Coşmarul cu repetiţie al lui Ion Cristoiu este un examen nepregătit. E nedumerit pentru că, în realitate, îi stă în fire să se pregătească pentru orice examen, şi de şcoală, şi de viaţă, chiar dacă e convins că viaţa lui nu are nimic spectaculos.
- Marius Tucă: Cu alte cuvinte, aţi mai vrea, dar nu mai puteţi!
Ion Cristoiu: Nu, nu, aş vrea să nu dorm. E vorba că nu mai poţi să stai nopţi întregi să scrii, nu mai ai aceeaşi rezistenţă pe care o aveai când erai tânăr şi-acum îmi dau seama cât timp am pierdut. Dacă ar fi să mă întorc, aş mai reduce din
timpul consumat.
- Dacă ar fi să măsuraţi, aţi pierdut mult timp? Aşa cum vedeţi acum ceea ce aveţi de făcut, aţi pierdut mult timp?
Dacă mă consider scriitor, n-am pierdut mult timp, pentru că orice lucru întâmplat cu mine se adună, în scris, în viziunea despre mine.
- Spuneaţi mai devreme: "Dacă aş avea timpul pe care l-am avut...", l-aţi trăi altfel, l-aţi lucra altfel?
L-aş gospodări mai bine. Până acum, l-am gospodărit absolut prost.
Da, pentru că nu ştiam că voi face 60 de ani. Dacă ştiam, dacă îmi atrăgea cineva atenţia că or să vină cei 60 de ani şi că timpul ăsta e limitat... Când eşti tânăr, ai impresia că timpul este infinit şi zici lasă, că o să am timp... Nu, n-ai!
- V-aţi descoperit tabieturi, ticuri, semne de om bătrân?
Nu, cum ar fi acestea?
- Aţi spus mai devreme că nu vă imaginaţi că o să fiţi bătrân şi că vă simţiţi tânăr. Totuşi, aveţi semne cum ar fi că vă treziţi mai devreme cu o oră?
Nu, totuşi, n-am ajuns la vârsta pensionării.
- Aţi descoperit în vreun fel că sunteţi bătrân?
În ceea ce priveşte viziunea despre lume, am devenit totalmente mizantrop. Cred că de data aceasta mă redescopăr greu, adică nu-mi mai regăsesc acel optimism, acea perspectivă. Adică, despre orice întâmplare pe care o aflu, nu mai văd decât părţile negative.
- Atunci, de ce se spune că, o dată cu înaintarea în vârstă, bătrâneţea aduce liniştea? Asta seamănă a fabulaţie, mai ales pentru un om care lucrează în presă? Se spune că bătrâneţea echilibrează, că omul, când ajunge la o anumită vârstă este mai bun...
Nu şi în cazul nostru, al celor care lucrăm în presă. Ce-mi mai poate oferi, ce-mi mai poate spune realitatea înconjurătoare care să mă încredinţeze pe mine că lucrurile nu se întâmplă rău? Politica, ştim cu toţii că se repetă. Dintre colegii care au fost cu mine, unul n-a scris acolo că Ion Cristoiu a împlinit 60 de ani: La Mulţi Ani!, în afară de tine, dar tu nu eşti elevul meu. Dacă mă sună cineva, sunt sigur că mă sună având un interes şi ştiu asta de prima dată, pentru că fiecare are o introducere în genul "Ce mai faceţi, cum o mai duceţi?"... Eu intru în subiect şi îl întreb dacă vrea bani sau altceva şi mă liniştesc când aflu că vrea ceva. Dacă nu vrea ceva, deja sunt neliniştit.
- Nu aveţi prea multe întrebări ale vârstei de 60 de ani!
Nu, de ce? Ce întrebare ar putea să fie?
O întrebare ar putea să fie legată de moarte. Când v-aţi pus-o ultima dată?
Asta încerci să ţi-o pui şi îţi dai seama că asta este chiar o fatalitate. A murit şi Iulius Cezar, de ce n-ai muri şi tu? E foarte interesant.
- Şi aveţi răspunsuri aici?
