Învăţătorul-centenar

Centenarul montaniard. Cară singur, săptămânal, 10 litri de apă odată, parcurgând pe jos, aşa încărcat, mai bine de doi kilometri distanţă. Urcă cu ei până la etajul 4, în blocul în care locuieşte. A prins ambele războaie mondiale, fiind martor în 1918 la Marea Unire.

De asemenea, a trăit începutul bolşevizării trupelor ruseşti prezente la noi în vremea Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie. A fost coleg de şcoală cu Birlic, însă cele mai interesante amintiri ale sale se referă la criza mondială din anii '30, care a afectat şi ţara noastră, şi la seriozitatea politicienilor şi a guvernanţilor de atunci, care făceau efectiv lucruri deosebite pentru oameni şi, în cazul său (el fiind învăţător), pentru învăţământul românesc şi pentru slujitorii ei.

Fostul învăţător dăscălea cu drag elevii, înălţând şcoli şi electrificând satul. Astfel ar putea fi prezentată rezumativ o parte din viaţa lui Valeriu Dăscălescu (pensionar de aproape patru decenii), care a trecut deja cu vigoare şi voioşie pragul celor 100 de ani. Eroul nostru, şi la propriu, şi la figurat, n-a stat în spital decât o dată: acum aproape... 70 de ani, în 1942, în timpul celui de-al doilea război mondial, atunci când i s-a scos o schijă din picior. Acum e sănătos tun.

Ba, mai mult, zici că e mai viguros decât un bărbat trecut de prima tinereţe. Dansează, râde, cântă, chiar aleargă, la nevoie, cu greutăţi în braţe. Văduv de nouă ani, locuieşte în acelaşi apartament cu fiica Gabriela, care la jumătate din vârsta sa poartă cu ea destule beteşuguri. Însă el n-are nimic. Citeşte fără ochelari, de fapt a făcut-o până acum doi ani, îşi face singur baie, se bărbiereşte, îşi ferchezuieşte mustaţa, care i-a cam "căzut" o dată cu moartea singurului său fiu, Nelu. Vara şi toamna, ca o gospodină, îşi face, tot singur, dulceaţă şi zilnic are grijă să nu se golească "borcanul" cu bomboane, care nu-i lipseşte niciodată în cameră. Veşnic tânăr şi ferice, e alintat de "fetiţa" sa: "Bebeluşu'".

Un "supranume" meritat, având în vedere că alimentele pe care le consumă cel mai des sunt produsele lactate şi dulciurile. Pe acestea din urmă le mănâncă cu kilogramele. Deunăzi i-a luat fiica sa, din cea mai ieftină piaţă a Iaşiului, patru kilograme de bomboane. Cele mai multe le-a mâncat, şi de nervi, la meciul Stelei, când am fost păcăliţi de "porcul de arbitru polonez", fiindcă nea Valeriu e microbist înrăit, stelist înfocat.

Lapte cumpără câte 10 litri odată, de la un ţăran care i-l livrează la domiciliu. Umblă şi prin ţară, în plimbări, însoţit de fiica sa. Chiar acum un an a urcat la Târgu Neamţ la Cetatea Neamţului, or, se ştie că nu e de colea să sui pantele ce te duc până la edificiu. Dar a fost şi la Izvorul Muntelui. Cu puţin timp înainte a urcat chiar pe Vârful Cozla, pe Muntele Pietricica, la Piatra Neamţ.

S-a întâmplat în 2008. De la teleferic şi până la vârf a fost o bagatelă, însă coborârea a fost spectaculoasă. Foarte mulţi dintre iubitorii de munte se plâng uneori de coborâre, li se pare mai grea. Ei bine, pentru Valeriu Dăscălescu nu e deloc aşa. A coborât în forţă muntele. A ţinut să simtă pământul şi pietrele sub picioare, el fiind un mare iubitor al naturii. Ba, mai mult, s-a asigurat că fiica sa nu oboseşte. I-a fost teamă pentru ea, nu pentru el, şi a avertizat-o: "Ai grijă, Gabriela, să nu te oboseşti prea tare". I-a venit ideea plecării aşa, deodată, când a auzit la televizor melodia "Pleacă oile pe munte".

S-a uitat pe geam şi a hotărât să meargă împreună cu fiica sa. "Ne-am plimbat până sus, cu ciobanii şi oile, parcă eram în renaştere", povesteşte Gabriela, care e un reputat economist. A coborât de pe Vârful Cozla în jumătate de oră. N-a zis că e greu. A şi spus: "Vai, ce bine că am venit aşa, şi nu cu telefericul!". Mai mult, când s-au întors la o doua locuinţă pe care o au în Piatra Neamţ, pentru că nu mergea liftul, a urcat şi scările până la etajul 10. "Eu m-am oprit la cutia poştală şi i-am zis: «tată, ia-o înainte», dar până să ajung eu la etajul 4, el era deja la etajul 8", povesteşte fiica sa. "Acelaşi lucru l-a făcut nu demult la Braşov, când a urcat de la Biserica Neagră pe alei, apoi sus pe munte", mai povesteşte fiica. Dar Valeriu a iubit muntele toată viaţă. Cât a fost învăţător, timp de mai bine de 40 de ani, a suit an de an cu elevii săi Ceahlăul, până pe Vârful Toaca.

