent, identitatea religioasă este un liant puternic al societăţii româneşti: ea creează solidarităţi comunitare şi contribuie astfel la consolidarea ţesăturii sociale, atât de destrămată după o perioadă de tranziţie chinuitoare.
Dar, pentru că am vorbit atât de mult despre finanţarea lăcaşurilor de cult de către stat, ţin să vă mai spun un lucru: bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte de anul acesta este foarte mic. A scăzut la o treime din valoarea sumei alocate în 2009. Pentru construcţia şi reparararea de lăcaşuri de cult, plus sprijinirea de activităţi sociale ale cultelor, de exemplu, anul acesta (2013) avem doar 35 de milioane de lei, bani pe care trebuie să-i drămuim şi să-i împărţim la toate cultele beneficiare, faţă de 64 de milioane anul trecut sau de 105 milioane în 2009.
Jurnalul Naţional: O altă chestiune nerezolvată din 1990 până astăzi, revenită în actualitate este problema retrocedării proprietăţilor greco-catolice confiscate de statul comunist în 1948 şi trecute în proprietatea Bisericii Ortodoxe.
Victor Opaschi: E aici o chestiune foarte complicată în care, cum vă spuneam, Statul român nu poate lua o hotărâre în mod unilateral. E adevărat, Biserica Greco-Catolică a fost desfiinţată de regimul comunist, care i-a luat tot. Statul român recunoaşte acest lucru, şi, după cum vă spuneam, m-am implicat personal în eforturile de repunere în drepturi a Bisericii Greco-Catolice. Statul a restituit o parte din proprietăţile greco-catolice confiscate în 1948. Procesul de restituire e încă în curs, şi nu doar pentru Biserica Greco-Catolică, ci pentru toate cultele care au avut proprietăţi.
Dar problema bisericilor nu se poate pune la fel. Ele au intrat în patrimoniul Bisericii Ortodoxe, iar după 1989 majoritatea credincioşilor au rămas ortodocşi. Înainte de 1948, greco-catolicii erau aproape 8% din populaţia României Mari. Acum sunt undeva sub 1%. Sigur, greco-catolicii au contestat rezultatele recensămintelor. Dar ăsta e instrumentul cu care lucrăm, un instrument oficial, pentru că noi ca stat nu putem lucra pe estimări făcute de un cult sau altul.
Şi nu putem să nu ţinem seama de faptul că în biserici au rămas aceiaşi credincioşi, sau urmaşii lor, care consideră că bisericile sunt ale lor, pentru că s-au rugat acolo dintotdeauna. Deci retrocedarea nu e o chestiune pe care să o poţi face automat, prevalându-te doar de dreptul de proprietate, trebuie să ţii seama şi de sensibilităţile locale, de nevoile comunităţilor locale. Încă din 1990, Statul român a încercat să găsească tot felul de soluţii de rezolvare amiabilă. A încercat să medieze negocierile între cele două culte, a încurajat dialogul, înţelegerile pe cale amiabilă şi a intervenit acolo unde se putea. Astfel că s-au retrocedat pe o cale sau alta aproximativ 240 de biserici, inclusiv patru din cele cinci catedrale episcopale: Blaj, Lugoj, Cluj şi Oradea. Prin medierea Secretariatului de Stat pentru Culte, a fost retrocedată Catedrala „Sf. Nicolae” din Oradea în 2005.
În plus, pentru a echilibra situaţia, statul român a sprijinit financiar şi construcţia de noi biserici, pentru a permite şi Bisericii Greco-Catolice, ca şi celorlalte culte din România să se consolideze instituţional şi să poată răspunde cum se cuvine nevoilor credincioşilor lor. Din 1990 până acum, s-au construit sau se construiesc, în parte şi cu sprijinul statului, peste 300 de noi biserici greco-catolice.
Poate că o să ziceţi că nu e suficient. Însă gândiţi-vă că statul român este în situaţia de a acordat reparaţii într-o formă sau alta practic tuturor cultelor din România, pentru că toate au avut de suferit într-un fel sau altul în timpul regimului comunist. Din experienţa mea, pot să vă spun că statul român a făcut şi face tot ce poate şi atât cât îşi permite în situaţia financiară actuală a ţării. Sigur, se înaintează anevoie, şi întotdeauna e loc de mai bine.
