Ultima data, fostul monarh a negat ca ar fi scos tablouri din tara in primavara spre vara acestui an, mai intai intr-un interviu acordat unui cotidian central si apoi intr-o emisiune de televiziune. Emisiunea a fost dintre cele mai distractive vazute de noi de la Revolutie incoace. Doi avocati, unul roman si altul britanic, pledau cu toata convingerea ca tablourile din patrimoniul statului erau ale lui Mihai, acesta fiind in drept sa le scoata din tara. In timp ce Mihai, intr-un insert inregistrat intr-un cadru particular, ne asigura ca nu le-a scos el din tara. Atunci, ce rost mai aveau demonstratiile fastidioase ale avocatilor in discutie? Iar moderatorul nu realiza ca emisiunea lui sucomba in ridicol.
Faptul ca fostul rege escamoteaza indarjit adevarul nu ne mai mira demult. Este dreptul lui sa-si maculeze de pe acum imaginea pe care o va avea in posteritate, cand parti-priurile de astazi vor fi trecute in uitare. Din cand in cand ne mai mira doar faptul ca se gaseste si cine sa-l creada, toti cei care ii canta in struna, paradoxal, recrutandu-se exclusiv din randurile intelectualilor nostri subtiri. De altfel, tot ce spune Mihai despre imprejurarile abdicarii este alaturi de adevar. S-a afirmat ca ar fi fost nevoit sa abdice, deoarece comunistii, in caz contrar, erau pregatiti sa ucida 1.000 dintre studentii bucuresteni. Cifra rotunda, nici 999, nici 1001. Dar cine poate sa creada o asemenea aiureala?! La data aceea, comunistii aveau toata tara in mana, armata era sub comanda lor, de Siguranta nu mai vorbim, nu mai exista nici o forta politica capabila sa li se opuna si, intr-o asemenea situatie, cine putea sa-i impiedece sa-l ia pe rege pe sus si sa-l arunce dincolo de frontiera? S-a mai insinuat ca, atunci cand s-a anuntat abdicarea, toata tara ar fi fost cuprinsa de vaiet si zbucium. Nimic mai fals. Am cercetat sute de note informative emise de inspectoratele Sigurantei din toate zonele tarii si toate atesta ca Romania profunda nu s-a prea sinchisit de eveniment.
MARTURII INCONTESTABILE. Memoriile lui Jacques Vergotti confirma nu doar o data ca un lot important din tablourile Coroanei Romaniei au fost scoase de fostul rege din tara in noiembrie 1947. "In 1947 - scria acest ofiter, loial lui Mihai pana la moarte, intr-un alt capitol al cartii sale - , Bodnaras, devenind ministru de razboi, l-a numit pe generalul (colonel la vremea aceea - n.n.) Emilian Ionescu sa-l inlocuiasca pe generalul Petre Lazar ca aghiotant, insotindu-l pe Regele Mihai in calatoria de la Londra. Astfel avem chiar din partea unui colaborator al comunistilor din guvernul Ceausescu dovada ca tablourile de El Greco in cauza fusesera scoase de mine in noiembrie 1947, nu dupa asa-zisa abdicare. Intr-adevar, declaratia aghiotantului corespundea sau confirma notele mele zilnice, intarite si de copia recipisei de la banca din Elvetia." Declaratia evocata de Jacques Vergotti aparuse in Magazin istoric nr. 69 din decembrie 1972, sub titlul "Din insemnarile unui aghiotant regal", si aceasta marturie este la indemana oricui, inclusiv a guvernantilor nostri de astazi. "In noiembrie - scria Emilian Ionescu - , am fost instiintat ca guvernul a acceptat ca dintre aghiotantii regali eu sa fiu cel ce il va insoti pe suveran in timpul calatoriei; mai faceau deplasarea Negel - maresalul Palatului, Vergotti - prefectul Palatului, Eugen Bianu - seful Sigurantei Palatului si Nelly Catargi - doamna de onoare. Mihai, Elena si Vergotti au plecat cu avionul in ziua de 12 noiembrie, restul suitei cu trenul, ceva mai devreme. Eu am plecat pe 11 noiembrie, impreuna cu Eugen Bianu. Acesta din urma primise si o misiune suplimentara: fiindca tot facea omul un drum - se gandise Elena - n-ar fi fost rau sa-i lase surorii sale Irina, care locuia la Geneva, cate ceva. Nu era mare lucru, un vagon incarcat cu fel de fel de cufere si geamantane, tablouri, covoare si... doua automobile noi. Si, in drum, Bianu s-a oprit si la Geneva." Apoi, in 1983, generalul va reitera afirmatiile sale, de data aceasta intr-un volum memorialistic, intitulat Contemporan cu veacul douazeci: "Prima transa a convoiului nostru au constituit-o doua vagoane speciale, atasate acceleratului de Berna in ziua de 13 octombrie (?). Insotitori - Eugen Bianu si eu. Oare ce-o fi inauntru? - mi-am intrebat camaradul, urmarind reactia curioasa a functionarilor vamali din Curtici, care le cantareau doar din priviri, parca pentru a indeplini o formalitate. Oare ce-o fi inauntru? De data aceasta intrebasem cu voce tare, asa ca Bianu mi-a marturisit: doua masini recent achizitionate de rege, covoare, lucrari de arta, cateva cufere si valize secrete... Vagoanele vor ramane la Lausanne, unde ducesa Irina dâAosta stie bine ce sa faca cu ele..." Aproximatiile de datare, 11 noiembrie - 13 octombrie, se datoreaza fie unei memorii nesigure, fie unor greseli de redactare sau de tipar.
