ION ILIESCU/Revoluţia din decembrie şi detractorii ei (II)

Fostul preşedinte al României, Ion Iliescu, face unele comentarii pe marginea cărţii "De la regimul comunist la regimul Iliescu", un volum de dialoguri între fostul şef al SRI, Virgil Măgureanu, şi istoricul A.M. Stoenescu. Prezentăm astăzi ultima parte a acestor comentarii.

Cert este că nici autorii nu aduc elemente care să contribuie la elucidarea acestui moment dramatic al Revoluţiei din decembrie (n.r. - diversiunea teroristă), ci, mai degrabă, la amplificarea semnelor de întrebare! V. Măgureanu, care a apărut abia în dimineaţa zilei de 23 decembrie, găsindu-ne în clădirea Televiziunii, la etajul XI, aşezaţi la podea (fapt ce-i oferă lui Stoenescu prilejul unei răutăţi despre "ridicolul" situaţiei în care se găseau cei care se pregăteau să ia puterea), după o noapte de coşmar, când s-a tras asupra clădirii - atât dinspre Strada Pangratti, Calea Dorobanţi, cât şi din piaţă şi din aer (din elicopter) - are o concluzie de bun-simţ: "Nimeni n-a ordonat, de la vârfurile noii puteri, haosul din stradă".

Ceea ce este un fapt de necontestat este că a existat această acţiune armată, care s-a declanşat în sediul CC, în seara de 22 decembrie, în jurul orei 18:30, care s-a extins apoi şi în alte puncte din Bucureşti (Televiziune, Radio, sediul MApN), ca şi în alte oraşe din ţară. Că ea a căpătat caracterul unei diversiuni de esenţă teroristă... care a apărut în momentul când se constituia un nucleu, ce-şi asuma misiunea de a structura o nouă conducere provizorie a ţării. Că atacurile au vizat locuri vitale în care se încerca organizarea acestei noi structuri de putere şi că diversiunea militară încerca împiedicarea acestei acţiuni. Este de presupus deci că aceia care au iniţiat diversiunea militară au avut tocmai acest scop. Nu era nevoie pentru aceasta de forţe numeroase, ci de grupuri restrânse de profesionişti. Odată panica declanşată, s-a produs reacţia în lanţ a celor care au intrat în posesia unor arme (şi aceştia au fost numeroşi - atât în sediul CC, cât şi în alte locuri), ca şi a militarilor care şi-au asumat misiunea de a apăra instituţiile atacate. S-au împuşcat între ei militari din aceeaşi unitate, ca şi civili înarmaţi - suspectându-se reciproc ca fiind "terorişti". La aceasta a contribuit atmosfera generală de suspiciune la adresa structurilor Securităţii (motiv pentru care am şi acceptat propunerea trecerii ei, ca şi a structurilor Ministerului de Interne, sub controlul şi conducerea Armatei).

Este enigma cea mai dificilă a evenimentelor legate de Revoluţia din decembrie, ce necesită analize mai temeinice, lipsite de superficialitate, subiectivism, suspiciuni şi abordări partizane.

PROCES ÎN CONDIŢII EXCEPŢIONALE
8. Procesul şi execuţia de la Târgovişte inspiră autorilor tot felul de aprecieri. Însă concluzia de bază a lor este contestarea argumentului că acestea ar fi fost necesare pentru oprirea atacurilor teroriste şi deci a amplificării efectelor diversiunii teroriste, pentru calmarea atmosferei şi intrarea în normalitate.

Este evident că modul în care a fost organizat procesul şi desfăşurarea lui au fost nefavorabile pentru imaginea ţării şi a noii puteri instaurate. Dar trebuie pornit în aceste aprecieri de la starea de fapt, de la atmosfera de teroare şi incertitudini în care ne aflam. A fost, într-adevăr, un proces improvizat, în condiţii excepţionale, decurgând din situaţia excepţională în care ne aflam. Autorii nu au dreptate când ignoră, în aprecierile lor, împrejurările excepţionale; nu au dreptate nici când pun la îndoială efectele procesului. În fapt, de a doua zi s-au redus imediat şi substanţial încordarea şi intensitatea acţiunilor armate, care în câteva zile au şi încetat.