Nu, preferi să nu te gândeşti, dar te gândeşti la moarte ca la un moment în care nu mai poţi să mai faci nimic, îţi ia proiectele, în sensul ăsta.
- V-am adus aici, pentru că eu mi-am dat seama, după 40 de ani, că atunci când pleacă o personalitate, durerea cea mai mare e că se întrerup toate proiectele pe care le avea persoana respectivă. Tragedia poate fi mai mare din punctul ăsta de vedere.
Da, ţi-am mai spus că am scris un eseu despre Mihail Sebastian, care a murit tânăr, lovit de camion sau de camionetă, în plin Bucureşti, în plină zi şi în plină stradă pustie şi, citindu-i "Jurnalul", considerând "Jurnalul" capodopera lui, acolo erau zecile de proiecte care au murit.
Cu el, au murit atâtea cărţi care puteau fi scrise, atâtea lucruri care puteau fi făcute... Într-adevăr, aici se vede că eşti filosof... Aici, m-ai bătut la scor, la asta nu m-am gândit!
- Altă întrebare legată de chestia asta este aceea referitoare la faptul că nu mai aveţi timp. Nu mai aveţi timp să faceţi, să scrieţi să realizaţi tot ce v-aţi propus? Timpul nu mai are răbdare?
Da, asta-i corect! Aici, Marin Preda avea dreptate când spunea că nu mai are răbdare. Şi aici e greu... Faci un efort ca să-ţi limitezi anumite lucruri. Un exemplu ar fi şi Kant, care a hotărât ca, după 60 de ani, să-şi limiteze la maximum consumul de energie.
Ajunsese să mănânce la oră fixă, să iasă pe stradă la oră fixă, adică asta însemna pentru el să-ţi reduci la maximum consumul inutil de energie, dar e greu!
- Nu luaţi nici o măsură în sensul ăsta? Să spuneţi că, acum, când am 60 de ani, trebuie să mă duc doar de trei ori pe săptămână la bibliotecă sau de cinci ori... sau trebuie să fumez mai puţin, pentru că ştiu că fumaţi mult...
E singurul viciu pe care îl vreau. Un viciu tot trebuie să am... Nu, nu vreau să mă las, nu e vorba că nu pot, ci nu vreau!
- Dar dacă aţi avea o problemă de sănătate din cauza fumatului v-aţi lăsa?
Probabil că organismul meu ar intra imediat în funcţiune şi ar respinge tutunul. N-aţi pus problema bine, când aţi spus că ar trebui să mai reduc unele activităţi, când aţi spus că n-ar trebui să merg atât de des la bibliotecă. Eu am spus doar că ar trebui să mai reduc prezenţa mea în media, la asta m-am referit.
- Dădeaţi exemplul lui Kant mai devreme. V-aţi gândit să luaţi vreo măsură anume pentru a nu vă mai consuma energia, pentru a o conserva?
Nu v-am spus că sunt un om lipsit de voinţă?!... La mine, marile cotituri benefice în viaţă le-au făcut alţii, nu eu. Eu nu sunt capabil. Mă vedeţi pe mine, cu lipsa mea de voinţă, că zic "Gata, de mâine nu mai apar la televizor, nu mai scriu şi mă închid în bibliotecă"... Nu! Dar dacă se închide presa, atunci n-am ce să fac, mă duc în bibliotecă şi spun că asta e!
- Când aţi înţeles prima dată că timpul nu mai are răbdare?
Când mă apropiam de 60 de ani. Dar nu ştiu de ce atunci. Putea să fie şi la 50 de ani...
- Legat de 60 de ani neapărat? Adică, nu 50 sau altă vârstă?
Nu. Legat de 60 şi de consumul făcut pentru activităţile colaterale meseriei de scriitor.
- Cât din talentul dumneavoastră s-a risipit din cauza predării la timp a materialelor pe care le-aţi scris, a orelor fixe de predare?
Nu. Predatul la timp e o formă de a te ordona. Şi acum eu scriu în fiecare zi o pagină de proză, una de eseu, pe un caiet, pe care l-am împărţit pe zile până la 31 decembrie. Scriu acolo: "Azi mi-am făcut norma"... E o chestiune de disciplină.
