Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
- Jurnalul: Există, astăzi, corporații/firme multinaționale mult mai puternice, mai influente decât state întregi luate laolaltă. A fost integrată și România în acest mecanism mercantil care controlează dibaci și necruțător economiile, politicile pe termen mediu și lung, viața culturală etc. Și-acum întrebarea: credeți că vom reuși vreodată să devenim parteneri egali în Uniunea Europeană cu statele occidentale sau vom fi tratați în continuare ca o piață de desfacere obedientă, ignorantă, coruptă, incapabilă să-și crească și să-și urmeze propriii lideri?
- Vasile Pușcaș: Eu nu aș zice că a fost integrată și România în acel mecanism, ci că a fost încorporată. Integrarea presupune cu totul altceva și ar fi fost bine dacă țara noastră era integrată. Dar pentru aceasta România ar fi trebuit să-și construiască ea însăși un statut partenerial în procesul de integrare europeană și în sistemul internațional. Degeaba zicem noi că avem „parteneriate” valoroase și „parteneriate strategice” deosebite, dacă nu învățăm (sau nu vrem!) să avem o conduită partenerială serioasă. Am citit recent o analiză, publicată în Franța, despre comportamentul României în procesul integraționist european, în primii zece ani ca membru al Uniunii Europene.
Parteneri egali în Uniune? Aiurea!
- Așa…
- Am rămas siderat de calificativul pe care-l dădea României unul dintre autori: „huliganism postaderare”. Cu o astfel de etichetă credeți că putem deveni „parteneri egali în Uniunea Europeană”, cum spuneți dv. și cum cred că ar pretinde și alți concetățeni ai noștri, inclusiv eu?
- Dură categorisire!
- Să ne înțelegem: această catalogare are în vedere comportamentul liderilor politici de la noi, al guvernelor și partidelor. Dar ei/ele sunt de la noi, sunt reprezentanții noștri și este evident pentru oricine că trebuie să ne schimbăm în bine conduita în țară, față de Țară, în procesul integrării europene și în politicile internaționale. Până la urmă, revin la o aserțiune dintr-un alt dialog cu dv…
Râurile de lapte și miere trebuie să ni le facem singuri
- Vă rog.
- „Schimbarea începe cu fiecare dintre noi!”. Așadar, vom avansa mai rapid și benefic în Uniunea Europeană și în relațiile internaționale contemporane dacă nu vom privi tot înapoi, dacă ne vom manifesta ca o națiune coezivă și puternică, dacă vom ști să utilizăm în favoarea noastră cât mai multe oportunități pe care le oferă apartenența la Uniunea Europeană. Nu în ultimul rând, dacă ne vom constitui o elită națională adevărată din rândul căreia să ne desemnăm, pe cale democratică și responsabilă, liderii și reprezentanții care să vegheze și să contribuie la dezvoltarea sustenabilă al României.
- Aspect crucial.
- Lista cu „dacă” ar putea continua, dar deocamdată mă opresc.
- Dar ce este Uniunea Europeană astăzi, chiar acum, stimate domnule academician Vasile Pușcaș? Este o „multinațională cu mai multe viteze/standarde”, cu tendințe centrifuge - cum s-a tot spus și s-a și verificat în viața reală -, este (și) o confederație sudată cât de cât prin prisma acțiunilor belicoase ale Rusiei, sau un paravan al tendințelor de hegemonie germane, franceze? (întrebarea e valabilă dincolo de orice dubii legate de politicile României, care consider că ar trebui să se orienteze în continuare, demn, într-o singură direcție: spre Vest).
- Și înaintașii noștri au avut aspirația, timp de secole, de a merge spre direcția Vest, dar noi avem ocazia, de când suntem membri NATO și UE, de a construi la noi acasă ceea ce a dat mai bun civilizația occidentală. Dar nu vreau să mai revin la metafora cu trenurile oportunităților pierdute de noi înșine, respectiv de liderii și guvernanții de la noi. Și în rândul statelor membre ale UE există o concurență acerbă, așa că nu ar trebui să așteptăm să ne aducă cineva din Uniunea Europeană râurile de lapte și miere. Acestea trebuie să ni le procurăm chiar noi, profitând de beneficiile oferite de piața unică și politicile dezvoltării din Uniunea Europeană.
Despre (pseudo)lideri
- Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă și-n traistă.