Chiar şi V. Măgureanu constată că, în atmosfera de atunci, "toată lumea aştepta cu sufletul la gură anunţarea morţii celor doi". Ambii recunosc că, în ziua de 22 decembrie, dacă ar fi fost prinşi de mulţime, probabil că ar fi fost linşaţi. A.M. Stoenescu relatează că unul dintre primii tineri care au pătruns în clădire şi au ajuns pe acoperişul ei a încercat să tragă spre elicopter. În noaptea de 25 decembrie, după prezentarea filmului cu procesul şi execuţia, la TVR, au sunat neîncetat telefoanele; oamenii nu credeau că cei doi au fost executaţi; au cerut să vadă expuse cadavrele. Aceasta era starea de spirit în ţară, care nu putea fi ignorată. Eu cred că, în ciuda inconvenienţelor de imagine, măsura în sine, în condiţiile date, a fost necesară şi, în ultimă instanţă, benefică - pentru curmarea pierderii de alte vieţi omeneşti.

N-au nici un temei supoziţiile autorilor, cum că procesul şi execuţia ar fi avut loc şi ca urmare a unor presiuni din stradă.        

FAPTE INTERPRETATE SIMPLIST
9. Faţă de poziţii exprimate anterior, A.M. Stoenescu nuanţează aprecierile sale privind Revoluţia şi lovitura de stat, acceptând că Revoluţia a fost procesul mai amplu, ce a dus la înlăturarea dictaturii şi a vechiului sistem şi înlocuirea sa cu democraţia, statul de drept şi promovarea unor schimbări structurale în societate. Dar că, în cadrul acestui proces, a avut loc o lovitură de stat militară a generalului Stănculescu. Este o manieră simplistă de interpretare a faptelor. Măsurile luate de generalul Stănculescu au fost benefice pentru asocierea Armatei la revolta populară. Dar - îmi pare rău - asta nu înseamnă "lovitură de stat militară", ci, pur şi simplu, înţelegerea realistă de către Armată şi, personal, de către generalul Stănculescu a situaţiei nou-create şi că misiunea Armatei este să se pună în slujba populaţiei şi a noii puteri care se structura. Jocul de cuvinte, cu pretenţia de a teoretiza, folosit de A.M. Stoenescu devine o obsesie: a fost o lovitură de stat militară, care a predat puterea "unui Guvern aservit" (aservit cui?). V. Măgureanu cuplează la acest joc, enunţând aprecieri de-a dreptul jignitoare: "Puterea a glisat pur şi simplu către acest grup"; "folosirea de către «ei» a termenului echivoc şi neclar de revoluţie"... se face "pentru a da o notă de eroism celor întâmplate" etc. Este de neînţeles  exprimarea unor asemenea opinii din partea unui om care a fost totuşi prezent în acele momente, dar care, după cum se vede din aprecierile sale despre prima şedinţă a CFSN din 27 decembrie, a păstrat o stare de frustrare, considerându-se neglijat... pentru că în şedinţa respectivă nu a primit nici o însărcinare! (Atunci s-au stabilit unele atribuţiuni doar pentru unii dintre cei 39 membri ai CFSN anunţaţi public în Comunicatul CFSN din noaptea de 22 decembrie 1989; aşa încât frustrarea domnului Măgureanu era fără temei. El nu figurase printre cei 39, pentru că nu a fost prezent în seara şi noaptea de 22 decembrie, când s-a redactat şi finalizat Comunicatul către ţară şi, în final, s-a întocmit ad-hoc şi lista primilor 39 de membri ai CFSN, de regulă - dintre cei de faţă, alături de unele nume devenite publice, ca disidenţi.)

PROCLAMAŢIE CONTRA DICTATURII
10. Autorii se referă la împrejurarea în care s-a adoptat denumirea de Front al Salvării Naţionale. Eu nu pot confirma ceea ce relatează V. Măgureanu, că acest nume ar fi fost propus de generalul Militaru - încă din 1984 - la o întâlnire pe care am avut-o noi, într-un grup restrâns, la care participaseră şi generalul Ioniţă şi comandorul Radu Nicolae. Nu era, atunci, obiectul discuţiei noastre vreo structură de acest tip, ci cum şi ce s-ar putea întreprinde pentru răsturnarea lui Ceauşescu.