- Da, e legat de disciplină, dar eu vorbesc despre scriitura la ziar. Predarea la ore fixe v-a ajutat?
Da, asta te ordonează. De exemplu, eu am şi ghinion. Am editura mea proprie şi, de exemplu, dacă aş avea anunţată o carte la o editură străină de mine, probabil că aş scrie-o mult mai repede. Dar aşa, mă amăgesc. Până la urmă, obligativitatea de a scrie e un chin, dar dacă nu ar exista, ai avea tendinţa să amâni. Aşa că, în cazul prozei, am făcut acest truc. E ca şi cum aş săpa un şanţ, câte un pic în fiecare zi. La proză, sunt deja cu zece zile înainte.
- Păreţi că aţi avea opera programată ...
N-am nici o operă programată. Am pagini programate. Am ajuns deja la 23 noiembrie. Ştiţi, când plec în concediu, eu scriu dinainte.
- Dar ştiţi că, la marii scriitori, există tensiuni, întrebări legate de scriitură, cum ar fi probleme de formă, momente în care muza este mai aproape ca niciodată, la dumneavoastră nu există chestiile astea? Inspiraţia, muza, transa?
Acest dialog îmi dă mie posibilitatea să spun că eu sunt un om comod chiar scriind în fiecare zi. Pentru că n-am reuşit să am atâtea cărţi, dovadă sunt şi cele 41 de caiete, pentru că scrisul de fiecare zi este, pentru mine, o mare fericire. Nenorocirea e că, după asta, treuie să-l dai la bătut, trebuie să-l stilizezi – iată cât de leneş sunt!... De scris e foarte frumos, pentru că scriu numai pentru mine, numai editorialele le scriu ca să le public. Nu întâmplător te-am rugat să publicăm fragmente din proză, că altfel nu le-aş fi publicat niciodată, ziceam că le-am bătut acolo şi mă uitam din când în când la caietele alea şi spuneam vai, ce frumos scriam eu acum 20 de ani! ...
- Care ar fi diferenţa între un articol publicat acum zece ani şi un articol publicat astăzi?
Eram mai proaspăt atunci. Acum, după atâta scris, cred mi s-a tocit şi inspiraţia. Deja capeţi ticuri...
- Care a fost perioada vieţii dumneavoastră care a trecut cel mai repede? Şi care a fost cea care a trecut cel mai greu? Au existat ani, zile în care timpul a trecut cel mai greu?
Sunt cele în care am condus gazete.
Au ars, pentru că, în fiecare zi, ai impresia că cine ştie ce lucru mare ai făcut, ce moment istoric ai trăit şi-ţi dai seama că, de fapt, mare lucru n-a fost.
- Care este perioada vieţii în care n-aţi avut timp şi aţi mai fi avut nevoie de timp? Perioada în care v-aţi fi dorit ca ziua să aibă 48 de ore?
Păi... în toate perioadele. Toată viaţa mi-am dorit acest lucru. Proba crizei de timp e o chestiune fundamentală. Şi, dacă s-ar putea să nu dorm, dacă ar exista nişte pastile care să te ţină treaz. Nenorocirea este că, totuşi, trebuie să dormi, că dacă nu dormi, nu poţi să scrii.
- Mi-aduc aminte de cazul unui om care a căzut din tren şi de-atunci n-a mai dormit toată viaţa. Aţi fi vrut să cădeţi o dată din tren?
Da, dar problema e dacă avea şi inspiraţie după ce a căzut din tren...
- Depinde dacă a căzut sau nu în cap... Sunt şi perioade în care v-aţi fi dorit ca ziua să aibă o singură oră, un singur ceas, să treacă foarte repede? Vă fac şi o mărturisire. Îmi doresc foarte mult să se întâmple aşa în zilele când sunt alegeri, ca să aflu cât mai repede rezultatul, sau în zilele în care sunt meciuri.
Eu am o mare slăbiciune, moştenită de la mama mea, şi anume, grija. Să mă ferească Dumnezeu să am a doua zi ceva în afara muncii de robot!
- Vă dă peste cap universul?