Dar, revenind: în ceea ce priveşte situaţia bisericilor foste greco-catolice, soluţia pe care o sprijină statul român, şi îndeosebi instituţia pe care o conduc este cea a dialogului între părţile implicate, între Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică. Sigur, Biserica Greco-Catolică şi-a pierdut răbdarea şi a apelat la justiţie – e dreptul ei. Noi insistăm pe soluţia dialogului, pentru că apreciem că aceasta este calea cea mai bună de a ţine seama atât de interesele Bisericilor implicate, cât şi de dorinţele şi nevoile credincioşilor din comunităţile respective.
Jurnalul Naţional: În această perioadă, este în curs de dezbatere viitoarea revizuire a Constituţiei. Care este poziţia SSC în această privinţă? Aveţi în vedere modificări sau completări ale textului constituţional legate de statutul religiei/cultelor în spaţiul public?
Victor Opaschi: În acest moment, Secretariatul de Stat pentru Culte consideră că garanţiile constituţionale privind libertatea religioasă şi rolul cultelor în societate sunt suficiente. Nu considerăm că sunt necesare modificări de substanţă. O Constituţie bună trebuie să cuprindă ceea ce ne uneşte, nu ceea ce ne dezbină. Iar ceea ce ne uneşte pe noi ca societate este respectul faţă de mozaicul de religii şi confesiuni din ţara noastră. Pentru că sunt relativ multe şi diferite între ele, ceea ce putem face este să garantăm, prin Constituţie, libertatea religioasă cu tot ce înseamnă e ea şi eventual să menţionăm explicit principiul neutralităţii statului în raport cu viaţa religioasă a societăţii..
Jurnalul Naţional: Care sunt priorităţile dvs. în ceea ce priveşte activitatea Secretariatului de Stat pentru Culte pentru anul 2013?
Victor Opaschi: Priorităţile mele pentru Secretariatul de Stat pentru Culte nu sunt de natură revoluţionară. Stând timp de 22 de ani alături de preşedintele Ion Iliescu am învăţat că echilibrul, consensul şi tactul trebuie să guverneze activitatea unui om politic. În plus, viaţa religioasă este prin definiţie un domeniu unde statele moderne îşi declină competenţa, intervenind doar acolo unde cele câteva principii enunţate de poporul suveran în Parlament sunt şubrezite. Este, deci, un domeniu unde statul trebuie să fie discret, să acţioneze nediscriminatoriu atât în beneficiul celor credincioşi, cât şi al celor necredincioşi.
În fruntea listei mele de priorităţi se află aşadar afirmarea şi promovarea neutralităţii statului în materie de viaţă religioasă şi promovarea libertăţii religioase. Totodată, Secretariatul de Stat pentru Culte înţelege să sprijine cultele pe de o parte în rolul lor social, ca parteneri ai statului în consolidarea unei societăţi bazate pe solidaritate, pe participarea întregii comunităţi la susţinerea persoanelor şi familiilor aflate în situaţie de vulnerabilitate, iar pe de altă parte în rolul lor cultural şi spiritual, ca parte a tradiţiei istorice româneşti şi factori esenţiali ai identităţii naţionale şi comunitare. Îmi doresc foarte mult să păstrăm bune relaţii, de comunicare deschisă şi de cooperare efectivă cu Biserica Ortodoxă Română şi cu toate cultele religioase.
Apoi, Secretariatul de Stat pentru Culte îşi propune să îşi îndeplinească rolul public, care îi revine prin lege, acela de mediator în relaţiile dintre culte, pentru a asigura păstrarea echilibrului între culte şi un climat de bună înţelegere între acestea.
Nu în ultimul rând, Secretariatul de Stat pentru Culte, ca principală instituţie prin care statul român îşi defineşte şi gestionează politicile publice legate de viaţa religioasă din România doreşte să îşi îndeplinească funcţia de informare publică punând la dispoziţia decidenţilor politici, a societăţii civile şi a tuturor celor interesaţi instrumentele necesare pentru înţelegerea corectă a situaţiei actuale relaţiei între stat şi culte în România, în context european. Un prim pas în acest sens va fi editarea unui volum documentar ce va fi pus la dispoziţia publicului, în care vor fi prezentate cadrul istoric şi legal, românesc şi european al relaţiei stat-culte în România, principalii actori ai vieţii religioase din România şi principalele documente legale ce încadrează relaţia stat-culte în prezent. Acest volum documentar va trata, pe scurt, şi principalele chestiuni legate de această relaţie şi care se află acum în dezbaterea publică. Sperăm că, punând la dispoziţia decidenţilor politici şi a publicului date suplimentare, sistematizate, vom putea avea mai apoi o dezbatere publică mai informată, mai riguroasă şi totodată mai fertilă.