PROBELE MATERIALE. Exista mai multe dovezi materiale din care rezulta ca fostul monarh nu spune adevarul atunci cand contesta manipulatiile din noiembrie 1947. Un alt avocat decat cei care-l jupoaie astazi de bani mai cunoaste cel putin doua recipise de la Union des Banques Suisses care atesta ca initial au fost depuse acolo 29 de tablouri, apoi inca 9, restul de patru ramanand probabil, temporar, in custodia Irinei dâAosta. Sunt detalii pretabile la a fi tratate in cartea pe care o pregatim, spatiul tipografic al unui ziar fiind fatalmente restrans. Astfel incat ne rezumam la a reproduce in facsimil o recipisa reactualizata din 31 ianuarie 1949, in care sunt nominalizate opt tablouri: Concert de ingeri de Domenico Zampieri, Portretul lui Diego Covarrubias, identificat mai tarziu ca Don Bosio de El Greco, Flagelarea lui Hristos de Anthonis van Dyck, Sfantul Sebastian de El Greco, Portretul lui Glück de Jean-Baptiste Greuze, Don Carlos pe cal de El Greco, Rastignirea de Polidoro Caldara de Caravaggio si Madona si Pruncul de Francesco Raibolini. Titlurile din recipisa fiind consemnate aproximativ, dupa inspiratia unui bancher, le-am reconstituit pe temeiul descrierilor lui L...o Bachelin si Alexandru Busuioceanu.
Este mai mult decat sigur ca, la data aceea, restul tablourilor fusesera transportate la resedinta reginei-mama Elena de la Florenta. La biblioteca Sormani de la Milano, in colectiile revistelor mondene din Italia anilor â50 si â60 am intalnit mai multe fotografii cu interioarele Vilei Sparta, ai carei pereti erau ornati in mod clar cu tablouri dintre cele sustrase din colectia Coroanei Romaniei. Cand vom dispune de un spatiu mai larg de miscare, le vom reproduce, intrind si ele in categoria probelor materiale. Si acum ne mai ramane sa lamurim de ce a mai revenit fostul rege Mihai in tara, de vreme ce isi asigurase in Italia si in Elvetia o avere de aproape 500 milioane de dolari.
REVENIREA IN FRIG. La plecarea din tara, Mihai fusese insotit la aeroportul Baneasa de tot guvernul in par. La intoarcere nu l-a mai intampinat nimeni, fiind sigur faptul ca nu era asteptat. Si putinele oficialitati cu care a intrat in contact au afisat o atitudine de o raceala ostentativa, de rau augur. Ceva mai tarziu, cand fostul monarh va intreprinde o vizita peste Ocean, "presedintele Truman - consemna loialul Jacques Vergotti - a pus intrebari referitoare la abdicare si cand Regele a spus ca Groza ar fi dorit, probabil, ca el sa nu se mai fi inapoiat de la Londra, presedintele Truman si-a exprimat din nou admiratia pentru curajul si simtul datoriei manifestate de Regele Mihai." Numai ca dorintele unui guvern autoritar cum era acela al comunistilor nu au fost niciodata dorinte probabile, fiind cert ca existase o intelegere intre parti cu privire la o despartire definitiva. Numai ca Mihai a incalcat intelegerea si s-a intors, nicidecum din simt al datoriei si din curaj, ci asa cum se intoarce soferul la benzinarie, ca sa mai faca un plin.