Da. Să spunem că mâine aş avea un proces.
Nu, mă gândesc toată ziua dinainte şi toată noaptea la procesul ăla.
- Asta e o chestie tipic ţărănească. Şi-n Oltenia, când oamenii ştiu că pleacă a doua zi cu trenul, nu dorm toată noaptea, de grijă că pleacă cu trenul.
Ştiu, şi la mine era la fel. Era un trenuleţ care pleca la 5:00 şi ai mei se duceau în gară de la 3:00. Mereu le spuneam să nu se mai ducă aşa, dar ei ziceau că dacă vine mai repede trenul... Nu venea mai repede, că nici măcar nu era un accelerat. Era un trenuleţ dintr-ăla, mixt, cu două vagoane de călători şi restul, cu vagoane cu lemne.
- Pe de-o parte îi judecaţi pe ei, dar, de fapt, trăiţi acelaşi lucru. Tot ce nu intră în programul de rutină vă dă peste cap.
Inclusiv o chestiune mai puţin importantă. De aceea nu mă duc nici la sindrofii...
- Şi-atunci, când mai trăiţi?
Eu nu trăiesc. Sunt un satelit artificial, mă-nvârtesc în jurul Pământului. Chiar nu trăiesc! Gândiţi-vă, plec o dată la două săptămâni în Bucureşti, dar nu să mă distrez. Dacă nu ies din Bucureşti la două săptămâni, nu mai am inspiraţie lunea următoare.
- Ce vă inspiră când ieşiţi?
Deplasarea, ruperea.
- Ruperea de Bucureşti sau deplasarea în sine?
Ruperea, ruperea dintr-o rutină. Nu mă duc să mă distrez sau să mă odihnesc, mă duc pentru că totul e subordonat, de mai mult timp, acestei munci, absolut idioate, pentru că nu văd la ce foloseşte.
- Domnule "satelit", mai detectaţi sentimente, mirosuri, drame sentimentale?
La vârsta asta nu mai detectez nimic. La vârsta asta trăieşti din ce-a fost înainte. Nu cred că se mai poate întâmpla ceva fundamental, în afară de realităţile care pot să ne închidă...
- Aveţi amintiri, mirosuri care vă urmăresc din copilărie, din adolescenţă?
Nu m-am gândit la asta. Sunt doar imagini...
- Dar vise, aveţi vise care vă urmăresc?
Nu, am doar un coşmar care explică, într-un fel, toată personalitatea mea. Se face că am examen şi nu m-am pregătit. Poate un psiholog sau un tălmăcitor de vise ar şti mai bine. Este coşmarul meu "nr. 1".
- Politicienii trebuie să vă înţeleagă pentru momentul în care îi atacaţi: să trăieşti asemenea coşmar este înfiorător!
Dar, de ce? De ce îl am? Sau trebuie să plec undeva şi nu mi-am făcut bagajele.
- Vă dau eu o explicaţie, dacă vreţi, literar-poetică!
Care?
- Faptul că, întotdeauna, a trebuit să munciţi foarte mult, pentru a lua un examen. Iar spaima că nu v-aţi pregătit pleacă tocmai de aici, pentru că întotdeauna, pentru tot ce aţi realizat, aţi muncit foarte mult. Niciodată nu aţi lăsat lucrurile la voia întâmplării. Şi atunci, cineva vă chinuieşte – şi cred că există cineva care vrea să vă chinuiască – vă dă exact sentimentul pe care nu l-aţi avut, de fapt, niciodată, pentru că, întotdeauna, v-aţi pregătit pentru un examen.
Da, aşa e, niciodată nu m-am dus nepregătit la un examen. Tocmai ăsta e coşmarul!
- Poate că e reversul medaliei! Aveţi şi un alt vis care vă urmăreşte sau v-a urmărit? Dar nu neapărat un coşmar, un vis pe care îl doreaţi să devină, la un moment dat, realitate?
V-am spus, de fiecare dată, visele acestea mi s-au îndeplinit. Ba să ajung să scriu...
- Nu despre asta este vorba, ci despre visele pur şi simplu visate.
Nu, n-am. În afară de coşmarul ăsta...
