Istorie - Nemtii au fost inghesuiti in Balcani

Pe fondul razboiului dintre nazisti si puterile occidentale aliate cu Uniunea Sovietica, Romania a ajuns pe taraba tranzactiilor dintre marile puteri.

Primele esaloane ale Misiunii Militare Germane au intrat pe teritoriul romanesc la 10 octombrie 1940. In aceeasi zi, Franklin D. Roosevelt, presedintele SUA, a decis blocarea tuturor depozitelor romanesti de devize si de valuta din bancile americane. Deblocarea lor urma sa se faca numai "atunci cand se va avea convingerea ca executarea platilor se va face in interese pur romanesti". Motivatie cam trasa de par, cu atat mai mult cu cat o stare de razboi intre Romania si SUA era inca departe de a deveni realitate.

Exemplul SUA a fost urmat imediat si de Marea Britanie, apoi de guvernul canadian, astfel incat rezervele de bani romanesti din strainatate, inclusiv depozitele de metal pretios, au ajuns sa fructifice in favoarea unor guverne pentru care Romania devenise pionul de sacrificiu din deschiderea unei partide macabre de sah. Povestea acestor bani romanesti, complicata si de faptul ca nu erau numai bani ai statului, ci si bani ai particularilor, asupra carora nimeni nu putea avea un drept de decizie, se va incheia abia la o jumatate de veac dupa incheierea ostilitatilor. Fiind vorba, in totul, de vreo 500 milioane de dolari, cand dolarul era de vreo 30 de ori mai puternic decat cel de azi.

ABUZUL PROLIFEREAZA. In ciuda acestui gest de vadita ostilitate, guvernul roman nu a intrerupt relatiile diplomatice nici cu SUA si nici cu Marea Britanie. Dimpotriva, generalul Ion Antonescu s-a straduit sa imprime un comportament cat mai civilizat al autoritatilor din subordine fata de diplomatii si cetatenii americani si britanici din tara. De pilda, cand politia legionara a arestat si a molestat niste ingineri englezi de pe Valea Prahovei, specialisti in probleme petrolifere, generalul i-a urechiat in termeni severi pe ciracii lui Horia Sima. Insa nu era mai putin adevarat ca englezii preparau cu febrilitate conditiile necesare destabilizarii interne a Romaniei, chiar in scopul de a-i determina pe germani sa ne transforme in pasalac ocupat militar. Fapt care ar fi imobilizat aici si in poarta Balcanilor alte si alte divizii din Wehrmacht, rarindu-le implicit pe cele ce se confruntau cu trupele britanice si franceze in extremitatea apuseana a continentului. Totusi, nici serviciile secrete de la Bucuresti si Berlin nu dormeau, desi uneori percutau cu o relativa intarziere.

REBELIUNEA ESUATA. Implicarea englezilor in rebeliunea legionara din 21-23 ianuarie 1941 este inca invaluita in ceata, limpezirea contextului fiind obstaculata si de accesul extrem de dificil la arhivele in care gesteaza si azi adevarul. Deh, am intrat in NATO, ne pregatim sa intram si in Uniunea Europeana si nu se cuvine sa-i deranjam pe occidentali cu reprosuri referitoare la un trecut scandalos. Oricum, declansarea rebeliunii in cauza, din prima luna a noului an, a avut drept amorsa asasinarea maiorului german Döring de catre un strain pripasit pe la noi, Demetrios Sarandos, dovedit agent al Intelligence Service. Nascut in Turcia, grecul era de profesie atlet de circ, rupea lanturi de carton si ridica haltere de mucava in spectacole cu public restrans, avea mintea cuibarita in muschi, nu acolo unde o tin muritorii de rand, si gresise adresa. In loc sa-l impuste pe generalul de cavalerie Erik Hansen, seful Misiunii Militare Germane din Bucuresti, a lichidat un ofiter infinit mai redus in rang. Insa a fost destul ca furtuna sa se dezlantuie, fara sa ajunga la succesul scontat.

Asemeni lui Antonescu, si britanicii se inselasera asupra puterii reale a legionarilor. In loc sa trateze Miscarea Legionara, de la bun inceput, cu suturi bine tintite in posterior, generalul credea ca-i va neutraliza pe gardisti strangandu-i cu afectiune in brate si inasprind progresiv acest gen de tandrete pana cand li s-ar fi taiat respiratia, iesindu-le si ochii din cap. Iar englezii erau ferm convinsi ca legionarii, contand si pe sprijin german, ar fi fost mult mai tari decat anturajul loial lui Ion Antonescu si-l vor da pe general peste cap. Nu au luat in calcul armata si sentimentele militarilor si, in afara de asta, informatiile lor asupra atitudinii reale a conducerii Reichului fata de disputa din Romania s-au dovedit a fi total aproximative.

