Ion Dolănescu: Doamna cântecului românesc

Regretatul interpret Ion Dolănescu îşi amintea cu drag de “femeia-cântec”, aşa cum îi plăcea să o numească, şi povestea întotdeauna cu alese cuvinte despre cea care i-a polieit calea spre lumea scenei şi a cântecului. A cunoscut-o pe Maria Tănase în 1960, la Târgovişte, când, surprinsă în mod plăcut de vocea sa, l-a luat într-un turneu. Portretul pe care i l-a conturat Ion Dolănescu înainte de a i se alătura între stele, este emoţionant.

“La Ansamblul Chindia din Târgovişte era invitaţi în spectacole doamna Maria Tănase şi Fărâmiţă Lambru. Afişe imense anunţau, cu litere de o şchioapă, pe cei doi «monştri sacri» ai cântecului din bătrâni. Ce a însemnat pentru mine turneul celor doi zei ai cântecului, nimeni nu-şi poate imagina! Doamna Maria Tănase era frumoasă inteligentă, interpretă excepţională, cu glas profund, cu tonus scenic rar întâlnit! O ascultam fascinat şi nu-mi venea să cred că e glas de om, că din gâtul unei femei atât de suple pot ieşi asemenea sunete grave, că din sufletul ei pot veni către mine, către sală, atâtea împletiri de sentimente alese, atâta duioşie, atâta veselie, atâta sublim! Cântecele Doamnei Maria Tănase erau bijuterii rare. Sălile erau pline ochi. Spectatorii nu mai aveau palme să aplaude. Erau momente de mare bucurie, fiecare cântec era bisat. Iar Doamna ieşea din culise, asemenea unei făpturi venite din altă lume, îi sclipeau frumoşii ochi albaştri, asemenea stelelor. Îşi apropia microfonul, apoi îl îmbrăţişa, pur şi simplu devenea una cu cântecul, una cu vorbele pe care le rostea. Închidea ochii şi părea plutind printre meandrele melodiilor, articula fiecare cuvânt, dându-i o nuanţă nebănuită. Mi-era atât de dragă această «femeie-cântec»... Avea un chip deosebit, luminat, mereu o aură argintie, căci purta părul puţin cărunt, fără să-l «dreagă» cu vreo culoare. Simplă şi apropiată, privindu-te direct în ochi când îţi vorbea, deschisă asemenea unei ferestre  către cer, făcea fiecare gest cu cel mai firesc aer. Avea un fel anume de a se adresa fiecăruia, simplu, camaradereşte. Am cunoscut-o la vremea apropierii mele de scenă, căci am apucat să cânt alături de acest om minunat, şi mi-a rămas în adâncul sufletului ca o mireasmă caldă, o amintire dragă, scumpă, de neegalat”.

Virtuozul acordeonist Fărâmiţă Lambru o acompania în spectacole cu bucurie. “Fărâmiţă Lambru era spontan în glumă şi sclipitor pe scenă. Mă impresiona felul lui de a se purta faţă de Doamna, cum îi spunea el Mariei Tănase. De câte ori trecea pe lângă el, Lambru se apleca într-un fel anume. Nu, nu era un gest servil, era alteva, o aplecare uşoară a capului, o deschidere a braţului - “poftiţi, treceţi, vă rog” - era cel mai frumos mod de a saluta de fiecare dată trecerea acestei inegalabile artiste. Apaluda în culise, o întâmpina, îi săruta mâna şi – nu ştiu de unde- îi întindea o floare. «Primiţi-o, Doamnă, e albă ca sufletul dumneavoastră! V-aş dărui câte una pentru fiecare vorbă din cântecele pe care le ziceţi». ŞI Maria Tănase reintra în scenă, cu floarea aceea pe bluză, şi revenea, şi apoi mai avea o floare, şi încă una, şi buchete întregi dăruite de oamenii care o ascultau cu pioşenie, cu evlavie”, îşi amintea artistul.
Când rememora ziua în care a primit vestea morţii Mariei Tănase, Ion Dolănescu lăcrima. “Am plâns asemenea unui copil la vestea morţii ei. N-am putut să vin la Bucureşti. Eram copleşit de amar. Ceva se rupsese în mine. Priveam bolta înstelată şi îmi venea să întreb dacă îi trebuie ei Maria Tănase!”, mărturisea interpretul.