Probabil că, în subconştient, am sentimentul că nu mai am timp. Cred că de-aici vine.
- Pleacă, deci, tot de la criza de timp?
Cred că da.
- Spuneţi-mi, care sunt răspunsurile vârstei de 60 de ani? Răspunsuri care v-au venit o dată cu apropierea sau cu împlinirea vârstei de 60 de ani.
Pentru asta, trebuia să-mi pun întrebări.
- Vă întreb altfel: care au fost întrebările pentru căre nu aţi avut răspunsuri până la 60 de ani şi aveţi de-acum înainte răspunsuri sau aţi primit răspunsul o dată ce aţi ajuns la vârsta asta?
Nu a existat nici o întrebare pe care să mi-o fi pus înainte şi acum să-i găsesc răspunsul.
- Deci, răspunsurile pe care nu le aveaţi înainte, nu le aveţi nici acum?
Dacă mi le pun pe cele existenţiale, e un clişeu. Dacă m-aş întreba acum de ce murim, cred că de vreo 2000 de ani, toţi se întreabă şi atunci, cazi în clişee. M-am gândit odată să scriu o carte – e încă un
proiect – căci eu cred că nu există gest de-al nostru care să nu se regăsească într-o carte sau într-un film. Dacă-mi dau bine seama, noi nu facem nimic nou. Dacă ai citi toată literatura, ţi-ai da seama că noi nu spunem nimic nou.
- Dar capodoperele continuă să apară, chiar dacă au acelaşi subiect.
Nu e vorba de scris, ci de gesturi omeneşti. Toate gesturile noastre le poţi regăsi în literatură de cel puţin 2000 de ani...
- Să vorbim acum şi despre gesturi care se regăsesc foarte greu în societatea românească!
Eu m-am referit doar la clişee.
- Aveţi senzaţia de deja vu? Care e cea mai comună pe care o aveţi?
Da, o am. Una este când se spune că nu există recunoştinţă. Asta e un clişeu, pentru că toţi înaintea noastră au trăit acest sentiment, că nu există recunoştinţă.
- 60 de ani... şi pentru bărbaţi ar putea fi, să spunem, ultima strigare. Maiorescu scria la un moment dat, în Jurnalul său, apropo de când i se mai întâmpla să facă amor: "emoţii voluntare"... "Ora 18:30, emoţii voluntare". Cum staţi cu emoţiile voluntare? V-am pus o întrebare elegantă!...
Eu vă răspund integru, mai ales că îi convenea, pentru că erau puţini scriitori în vremea respectivă. Din acest punct de vedere, avea timp. Nu sunt un mare admirator al omului Maiorescu, se vede din Jurnalul lui, dacă îşi consemna asta. Dacă îţi consemnezi asta în jurnal, înseamnă că ai o problemă!
- Nu vă spun să le consemnaţi, însă bărbaţii au problema asta.
Eu n-am nici o problemă! Problemele mele sunt altele, şi anume că n-am timp să scriu.
- Vă aduceţi aminte, totuşi, de o aniversare specială din viaţa dumneavoastră sau aţi avut dintotdeauna ideea de a respinge aniversările?
Nu-mi amintesc de nici o aniversare. Probabil că n-am avut niciuna.
- La 18 ani ce-aţi făcut, n-aţi aniversat, n-aţi băut o bere?
Eu n-am petrecut. Nu înţelegeţi cât de săracă e viaţa mea! Răspund printr-o poveste: când mă întorceam din vacanţă, eram chiar licean sau şi la facultate, mă duceam şi eu la tot felul de prostii. Se adunau ăia pe-acolo ca să danseze. Erau încăperi dintr-astea, de la ţară, cu lut şi pe lut era o hârtie de ziar. Şi eu m-apucam să citesc ziarul, iar ăia dansau. Aşa că, din punctul ăsta de vedere, nu ştiu cum aş fi sărbătorit 18 ani.
URMEAZĂ
Confesiunile unui bătrân mizantrop, care se simte încă tânăr, despre dragoste, legături de familie, petreceri cu ziarul sub nas şi lectura ca viciu.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