Ulterior, în primăvara lui 1989 (în luna martie sau aprilie), eu am întocmit un material - sub forma unei proclamaţii ce chema la răsturnarea dictaturii lui Ceauşescu din partea unui presupus "Comitet Naţional de Iniţiativă al Frontului Patriotic Socialist". Deci, eu nu am folosit atunci denumirea de Front al Salvării Naţionale. Măgureanu s-a oferit să transmită materialul, aşa cum relatează şi în carte, prin prof. Trăznea - pentru Europa liberă. El descrie acest moment şi motivează de ce acest material nu a mai ajuns la destinaţie. Nu comentez aprecierile lui; însă, întrucât materialul respectiv nu şi-a produs efectul, neajungând să fie difuzat - eu, de aceea, nu am mai vorbit despre el până acum. Întrucât sunt în posesia textului respectiv, în forma sa originală - manuscrisă -, acum mă gândesc să-l dau publicităţii, întrucât este semnificativ pentru starea de spirit şi poziţia mea de atunci. La o ultimă întâlnire cu generalul Militaru - din aceeaşi perioadă - i-am vorbit de intenţia mea de a trimite un astfel de material.

Întâmplarea a făcut ca în vara anului 1989 să apară la Europa liberă un text anticeauşist semnat "Frontul Salvării Naţionale". Ulterior, am aflat că aparţinea prof. Al. Melian de la Universitatea din Bucureşti. Generalul Militaru a presupus, se pare, că era materialul meu. Noi, în toată această perioadă, nu ne mai întâlneam.

În grupul de redactare a Comunicatului către ţară, din seara de 22 decembrie 1989, când a venit vorba în numele cui să adresăm respectiva proclamaţie, generalul Militaru a făcut afirmaţia că noi avem deja un Front al Salvării Naţionale. Pe marginea acestei afirmaţii s-au făcut tot felul de speculaţii - în legătură cu o lovitură de stat, pusă la cale de mult, şi că FSN exista dinainte.

Din păcate, nu a fost aşa. Dacă ar fi putut fi înfăptuită o lovitură de stat (aşa cum discutam cu gen. Ioniţă, încă din 1984), aceasta ar fi scutit ţara de sacrificiile din decembrie 1989. Nu discut acum de ce acest lucru nu a fost posibil şi cum am eşuat în încercarea noastră.

Am vrut însă să precizez geneza denumirii de FSN - care nu-i aparţinea nici gen. Militaru, nici mie. Însă, atunci, în seara de 22 decembrie, denumirea folosită de prof. Melian (despre care nu ştiam nimic) mi s-a părut potrivită pentru momentul pe care-l trăiam. Ea exprima dorinţa de realizare a unei platforme şi a unei acţiuni unitare a tuturor celor care doreau lichidarea dictaturii şi promovarea libertăţii şi a democraţiei. Ideea a fost însuşită de toţi cei prezenţi şi s-a concretizat prin noua structură de putere, care s-a profilat în noaptea de 22 decembrie 1989, şi prin adoptarea denumirii de Front al Salvării Naţionale.

DE LA CFSN LA CPUN
11. Toate afirmaţiile lansate şi difuzate apoi, în atmosfera tot mai încinsă a disputelor politice, legate şi de apropiatele confruntări electorale, cum că ideea de FSN ar fi exprimat dorinţa consacrării unei noi formule de partid-stat, erau vădit tendenţioase şi fără temei. Amintesc doar că ideea de pluralism politic era exprimată încă din primul punct programatic (din cele 10) - inclus în Comunicatul către ţară al CFSN din noaptea de 22 decembrie 1989 ("1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ") - şi că printre primele decrete-legi emise de CFSN, încă din 31 decembrie 1989, figura cel privind condiţiile legale pentru constituirea de partide politice. Iar când a apărut confuzia dintre CFSN - ca structură de stat şi organizarea FSN - ca partid politic, în vederea prezentării la alegerile din mai, conducerea CFSN a susţinut transformarea acestuia într-o structură mai largă (prin includerea reprezentanţilor tuturor partidelor existente) şi schimbarea denumirii sale în CPUN (lucru realizat la întrunirea cu reprezentanţii celor 30 de partide constituite până la 1 februarie 1990). Măsura a fost apreciată, la vremea respectivă, nu doar pentru originalitatea sa, ci şi pentru că a constituit, în mod real, un cadru propice, adecvat condiţiilor de atunci, pentru transferarea disputelor politice din stradă într-un for organizat, reprezentativ, care, pentru cei mai mulţi, a fost şi o veritabilă şcoală de democraţie parlamentară (în ciuda unor stângăcii fireşti şi a unor "spectacole" gratuite, care însă şi ele făceau deliciul celor care urmăreau cu interes dezbaterile televizate ale şedinţelor CPUN).