- Exact. Adaug că și acum Uniunea Europeană este și poate fi soluția, iar nu problema la disfuncțiile și dezamăgirile pe care le mai trăim. Altfel zis, problema reală a Uniunii Europene contemporane o constituie calitatea conducătorilor ei, iar aici includ și majoritatea liderilor statelor membre. Dacă Uniunea va deveni o federație sau va menține formula confederală nebuloasă depinde de cât de vizionari sunt liderii europeni, dar mai ales cât de credibili și convingători vor fi. Deocamdată vedem că actualii lideri au uitat de sfaturile bune ale părinților fondatori ai Uniunii, pendulează între interguvernamentalism și comunitarism, tot mai frecvent înlocuiesc renumita negociere europeană cu tranzacționismul de duzină, nu de puține ori acesta fiind preferat din cauza competiției între diferite grupuri de interese și chiar pentru putere în sistemul european.
- Semne rele…
- Cândva, Franța, Germania și cele mai multe state membre se străduiau să se pună de acord, prin negociere, asupra interesului comun european, nu doar să convingă că opțiunea lor individuală despre mersul politicilor europene este cea mai bună. De altfel, trebuie să constatăm că în ultimele două decenii, de când interesul corporatist/neoliberal/neoconservator a trecut pe un loc de frunte în preocuparea liderilor din Bruxelles și din capitalele statelor europene, însuși procesul integrării europene și-a pierdut vigoarea.
Condiția de căpătâi a accederii în Aria Schengen
- L-a mai revigorat parcă ofensiva brutală a Rusiei în Ucraina. Țări puternice, altădată neutre, se (re)orientează rapid către NATO și UE. Suedia, de pildă.
- Uniunea Europeană a trecut prin mai multe crize interne și internaționale, dar a ieșit din ele prin adoptarea unor reforme de adecvare la viitor. Poate că următoarele alegeri europene și naționale vor fi capabile a aduce în fruntea instituțiilor europene și a guvernelor statale lideri mai vrednici, dedicați binelui comun european, al cetățenilor europeni, în prezent și în perioadele tot mai dificile care vor veni.
- Propun să schimbăm registrul: de ce atâtea eșecuri, stimate domnule Vasile Pușcaș, în încercarea Schengen? Nu suntem doriți în acest spațiu, n-avem resurse pentru a acoperi interesul economic al celorlalți membri ori pur și simplu n-avem politicieni capabili?
- Intrarea în Spațiul Schengen a fost o obligație asumată de România chiar prin Tratatul de Aderare (ca de altfel și adoptarea euro), a cărei aprobare au dat-o toate statele membre, în cadrul Consiliului European, din 17 decembrie 2004, și prin semnarea-ratificarea documentului de aceleași state membre ale Uniunii Europene. Dar pentru a fi acolo trebuia să preluăm și mai ales să aplicăm toată legislația specifică Schengen, să ne pregătim frontierele și capacitățile instituționale și administrative. Și mai presus de acestea, ar fi trebuit să construim o încredere partenerială de nezdruncinat cu statele din Aria Schengen.
Integrare (europeană) fără preț
- Condiție neîndeplinită, evident. De altfel, echivocă această ultimă pretenție occidentală…
- Din păcate, la București nu s-a ținut cont de aspectul încrederii, iar din 2009 aceasta s-a risipit, guvernele României nefiind capabile să o redobândească timp de un deceniu și jumătate. Pe scurt, aceasta este povestea frustrantă Schengen pentru români. Nu a fost vorba de tranzacționări financiar-economice, ci de tratarea neadecvată a subiectului de către politicienii noștri, care nici nu au pus preț pe integrarea europeană și nu au practicat negocierea europeană la Bruxelles și în alte capitale europene.
„Nici Marea Neagră nu ne mai este prietenă!”
- Culegerea de studii care a prilejuit reprizele noastre de dialog - „România și lumea în schimbare” (Editura Școala Ardeleană, 2023) - e orientată (și) spre rolul-cheie al diplomației în soarta unei națiuni, așa că nu mă pot abține să nu vă chestionez: cum credeți că ar fi reacționat Ion I.C. Brătianu, ori Nicolae Titulescu, de pildă, la contextul politic/social/economic/cultural actual - și fac trimitere directă la o problemă spinoasă, evitată, escamotată astăzi în mediile noastre diplomatice, problemă relaționată cu războiul declanșat de Rusia în Ucraina, care ne-a găsit în postura de susținător al Ucrainei (firesc, nu?): situația învățământului (precară), a școlilor cu predare în limba română de pe anumite teritorii ale Ucrainei, teritorii care au aparținut și aparțin de drept României, căci aceasta este până la urmă durerea noastră. Adică, noi sprijinim Ucraina, dar nu suntem capabili să-i solicităm nici măcar tratamente mai blânde pentru românii care încă trăiesc în vechile vetre ale Arboroasei (cum au făcut ungurii și polonezii deja). I-am invocat pe Brătianu și Titulescu în lipsa - și-i spun pe nume: rușinoasă - (a) reacțiilor actualilor diplomați.