Intr-adevar, de data aceasta, dupa ce a semnat abdicarea, Mihai a plecat din tara cu mainile in buzunare, ceea ce ii permite sa scoata ochii profanilor cum ca ar fi parasit Romania mai sarac si mai cinstit decat Ion Iliescu. Noi vorbim totdeauna despre noiembrie 1947 si el ne intoarce mereu la ianuarie 1948, cand comunistii n-au mai ingaduit nici o iama intr-o avere a statului. Si totul s-a consumat deosebit de expeditiv. La 2 ianuarie 1948, "inspectorul Levente - mai nota Vergotti in memoriile sale - mi-a dat ordin sa ma prezint la Sinaia delegatului sau, care avea nom de guerre Scutasu; acesta primea inventarele castelelor regale si supraveghea servitorii ce ajutau pe Majestatile Lor sa-si faca bagajele... Soare era numele castelanului care, impreuna cu arhitectul Ernest, traia in cladirea din livada raului Peles, inca de pe timpul Regelui Carol I de Hohenzollern. El m-a trezit a doua zi pentru a-i arata lui Scutasu unde erau trei tablouri de El Greco. Ne-am dus deci toti trei in holul central al castelului, unde atarnau cele trei tablouri mari. Scutasu a trebuit sa raporteze aceasta lui Levente, la Bucuresti... Inspectorul Levente, fiind multumit de exactitatea inventarelor, care au fost publicate in Monitorul Oficial din 19 iunie 1948, mi-a telefonat sa-mi spuna sa ma duc la Castelul Foisor pentru a asigura plecarea Regelui Mihai si a Reginei-mame la gara, in momentul sosirii trenului special la Sinaia." Cele trei tablouri fiind singurele care ne-au mai ramas din glorioasa colectie de picturi de el El Greco, cea mai importanta din afara hotarelor Spaniei, cu care statul roman se prezentase in 1937 la expozitia de la Paris. Nu au fost scoase din tara in noiembrie 1947, deoarece erau prea voluminoase si batatoare la ochi pe drumul de la Peles la gara.
|
|
DOCUMENT. Faimoasa recipisa de la Union des Banques Suisses. Oelgemälde inseamna pictura in ulei.
|
URMA SCAPA TURMA. Cu suita fostului suveran, despre care se intelege ca a parasit ceva mai tarziu Romania, escortele s-au purtat si mai drastic. Dintr-un raport ulterior al gospodariei de partid deducem ca bijuteriile principesei Elisabeta au fost retinute chiar din trenul care in ziua de 12 ianuarie 1948 a plecat din tara. "Odata cu bijuteriile fostei principese - mai preciza documentul - au fost retinute si bijuteriile care se aflau asupra persoanelor care plecau impreuna cu aceasta in strainatate." Intre timp se reglase si chestiunea bunurilor regale ramase in Romania, operandu-se distinctiile necesare intre ce era avere particulara si ce era avere a statului. Cum si prin cine, rezulta dintr-un memoriu inaintat conducerii Securitatii in anii â60 de dr. Ioan Bibi Popescu. "Sunt, de la 3 ianuarie 1949 - scria fostul administrator al domeniilor regale de vanatoare - , mandatarul lui Mihai de Hohenzollern, fostul rege al Romaniei. Acest mandat
l-am acceptat din trei motive:
1. Fiind rugat de mandantul meu si, dandu-mi-se asigurari din partea lui ca, desi paraseste tara, va respecta intru totul aranjamentul si obligatiunile intervenite intre domnia sa si tovarasii Gheorghe Gheorghiu-Dej si dr. Petru Groza, cu ocazia tratativelor duse si pe baza carora s-a produs abdicarea lui din postul de rege.
2. Am fost solicitat si rugat cu insistenta de regretatul dr. Petru Groza, atunci prim-ministru, atat in numele lui, cat si al guvernului, sa accept acest mandat.
3. In ziua de 2 ianuarie 1948, la intrevederea avuta cu regretatul Gheorghe Gheorghiu-Dej, atunci ministru al Industriei si Comertului, precum si persoana autorizata a Partidului Muncitoresc Roman, care a desavarsit abdicarea, la cererea tovarasului dr. Petru Groza, m-a asigurat in numele lui si al partidului, facand pomenire la cuvantul de onoare de comunist, care-l leaga in aceasta chestiune, ca din cauza mandatului n-o sa am nici o dificultate din partea autoritatilor, ci numai concursul lor si, in special, m-a asigurat ca drepturile mele personale n-or sa sufere nimic, fiind deplin asigurate, si ca situatia mea de mandatar nu va avea nici o repercusiune daunatoare in ce priveste persoana si drepturile mele personale
Aceste trei motive, dar in special cel de-al treilea, al asigurarilor tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej, m-au determinat sa accept, in ziua de 3 ianuarie 1948, mandatul a carui copie o anexez. Ce s-a intamplat dupa 3 ianuarie 1948 sunt lucruri bine cunoscute de cei in drept, asa ca nu revin cu amanunte. Pe langa tot concursul dat de tovarasul Mihai Levente, atunci director al serviciului economic, dat in baza dispozitiunilor primite de la tovarasul Gheorghe Gheorghiu-Dej, la audienta mea din 2 ianuarie 1948 fiind si el de fata, pana la 27 mai 1948, cand apare Decretul 38, mi-am exercitat numai partial, dar cu intreaga raspundere mandatul, cu restrictiunile puse si sub controlul administrativ de supraveghere, instalat la fiecare administratie de bunuri regale, de serviciul economic.."