VIOLENŢELE DE DUPĂ DECEMBRIE '89
12. Autorii prezintă relativ corect atmosfera tensionată, preelectorală din primăvara anului 1990; faptul că, în ciuda cadrului democratic oferit de CPUN, forţe interesate - finanţate din interior şi din afară - se străduiau să alimenteze şi să provoace stări conflictuale. Incitările la ură şi la răsturnarea prin forţă a puterii provizorii instituite după decembrie 1989, acţiunile de stradă şi actele violente au fost prezente în toată această perioadă. Cele mai grave: devastarea clădirii Guvernului în cursul zilei de duminică, 18 februarie 1990, provocată de elemente extremiste, anarhice - întreţinute interesat de anumite cercuri politice - şi conflictul etnic de la Târgu-Mureş, din martie, provocat de elemente extremiste maghiare, care incitau la separatism etnic, fapt ce a provocat şi reacţia unor cercuri extremiste româneşti. Piaţa Universităţii a devenit, după mitingul de deschidere a campaniei electorale a PNŢcd, din 20 aprilie - o tribună electorală permanentă, prin încălcarea prevederilor decretului-lege elaborat de CPUN, care reglementa desfăşurarea campaniei electorale, interzicând ocuparea de spaţii publice - pieţe şi artere de circulaţie. Dar grupuri rebele, anarhice, încurajate de forţele politice interesate, au speculat slăbiciunile Poliţiei, lipsită de experienţă şi dotarea necesară, pentru a întreţine o atmosferă tensionată şi o stare de ilegalitate.

Autorii menţionează o reuniune din 21 mai - a doua zi după alegerile din 20 mai -, unde s-a discutat ideea împiedicării structurării noii puteri, pe baza rezultatului alegerilor şi provocării unor acţiuni în forţă. Marian Munteanu, preşedintele Ligii Studenţilor de la Universitate - unul dintre participanţi -, a refuzat să se asocieze acestei acţiuni şi, a doua zi, Liga Studenţilor a difuzat un comunicat că se retrage din Piaţa Universităţii; o declaraţie similară a făcut PNŢcd. Cu toate acestea, în Piaţă a rămas un grup rebel (aşa-numiţii "grevişti ai foamei", găzduiţi în corturi), susţinut de două "asociaţii" (conduse de T. Mărieş şi D. Dincă) - nucleul perturbator, care s-a aflat la originea acţiunilor violente din 13 iunie 1990 (devastarea unor clădiri publice ale Poliţiei Capitalei, MAI, SRI şi TVR).

Autorii omit în prezentarea acestor momente întâlnirea pe care viceprim-ministrul Vătăşescu a avut-o cu o delegaţie a greviştilor foamei, în ziua de 11 iunie, la Guvern, la care ultimii au exprimat o singură revendicare - crearea unui "post liber de televiziune"; după explicaţiile primite, au acceptat să înceteze "greva foamei" şi să părăsească corturile şi spaţiul ocupat. Acesta a fost unul dintre argumentele privind organizarea acţiunii de evacuare a Pieţei, în dimineaţa zilei de 13 iunie, de către Ministerul de Interne. De asemenea, A.M. Stoenescu susţine fără temei că, de fapt, lucrările noului Parlament ales ar fi fost deschise încă din ziua de 9 iunie, în Sala Omnia - ceea ce este un neadevăr! Cele două camere fuseseră convocate pentru a se constitui şi a-şi începe lucrările pentru ziua de 13 iunie (Camera Deputaţilor - în Dealul Mitropoliei, iar Senatul - la Sala Omnia). În vederea acestei acţiuni, eu - în calitate de preşedinte recent ales, dar şi de şef de stat provizoriu în funcţiune (ca preşedinte al CPUN) - m-am întâlnit în ziua de 12 iunie cu cei doi preşedinţi de vârstă - prof. Cezar Buda (senator liberal de Iaşi) şi René Radu Policrat (deputat liberal de Mehedinţi), discutând despre detaliile organizatorice ale desfăşurării lucrărilor şedinţei inaugurale ale celor două camere de a doua zi. Aşa încât nu ştiu de unde şi pe ce bază a inventat domnul A.M. Stoenescu ideea deschiderii lucrărilor în ziua de 9 iunie. În fine, o ultimă observaţie - domnul A.M. Stoenescu se străduieşte să demonstreze că vinovaţi de violenţele din 13 iunie nu ar fi cei care le-au provocat, organizat şi săvârşit, ci cei de la FSN, care ar fi convocat grupuri de muncitori de la IMGB şi fabrica de confecţii, în sprijinul forţelor de Poliţie, în acţiunea de degajare a Pieţei. Este lipsită de temei o asemenea încercare de deturnare a răspunderii pentru cea mai violentă acţiune de stradă organizată după decembrie 1989 şi care a generat şi consecinţele cunoscute ale venirii minerilor - în urma capitulării totale a forţelor de ordine (intervenţia Armatei - cu întârziere, dar care a restabilit, în fapt, ordinea - era la fel de neconformă cu rolul său ca şi implicarea unor forţe civile). Dar ne aflam în situaţia în care forţele de ordine - Poliţia nu era încă în măsură să-şi îndeplinească misiunea. Iar forţele anarhice s-au folosit de această împrejurare.