O tulburare masiva a apelor din politica romaneasca, urmata de o interventie germana energica in vederea restabilirii ordinei, era tot ce ar fi fost de dorit la Londra. Din simpli arbitri ai unui conflict intern, germanii ar fi devenit stapani efectivi ai tarii, realizandu-se si jonctiunea deplina a teritoriilor controlate de la Berlin la placa de frictiune cu Rusia sovietica. Obiectivul nu a fost atins decat partial, in sensul ca Antonescu a devenit si mai indatorat germanilor, afluirea diviziilor Wehrmachtului in tara nemaifiind prin nimic limitata. Deocamdata, mai mult nu s-ar fi putut realiza si englezii au decis sa-si retraga legatia si alte structuri institutionale din Romania. Ruperea relatiilor diplomatice dintre Londra si Bucuresti a survenit la 10 februarie 1941, la doua saptamani dupa esecul lamentabil al rebeliunii gardistilor. Simultan, agentura Intelligence Service de la Bucuresti, condusa de Archibald Gibson, Tom Masterson si Alfred Gardyne de Chastelain, a fost transferata la Istanbul. Totodata, la 15 februarie 1941, Romania era inclusa pe lista tarilor supuse blocadei britanice.

SACRIFICAREA GRECIEI SI IUGOSLAVIEI. In consecinta, desi intre Romania si Marea Britanie nu exista o stare de razboi declarat, mai multe cargouri, intre care si Steaua Romana, ne-au fost sechestrate pe rutele normale de navigatie si escortate spre porturi aflate sub jurisdictia englezilor. Nu aveau material militar la bord, ci marfuri destinate consumatiei curente: coloniale, adica citrice, cafea etc. Tragic a fost destinul echipajelor romanesti de la bordul cargourilor fara noroc: pentru toata perioada razboiului, parte din marinari, capturati in apele Oceanului Indian, a fost internata in lagarul de la Premnagar, langa Dehra Dun, tocmai in India. Altii au fost risipiti prin lagare din Uganda si Insula Pinilor, Cuba. Grav si profund imoral in acelasi timp a fost gestul britanicilor de a sechestra si navele romanesti angajate in transportarea evreilor emigrati spre porturi din Palestina. Indeobste, echipajele lor au fost internate in cantonamentele Latroun Detention Camp si Wilhelma Perimeter Center din Tara Sfanta, parte din ele fiind ulterior transferate intr-un lagar din Persia. Nu au fost supusi la munca obligatorie, insa vreme de cativa ani au indurat o soarta de paria. Fapt constatat si de inspectiile Crucii Rosii de la Geneva.

Spre a-l ajuta pe aliatul sau Mussolini, incurcat intr-un razboi de uzura cu Grecia, Hitler premeditase o strapungere militara spre extremitatea sudica a Balcanilor. Englezii l-au ajutat sa-si puna planul in aplicare mai repede si mai complet. Initial, pasajul diviziilor Wehrmachtului spre Tracia si Peloponez s-a aratat a fi problematic, datorita rezistentei lui Boris, suveranul Bulgariei. Amenintati si din nord de cele 12 divizii germane cantonate in asteptare pe teritoriul roman, grecii au cerut asistenta englezilor, care le garantasera frontierele. Discutiile dintre generalul Wavell si maresalul britanic al aerului Longmore, pe de o parte, si premierul Metaxas, impreuna cu generalul Papagos, pe de alta parte, s-au purtat la Atena, la 14 si 15 ianuarie 1941. Grecii cereau englezilor cel putin 9 divizii si un sprijin aerian consistent. Englezii nu le-au promis decat un regiment de artilerie, un regiment inzestrat cu armament anticar si antiaerian si 60 blindate, asistenta aceasta precara fiind mediatizata deliberat prin posturile de radio. in aceste imprejurari, bulgarii si-au atenuat rezistenta si au incheiat un protocol de colaborare cu nemtii, in care era prevazut si tranzitul trupelor solicitat de Berlin. Cand germanii au atacat Grecia, britanicii si-au retras in viteza jucariile militare debarcate pe coastele Marii Egee, abandonandu-i pe greci in mana lui Dumnezeu, incat trupele Wehrmachtului au ajuns in numai cateva zile sa-si spele obielele in apele Capului Matapan si ale Insulei Creta. Mai ramanea ca englezii sa manevreze de o asemenea maniera, incat sa-i determine pe germani sa ocupe si Iugoslavia.