Dar să-i urmărim pas cu pas povestea! Pentru că a fost o viaţă învăţător, se poate spune că numele său, Dăscălescu, a fost predestinat. Valeriu s-a născut în august 1910 în comuna Boroaia, din Suceava. Se trage din familii longevive de preoţi şi învăţători - bunica sa a trăit până la 95 de ani, iar o altă rudă a ajuns până la 105 ani. A terminat şcoala la Fălticeni. "Birlic era cu patru ani mai mare", spune Gabriela. "Mi-l amintesc pe Birlic, era elevul simpatic, foarte comic, dar nu mai ştiu ce poante şi giumbuşlucuri făcea la şcoală şi prin oraş", spune Valeriu Dăscălescu.

În anii '30, a trăit şi el marea criză mondială. "În 1932 am simţit efectele curbei de sacrificiu. Atunci, toţi angajaţii din ţara românească nu au luat salariu timp de şase luni. Oamenii au muncit, şi eu la fel, dar n-au luat nici un franc. A trăit fiecare cum a putut. Eu m-am descurcat cu ce era pe lângă casă, aveam şi vacă", îşi aminteşte Valeriu cum tot laptele l-a scos atunci, ca şi astăzi, din necaz. "Însă politicienii erau de cuvânt, nu ca acum, după şase luni ni s-a dat din nou salariu, şi nu scăzut! Erau ţărăniştii şi liberalii la conducere, au ştiut ce măsuri să ia ca să treacă criza. Erau Maniu, Duca, oameni cu cunoştinţe, nu ca guvernanţii de astăzi. Senatorii şi deputaţii de atunci nu luau salarii ca acum.

Aveau plătită doar diurna pe cât mergeau la şedinţe", spune Dăscălescu, care recunoaşte că nu are o părere prea bună despre politicienii de astăzi: "Acum, toţi sunt la fel. Păi, se compară Băsescu cu Maniu sau alţii?". I-a văzut în carne şi oase pe marii oameni politici din acea perioadă. "L-am prins chiar şi pe Regele Ferdinand, întregitorul României, dar şi pe cei răi, pe Codreanu, pe cuzişti şi toţi ceilalţi." De altfel, pentru meritele avute în cel de-al doilea război mondial a fost decorat cu două valoroase distincţii de însuşi Regele Mihai. "Astăzi, clasa aceasta politică ar trebui să dispară ca să-i meargă bine poporului. În ţara asta, numai un cutremur mai poate face ordine.

Totuşi ceva trebuie să se întâmple şi cu Băsescu, că e prea pornit poporul ăsta împotriva sa!". Un război adevărat ar trebui, precum cel în care a luptat Valeriu acum aproape 70 de ani. "Am fost în război din '41 şi până în '44. La Odessa m-au rănit în '41, pe când noi luptam contra ruşilor. Au fost lupte pe viaţă şi pe moarte, călcam pe morţi, români, ruşi, dar am scăpat. Trăgeau şi ruşii, din tancuri, cu aviaţia, pe mine m-au rănit când armata română a început să-i înconjoare pe ruşi. Dacă mi-era frică? Mă rugam să mor şi să fiu îngropat în ţara românească, nu în Rusia!"

Când s-a întors şi-a reluat postul de învăţător la Buda, dar în 1949, când au venit comuniştii la putere, pentru că nu era membru de partid (cum n-a ajuns niciodată), l-au detaşat la Hărmăneştii Noi, la o şcoală ca vai de ea. Dar a găsit sprijin la politicienii de atunci ca să ridice o nouă şcoală. A fost şi director vreme de opt ani. "După ce-am făcut prima şcoală, statul a făcut alta şi mai mare, cu 11 încăperi, cu patru săli de clasă, două cancelarii, laborator, grădiniţă, hol, gard din beton. Foarte frumoasă. Se acorda sprijin pentru ansamblurile folclorice, pentru baluri la şcoală. Cadrele didactice erau sprijinite." La un moment dat a procurat cu sătenii 70 de stejari pentru stâlpi şi a electrificat şi satul, de îl pomenesc oamenii şi astăzi. Acum, Valeriu Dăscălescu iubeşte în continuare viaţa. Zilnic face mişcare cel puţin o oră, altă oră îi este destinată somnului, iar seara priveşte la televizor, în special la meciurile de fotbal. Consideră că principalul secret al longevităţii sale este traiul cumpătat: "Nu mi-am bătut niciodată joc de mine,  n-am fumat şi am băut cumpătat. Multe legume, fructe, carne puţină, de porc doar de Sărbători".

A fost o fire taciturnă, niciodată nu s-a certat cu nimeni şi nu a suferit pentru nimic foarte tare. Consumă zilnic lapte şi brânzeturi şi mai bea şi acum câte un păhărel cu pălincă. Şi la petreceri mănâncă cu poftă, dar mai ales îi place să danseze, a dansat şi kazacioc. Acum, la aniversări, se leagănă pe ritmuri alerte de lambada, dar şi ale altor melodii româneşti. Îi place în special tangoul. Şi mai are o plăcere: să îngrijească porumbeii care vin la el în balcon să le dea mâncare de două ori pe zi. Dacă învăţătorul Valeriu Dăscălescu nu vine la întâlnirea cu ei, porumbeii bat în geam. Aşa cum bate şi soarele, pentru el, de 100 de ani încoace.