- O parte a răspunsului se află chiar în formularea întrebării dv. Ca exprimare personală aș adăuga că tragedia războiului actual ruso-ucrainean necesită răspunsuri politico-diplomatice din partea statului român care să țină seama de interese tactice și strategice. Dar pentru aceasta ar trebui ca liderii de la București să aibă o strategie clară de politică internațională, incluzând imediata vecinătate, care, din păcate, lipsește în ultimele două decenii (observați că nici măcar Marea Neagră nu ne mai este prietenă!).
„Mă tem pentru Țara mea!”
- Avem graniță cu Rusia pe mare.
- Așa că reacții pretins tactice nu arată decât totala noastră nepregătire pentru vremurile care vin. Diplomația unui stat poate să performeze atunci când factorul politico-statal oferă opțiuni clare, de durată în politica externă și politica internațională. De aceea, un Ion I.C. Brătianu și un Nicolae Titulescu ar fi derutați complet de atmosfera decizională politică din societatea românească actuală. Deocamdată, de la București auzim doar slogane reactive, dar fără a transpune sensuri convingătoare ale servirii interesului național al României. Ba chiar ni se argumentează că e necesar să lucrăm pentru ca alte state să-și îndeplinească interesele momentane și de durată!? Mai mult ca sigur, un Brătianu sau un Titulescu, observând ce se spune și se face în capitala României, ar exclama fiecare: „Mă tem pentru Țara mea!”. Din păcate, nici vocile societății civile și opiniei publice românești nu sunt agregate, iar mass-media este confuză și adesea manipulată grobian.
Republica Moldova-România, o (re)unire imprevizibilă
- Este contextul actual favorabil unei reuniri a Basarabiei cu Țara-Mamă - ce credeți, stimate domnule Vasile Pușcaș? Ori te pomenești că reunirea va însemna cel mult o regăsire în cadrul aceleiași uniuni de state (Uniunea Europeană)?
- Plecând de la exemple istorice, inclusiv cele două etape unioniste românești - 1859-1918, sunt obligat să vă răspund că dacă ar fi existat un context favorabil probabil am fi avut o reunire a Basarabiei cu România. Fiind vorba de context, mai trebuie să spunem că el poate apărea indiferent de voința noastră expresă sau unul ori mai mulți actori interesați pot acționa pentru crearea unei conjuncturi favorizante. Analizând situația prezentă a Republicii Moldova și a României, a zonei și mediului internațional, este dificil de identificat un context favorabil. Ce va fi mâine, poimâine etc. e greu de prezis.
Doi factori unificatori (dacă nu unul)
- Și totuși…
- Pe de altă parte, priviți la populația României: vi se pare că se exprimă în interior și în exterior ca o națiune coerentă și atractivă? Câți dintre liderii politici români de azi și-ar putea asuma credibil misiunea unei resurecții naționale adecvată vremilor noastre? Firește că e obligatoriu să observăm care este și atitudinea populației din Republica Moldova față de acest subiect.
- Fără îndoială.
- Și cu trebuincioasa precizare că atracția unora (câți?) pentru România ar putea avea ca suport filiația cu fibra istorică națională, iar altora (câți?) probabil le place că Țara-Mamă este în Uniunea Europeană și s-ar întrevedea posibilitatea unui standard de trai mai ridicat. Așadar, între necesarii „factori unificatori” ar putea fi enumerați fibra națională (etnică și istorică), aspirația la o schimbare în bine a vieții prin apartenența la o Românie de succes în Uniunea Europeană. Și, mai mult ca orice, ar fi dezirabil ca la București să existe un Proiect de Țară atractiv pentru întreaga românitate. Istoricii, filologii, etnologii au demonstrat că românii sunt aripa cea mai răsăriteană a romanității, dar politicienii de la noi nu au fost în măsură să propună o formulă de perpetuare și dezvoltare a acestei realități etno-culturale în prezent și pentru viitor.
Podul de flori s-a ofilit
- Ne-am întors la incompetența propriilor lideri (dacă nu și a noastră, doar noi ni-i alegem).