Jurnalul Naţional: Dacă ar fi să ne daţi câteva exemple concrete, un lucru la care dvs. personal ţineţi în mod deosebit?
Victor Opaschi: Dacă e să vă vorbesc de o chestiune practică, de multe ori neglijată, dar la care eu personal ţin foarte mult, aş vrea să evoc aici situaţia comunităţilor româneşti de peste hotare, atât a celor din diaspora cât şi din ţările vecine. Mai ales în ceea le ce priveşte pe acestea din urmă, sunt câteva dosare nerezolvate pe care sperăm să le soluţionăm, cum e situaţia românilor din Ucraina şi Serbia. Avem cazul Episcopiei Ortodoxe Române „a Daciei Felix”, cu sediul la Vîrşeţ, în Serbia, care încă nu e recunoscută de autorităţile sârbe, şi nici de Biserica Ortodoxă Sârbă, cu toate că Statul român a recunoscut Episcopia Ortodoxă Sârbă, aparţinând canonic de Patriarhia Serbiei, drept cult distinct. Mă preocupă aşadar soarta românilor de pe hotare şi îmi propun ca instituţia pe care o conduc să facă tot ce se va putea pentru ca aceştia să îşi poată păstra identitatea proprie, limba şi cultura proprie şi nu în ultimul rând ca ei să îşi poată exercita dreptul de a avea servicii religioase în limba maternă.
Vreau să vă spun că, în această privinţă, am luat iniţiativa de a organiza noi, Secretariatul de Stat pentru Culte, la sfârşitul lunii mai o întâlnire la care am invitat reprezentanţi ai principalelor instituţii ale statului care se ocupă de soarta românilor din afara graniţelor, cum ar fi Biserica Ortodoxă Română, Preşedinţia României, Ministerul de Externe, Departamentul Românilor de Pretutindeni, Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, Ministerului Educaţiei şi Învăţământului, Institutul Eudoxiu Hurmuzachi, reprezentanţi ai diferitelor organizaţii şi forumuri de reprezentare ale românilor de peste hotare. Au fost dezbateri legate de diferitele probleme ale comunităţilor româneşti din afara graniţelor, din ţările vecine şi din diaspora, şi s-au căutat soluţii pentru o cooperare mai bună între diferitele organizaţii implicate. Încercăm să aducem la aceeaşi masă reprezentanţii tuturor acestor instituţii şi organizaţii, să discutăm, să găsim soluţii împreună.
Organizând această dezbatere la noi, la Secretariatul de Stat pentru Culte, am vrut să atragem atenţia asupra lucrurilor care ne unesc, pentru a le putea depăşi pe cele care ne dezbină. Însă ceea ce ne uneşte e mult mai important, iar ceea ce avem de făcut e mult mai urgent, dar şi mai anevoie de realizat, dacă nu vom lucra împreună. Ceea ce ne uneşte este nevoia, dorinţa şi strădania de a păstra, de a susţine şi de a consolida identitatea românească a tuturor românilor de peste hotare şi ataşamentul lor faţă de România. Or, această identitate e marcată în primul rând de limbă, de cultură şi de spiritualitate. Noi, la Secretariatul de Stat pentru Culte, ştim poate cel mai bine cât de important este rolul bisericilor româneşti de peste hotare: ele sunt de multe ori singurele comunităţi în care românii se întâlnesc, se regăsesc pe ei înşişi şi unii cu ceilalţi, iar parohiile sau comunităţile bisericeşti locale sunt de multe ori singura formă stabilă de agregare a comunităţilor româneşti, oriunde ar fi ele. Dorinţa noastră ca instituţie şi a mea personal este să înţelegem toate aceste lucruri şi să depăşim orgoliile personale, pentru că lucrarea noastră comună de sprijinire a identităţii naţionale a românilor de peste hotare este un demers pentru viitor, înscris în durata lungă, şi pentru care avem nevoie unii de alţii.
Citește pe Antena3.ro