DEMISIA LUI PETRE ROMAN
13. În legătură cu mineriada din 1991 şi demisia Guvernului Roman ar fi de spus, de asemenea, câteva lucruri. În primul rând, despre posibila demisie a lui Petre Roman discutasem împreună, la sugestia lui, încă din luna iunie. Liberalizarea preţurilor din octombrie 1990 - decisă de Guvern de o manieră nepotrivită, fără o analiză temeinică şi o pregătire necesară (lucru ce a provocat reacţia firească a grupului parlamentar al FSN, care s-a aflat în faţa faptului împlinit, în special a preşedintelui Senatului - Al. Bârlădeanu) - a  generat efecte ample în plan economic şi social, cu mişcări sindicale de protest în cursul primăverii anului 1991 (cea mai gravă, a mecanicilor de locomotivă, care a paralizat transportul feroviar). Ministrul de Finanţe - Stolojan - îşi dăduse demisia. Au urmat alte câteva demisii. P. Roman, în aceste condiţii, s-a gândit că ar fi fost raţională o retragere a sa din fruntea Guvernului şi probabil că măsura ar fi fost binevenită. Dar nu a finalizat-o şi eu nu am insistat pe această idee. Între timp, şi-a programat plecarea în concediu, în Spania. A apărut momentul critic al puciului de la Moscova. Am intrat astfel, în toamnă, într-o situaţie încordată. La o manifestare, la începutul lunii septembrie, la gorunul lui Horia, în jud. Hunedoara, P. Roman  s-a întâlnit cu Miron Cozma şi cu prefectul judeţului, în legătură cu unele probleme din Valea Jiului. Ulterior, la invitaţia premierului, M. Cozma s-a întâlnit cu el şi cu Dijmărescu la Guvern. Se părea că au găsit unele soluţii comune.

Mişcarea de protest din Vale a fost provocată de nemulţumiri izbucnite în ziua de salarii la Mina Vulcan - minerii reclamând diferenţele mari de salarii dintre ei şi liderii sindicali şi personalul de conducere, la care s-au adăugat nemulţumiri privind nesoluţionarea unor probleme legate de condiţiile de muncă.

Desfăşurarea acţiunilor de la Bucureşti este cunoscută, ca şi solicitarea minerilor privind demiterea premierului P. Roman şi a preşedintelui Iliescu. În aceste condiţii, într-o reuniune la Cotroceni cu câţiva membri ai Guvernului - P. Roman mi-a zis că este probabil momentul potrivit pentru a se retrage (aşa cum discutasem în iunie). L-am lăsat pe el să formuleze, în cadrul Comunicatului pentru presă, formula privind "depunerea mandatului".

Speculaţiile privind formularea - "depunere de mandat" - care nu ar fi totuna cu "demisia" erau fără sens. Mai gravă a fost atitudinea adoptată de majoritatea membrilor Guvernului de a considera, solidar cu P. Roman, că demisia Guvernului ar fi fost provocată de o "lovitură de stat" - ca şi tălmăcirea fondului acestui act: înfrângerea aripii "reformiste" din jurul lui P. Roman de către aripa conservatoare din FSN (Bârlădeanu, Dan Marţian... dar, într-un fel, şi Iliescu). Este nu numai expresia unei confuzii intenţionate (privind conceptul de "lovitură de stat"), dar şi o politizare forţată a unui moment delicat prin care trecea guvernarea.