- Domnule Saiu, milioane de români și-au părăsit Țara din motive care țin de calitatea îndoielnică a guvernărilor din ultimele decenii… Desigur, viteza maturizării factorilor menționați depinde și de un anumit context politic intern, geopolitic regional și internațional. Iar la acesta cred că mai este mult de lucru, dacă nu se ivește o schimbare întâmplătoare care să deschidă o oportunitate de neratat (a se vedea rolul întâmplării în istorie!). Căci timpul istoric nu este același cu cel măsurat prin cadranul ceasornicului. Iar un subiect atât de sensibil și grav ar trebui să fie identificat în aspirația sinceră a politicienilor serioși de pe ambele maluri ale Prutului, dar în termeni diferiți față de timpul istoric 1918. Și vremea podurilor de flori a trecut! Suntem, totuși, în secolul al XXI-lea!
Extindere cu două tăișuri
- Ce impact credeți că va avea primirea Ucrainei și a Moldovei în Uniunea Europeană? Mă refer în primul rând la impactul asupra României.
- Depinde de calitatea pregătirii celor două state pentru aderarea la Uniunea Europeană și de soliditatea acestei organizații. Luând în considerare experiența celorlalte „valuri” de extindere a Uniunii, impactul asupra României ar trebui să fie pozitiv. Dar nu ca o consecință mecanică. Aceasta se poate întâmpla în funcție de modul cum guvernele României vor vrea, vor ști, vor putea să servească interesele românești. O abordare nerealistă a procesului de extindere, fie cu cele două state sau cu cele din Balcanii de Vest, ar putea provoca daune Uniunii, iar într-o situație specifică și României. Așadar, speranțele spre mai bine se află în mintea și acțiunea noastre, tot de acolo putând proveni și neplăceri, îndeosebi dacă nu vom avea abilitatea de a gestiona contextualitatea europeană și internațională.
Primul Război Balcanic, al doilea Război Balcanic
- Cum credeți că va arăta harta Europei (de Est) la sfârșitul războiului din Ucraina? Ce scenarii aveți în minte?
- Împreună cu alți colegi de breaslă consider că și acest al doilea Război al Crimeei a fost provocat nu doar pentru stăpânirea unor teritorii mărginașe, ci pentru restructurarea sistemului european și internațional. Vedeți că deja s-au înscris în acest joc câțiva actori (Mari Puteri și clientelă a acestora), dar reamintesc că, precum în cazul primului Război al Crimeii (1853-1856), scenariile lor de la început și de acum nu se vor potrivi cu situația de la sfârșitul conflictului. De aceea, eu nu mă aventurez să înaintez public anumite scenarii, să vizualizez hărți probabile, sugerându-vă ca mai degrabă să urmăriți configurarea balanței de putere la scară internațională, nu doar regională sau subregională. Și în funcție de evoluția acesteia, sfătuiesc să fie dimensionate obiectivele fundamentale și strategiile de negocieri viitoare. Ținând seama și de faptul că trăim într-o lume interconectată global.
Adio, mentalitate fanariotă! (Bine ar fi!)
- Ce posibilități de dezvoltare, dezvoltare reală, opinați că are România? Ce potecă ar trebui să apuce țara noastră, stimate domnule Vasile Pușcaș? Ce-ar trebui să schimbăm pentru a ne merge mai bine?
- Am mai spus că România ar putea fi destul de repede, la capitolul dezvoltare, între primele 10 state din Uniunea Europeană. Pentru aceasta ar fi necesar un Proiect de Țară serios, nu o făcătură birocratică, un plan care să urmărească dezvoltarea durabilă a României; acesta să fie elaborat și preluat spre aplicare de toate forțele politice democratice, partenerii sociali (patronate, sindicate etc.), universități, Academie, iar competiția politică și electorală să se arate în programele cele mai bune de realizare a dezvoltării socio-economice durabile a societății românești. Cel mai greu, dar nu imposibil, ar fi să schimbăm mentalitatea fanariotă de supraviețuitori în una cu adevărat modernă și europeană, adică de competitori neobosiți pe calea maximizării binelui comun în România și în Uniunea Europeană. Desigur, avem nevoie de lideri dedicați trup și suflet realizării în durată medie a unei societăți românești cu un grad cât mai ridicat de competitivitate europeană și globală. Ceea ce ar fi posibil prin folosirea eficace și echitabilă a resurselor proprii și cele provenind de la Uniunea Europeană, valorizând cât mai bine capacitățile noastre materiale, umane și de guvernare.