Faptul ca liderii comunistilor nu aveau cuvant de onoare este de-acum un adevar stabilit. Insa, se pare ca nici fostul rege nu prea avea. De ce nu doreste Mihai sa ne spuna nici astazi care au fost "aranjamentul si obligatiunile intervenite intre domnia sa si tovarasii Gheorghe Gheorghiu-Dej si dr. Petru Groza, cu ocazia tratativelor duse si pe baza carora s-a produs abdicarea lui din postul de rege?".
RUPTURA. Dupa stiinta noastra, deprinsa din documente, nu din vazduh, la plecarea din tara fostul monarh se angajase sa taca, sa se multumeasca si cu ce carase peste hotare in noiembrie 1947, plus cu un mic supliment ce i se acordase in ianuarie 1948, si sa-si vada de treburi. Ceea ce nu s-a intamplat. Pana la 27 mai 1948, cand, prin Decretul nr. 38, au fost nationalizate toate bunurile regale, fara nici o distinctie, au survenit mai multe evenimente care au inasprit atitudinea comunistilor. La 4 martie 1948, la o conferinta de presa tinuta la Londra, fostul rege Mihai a emis urmatorul comunicat: "In acest moment nu mai este necesar sa insistam asupra imprejurarilor si cauzelor anumitor evenimente politice. Motivele si profundele schimbari politice impuse statelor mici ale Europei de Est sunt deja prea bine cunoscute. Cat priveste Romania, vreau sa ma folosesc de prima posibilitate ce se ofera, pentru a confirma personal faptele asa cum s-au petrecut. In dimineata zilei de 30 decembrie 1947, dl Petru Groza si Gheorghiu-Dej, membri ai Cabinetului Roman, mi-au prezentat textul actului de abdicare, indemnandu-ma sa-l semnez imediat. Amandoi s-au prezentat la Palatul Regal dupa ce acesta a fost incercuit de detasamente armate, informandu-ma ca ma vor socoti raspunzator de varsarea de sange ce va urma ca o consecinta a instructiunilor ce le emisesera deja in caz ca nu voi semna in cadrul limitei de timp impusa. Acest act mi-a fost impus cu forta de un Guvern instalat si mentinut la putere de o tara straina, un Guvern total nereprezentativ pentru vointa poporului roman. Acest Guvern a violat angajamentele internationale care il obligau sa respecte libertatile politice ale poporului roman, a falsificat alegerile ce i-a anihilat pe liderii politici democrati care se bucurau de increderea tarii. Inlaturarea monarhiei constituie un nou act de violenta in politica de subjugare a Romaniei. In aceste conditii, nu ma consider obligat in nici un fel de acest act care mi-a fost impus. Cu neclintita credinta in viitorul nostru, animat de acelasi devotament si dorinta de a munci, voi continua sa servesc poporul roman, de care destinul meu este legat inexorabil." Fireste, aproape totul era corect in aceasta expunere. Cu unele mici exceptii. La adevarul ca nu se planificase nici o varsare de sange daca fostul monarh nu semna abdicarea ne-am referit. Dar mai persista in constiinta noastra o intrebare: de ce fostul monarh nu invalidase alegerile frauduloase din 19 noiembrie 1946, in ciuda apelurilor lui Iuliu Maniu si Dinu Bratianu, a caror soarta o deplangea ipocrit la Londra? Desigur, spera s-o mai duca taras-grapis, intr-o convietuire ambigua cu comunistii, pana cand n-a mai fost loc de intors.
La 16 martie 1948, la masa ce i-a fost oferita de Overseas Press Club la New York, ex-regele Mihai a reiterat afirmatia ca abdicarea sa era "nula si neavenita".
:
|
|
|
REMEMBER
"In timpul ultimei mele convorbiri cu Petru Groza la Bucuresti, in ziua proclamarii Republicii Populare Romania, acesta m-a intrebat daca Regele avea «un loc unde sa se duca?». Discutasem aceasta si cu directorul de banca din Zürich, cand acesta mi-a aratat situatia financiara, atat a Regelui, cat si a Reginei-mama. Numai economii stricte ar fi permis de a se trai din venit, dar bineinteles ca valoarea tablourilor El Greco din depozit oferea oarecum o pretioasa garantie pentru eventuale imprumuturi si investitii ce ar fi putut asigura Majestatilor Lor o viata linistita".
Jacques Vergott
|
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