Schimbarea de Guvern se impunea cu necesitate, pentru a dezamorsa situaţia din ţară; ea a fost aprobată de reprezentanţii tuturor partidelor parlamentare (în număr de 17) pe care i-am convocat la Cotroceni pentru consultări privind ieşirea din starea de criză. Pe baza consultărilor a rezultat şi propunerea de prim-ministru, făcută chiar de FSN (Aurel Stoica, de comun acord cu P. Roman), şi anume - T. Stolojan. Despre poziţia adoptată de cei care condamnaseră "mineriada" din 1990, iar acum - în 1991 - îi aplaudau şi încurajau pe mineri (inclusiv în Congresul PNŢcd din Sala Teatrului Naţional, care a primit în triumf delegaţia minerilor condusă de Miron Cozma), nici nu sunt necesare comentarii.

CONCEPTUL DE REVOLUŢIE
14. Şi, în fine, în legătură cu definirea conceptului de Revoluţie - ca proces ce determină schimbări structurale în societate, în primul rând în domeniul politic, al structurilor statale, cât şi în privinţa delimitării acestui proces în timp -, doar câteva consideraţii.

În primul rând, domnul Măgureanu contestă ideea de Revoluţie în România, pentru că - afirmă el - revoluţia e un "act istoric care determină o mare binefacere (?) şi un salt spre progres în beneficiul unei majorităţi", ceea ce el nu poate constata în România acestor ani. Însăşi definiţia domnului Măgureanu este discutabilă. Dar, fără îndoială, cei care au luat parte la revolta populară şi, în primul rând, muncitorimea industrială din Timişoara şi Bucureşti - a cărei ieşire masivă în stradă a fost decisivă pentru alungarea lui Ceauşescu -, ca şi tinerii care s-au implicat activ, cu spirit de sacrificiu, în acele zile şi nopţi fierbinţi de decembrie, au toate motivele să fie dezamăgiţi de evoluţia situaţiei economico-sociale din ţară, care a favorizat o minoritate de profitori (fie foşti patroni şi mari latifundiari, fie noii îmbogăţiţi ai tranziţiei) şi i-a defavorizat tocmai pe cei care au fost principala forţă motrice a Revoluţiei. Dar aceste procese nu pot fi puse pe seama Revoluţiei române, ci a evoluţiei ulterioare a societăţii româneşti, determinată de un complex de factori interni şi internaţionali care domină şi acţionează în lumea de azi. Aşa cum restauraţia Bourbonilor în Franţa, după înfrângerea lui Napoleon, nu poate fi pusă pe seama Revoluţiei Franceze, ale cărei idei şi idealuri au însufleţit întreaga Europă şi s-au concretizat în mişcările revoluţionare din 1848.

Pe de altă parte, când în toate ţările care, ca şi noi, în 1989, s-au înfăptuit schimbări structurale similare, considerate procese revoluţionare - unii apreciindu-le "revoluţii de catifea" -, cum se poate admite ca schimbările de la noi, produse, din păcate, tocmai datorită caracterului opresiv al regimului Ceauşescu, în condiţii mult mai dramatice, însoţite de jertfe umane, să fie tratate cu atâta lipsă de respect şi consideraţie şi să le fie contestat caracterul revoluţionar?

În al doilea rând, domnul A.M. Stoenescu, care şi-a atenuat unele aprecieri anterioare, acceptând că a fost vorba de Revoluţie, în cadrul căreia însă ar fi avut loc şi o lovitură de stat (militară), încearcă să delimiteze în timp Revoluţia din decembrie. În acest sens, el consideră încheiat acest proces la noi o dată cu alegerile din mai 1990, care au dat legitimitate juridică noii puteri, pe lângă cea revoluţionară, consacrată prin prăbuşirea dictaturii. Eu cred, tocmai în spiritul evaluărilor menţionate, că acest moment trebuie considerat ca fiind adoptarea noii Constituţii (urmare a activităţii de un an şi jumătate de elaborare a ei de către Adunarea Constituantă, aleasă în mai 1990, şi adoptarea ei prin Referendum popular, în ziua de 8 decembrie 1991) - Constituţia fiind legea de bază, care consemnează noua ordine democratică şi principalele trăsături ale statului de drept statornicit în România, urmare a schimbărilor produse de Revoluţia din decembrie 1989.