Istoric-diplomat de înaltă clasă
Profesor la Universitatea Babeș-Bolyai, cercetător la Institutul de Istorie „George Barițiu” și membru corespondent al Academiei Române, Vasile Pușcaș este (și) expert în relații internaționale, reputat fost diplomat. În perioada 2000-2004 a fost negociator-șef al României pentru aderarea la Uniunea Europeană. A absolvit studii de istorie și științe sociale și a obținut titlul de doctor în istorie la Universitatea Babeș-Bolyai. A scris nenumărate cărți și lucrări științifice, dintre care amintim: Alma Mater Napocensis - Idealul universității moderne (1994), Al Doilea Război Mondial. Transilvania şi aranjamentele europene. 1940-1944 (1995), Pulsul istoriei în Europa Centrală (1998), Căderea României în Balcani (2000), Relații internaționale contemporane (2003), Speranță şi disperare Negocieri româno-aliate, 1943-1944 (1995, 2003), Universitate - Societate - Modernizare (1995, 2003, 2019), Negociind cu Uniunea Europeană, 6 volume (2003-2005), „Sticks and Carrots”. Regranting the Most-Favored-Nation Status for Romania (USA Congress, 1990-1996)/„Bastoane şi Morcovi”. Reacordarea Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate (Congresul SUA, 1990-1996) (2006), European Negotiations. A Case Study: The Romania’s Accession to EU (2006), Relații internaționale/ transnaționale (2005, 2007), România şi iar România. Note pentru o istorie a prezentului (2007), România spre Uniunea Europeană. Negocierile de aderare (2000-2004) (2007), România: de la preaderare la postaderare (2008), Teme europene (2008), Euro Topics (2009), International/Transnational Relations (2009), Managing Global Interdependencies (2010), Europa în criză (2011), Uniunea Europeană. State-Piețe-Cetățeni (2011), Spiritul european, azi (2012), EU Accession Negotiations (A Handbook) (2013), Negocieri pentru parteneriate (2016), România şi calea de viață europeană (2017), Philip E. Mosely despre Transilvania și Basarabia (2017), Iuliu Maniu văzut de românii americani (2018), Marea Unire - 1918 - România Mare (2018), Dictatul de la Viena, Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944) (2020), Keith Hitchins: The Historian’s Honesty/Onestitatea istoricului (2021), Istoria din cotidian (2021), Românii în Uniunea Europeană (2022).
„Nu ar trebui să așteptăm să ne aducă cineva din Uniunea Europeană râurile de lapte și miere. Acestea trebuie să ni le procurăm chiar noi”, Vasile Pușcaș, istoric
„Problema reală a Uniunii Europene contemporane o constituie calitatea conducătorilor ei, iar aici includ și majoritatea liderilor statelor membre”, Vasile Pușcaș, academician
„Dacă Uniunea va deveni o federație sau va menține formula confederală nebuloasă depinde de cât de vizionari sunt liderii europeni, dar mai ales cât de credibili și convingători vor fi”, Vasile Pușcaș, istoric
Deocamdată vedem că actualii lideri pendulează între interguvernamentalism și comunitarism, tot mai frecvent înlocuiesc renumita negociere europeană cu tranzacționismul de duzină”, Vasile Pușcaș, academician
„De când interesul corporatist/neoliberal/neoconservator a trecut pe un loc de frunte în preocuparea liderilor din Bruxelles și din capitalele statelor europene, însuși procesul integrării europene și-a pierdut vigoarea”, Vasile Pușcaș, istoric
„Ar trebui ca liderii de la București să aibă o strategie clară de politică internațională, incluzând imediata vecinătate, o strategie care, din păcate, lipsește în ultimele două decenii”, Vasile Pușcaș, academician
„Și acest al doilea Război al Crimeei a fost provocat nu doar pentru stăpânirea unor teritorii mărginașe, ci pentru restructurarea sistemului european și internațional”, Vasile Pușcaș, istoric
„De la București auzim doar slogane reactive, fără a se transpune sensuri convingătoare ale servirii interesului național. Ba chiar ni se argumentează că e necesar să lucrăm pentru ca alte state să-și îndeplinească interesele momentane și de durată!?”, Vasile Pușcaș, academician
„Un Brătianu sau un Titulescu, observând ce se spune și se face în capitala României, ar exclama fiecare: «Mă tem pentru Țara mea!»”, Vasile Pușcaș, istoric
„Atracția unora (câți?) pentru România ar putea avea ca suport filiația cu fibra istorică națională, iar altora (câți?) probabil le place că Țara-Mamă este în Uniunea Europeană și s-ar întrevedea posibilitatea unui standard de trai mai ridicat”, Vasile Pușcaș, despre probabilitatea unei uniri a Rep. Moldova cu România
„Cel mai greu, dar nu imposibil, ar fi să schimbăm mentalitatea fanariotă de supraviețuitori în una cu adevărat modernă și europeană, adică de competitor”, Vasile Pușcaș, istoric