La 27 martie 1941, un nou guvern iugoslav, rezultat dintr-o lovitura de stat inspirata de Londra, a anuntat retragerea tarii din faimosul Pact Tripartit, la care abia aderase. La 28 martie, a descins la Belgrad maresalul John Dill, seful Statului Major Imperial britanic, cu niscaiva promisiuni de sprijin in caz de atac german. La 6 aprilie 1941, Germania si aliatii ei, mai putin Romania, au invadat Iugoslavia din patru flancuri, dar ajutorul britanic n-a mai sosit si armata iugoslava a fost invinsa si dezarmata in fix doua saptamani. In felul acesta, pentru toata durata razboiului, au fost imobilizate in spatiul balcanic peste 20 de divizii germane, diminuandu-se proportional forta diviziilor Wehrmachtului desfasurate pe coasta Canalului Manecii. De acum inainte, si Romania era inconjurata pe o frontiera de rusi, iar pe toate celelalte numai de tari incluse in zona de influenta germana. Desigur, nimeni nu contesta necesitatea luptei impotriva nazismului si dreptul Marii Britanii de a-si salvgarda fiinta si interesele. Insa politica Angliei de a evita un dezastru militar de proportii aruncand sub senilele nemtilor un lant intreg de natiuni, care nu-si doreau decat sa traiasca in pace, nu se poate considera un lucru moral si curat.

CULTURA BOMBARDATA. Teatrul de Opera din Odessa, dupa asediu

LA RAZBOI CA LA RAZBOI. Dupa intrarea Armatei Romane in ostilitatile impotriva Uniunii Sovietice, tarziu, la 6 decembrie 1941, Marea Britanie a declarat razboi Romaniei. Pretextul era pueril: ostasii romani trecusera Nistrul, ocupasera si Odessa, si nu dadeau semne ca ar fi avut vreo intentie sa se replieze in limitele teritoriului national. Ca si cum insasi Marea Britanie numai intre limitele teritoriului ei national lupta. Sau ca si cum razboiul ar fi o nunta de la care, dupa ce te-ai saturat de fripturi si sarmale, te retragi dintre comeseni, te duci acasa si tragi pe dreapta. Apoi a declarat si Romania razboi SUA, o eroare impardonabila a lui Ion Antonescu. Dupa aceasta data, agresiunile Marii Britanii impotriva guvernului de la Bucuresti si a Romaniei, in general, s-au rezumat la minarea din aer a apelor Dunarii, la bombardamentele nocturne efectuate de RAF in vara lui ’44, la o adversitate incontinenta exprimata pe calea undelor radiofonice si la infestarea teritoriului tarii cu afise ostile, largate din avioane decolate din Palestina si din Egipt.

Minele plantate in apele Dunarii nu au produs vreo paguba consemnabila navigatiei pe fluviu, iar bombardamentele nu au afectat moralul armatei. in ceea ce privea duelul prin unde radio, in care au fost implicate toate partile combatante, sunt de emis unele observatii. Dupa comunicatele de presa germana din epoca putem reconstitui fara gres intreaga istorie a celui de-al doilea razboi mondial, pentru ca nemtii, fiind nemti, in ciuda regimului politic sufocant sub care traiau, nu erau capabili sa minta, oricat s-ar fi straduit. In schimb, emisiunile lansate in eter de antenele de la Londra si Daventry erau doldora de minciuni ordinare, de siretlicuri, de stratageme si de tentative de a arunca adversarii si intreaga opinie publica a Europei pe piste false. Era si asta o calitate, insa era mai bine sa fie la altii. Cel desemnat sa faca apologia Uniunii Sovietice si a valorilor morale reprezentate de politica marelui Stalin era Wickham Steed, un gazetar cu talente de cameleon. Dupa razboi, cand noi am ramas sub cizmele celor pe care-i laudase cu atata ardoare, Wickham Steed s-a convertit cu dexteritate la conditia de anticomunist si antisovietic convins. Oricum, mai multe stia despre Romania sergentul britanic Kenneth Metcalf Alamby, matricol militar 1493133 RAF, originar din Middlebronge, Yorkshire, Marea Britanie, cazut in prizonierat romanesc dupa raidul din noaptea de 6 spre 7 mai 1944. Intr-o discutie cu un ofiter din Regimentul 6 Mihai Viteazul acesta spunea: "Este de neinteles de ce un imperiu intins de la Oceanul Pacific pana la Marea Baltica mai avea nevoie de doua petice de pamant asemeni Basarabiei si Bucovinei."

Iata numai un singur exemplu de emisiune britanica menita sa compromita nu numai regimul maresalului Ion Antonescu, ci si prestigiul ca atare al Romaniei. In vara lui 1942, postul de radio Londra a emis un comunicat despre care pre-tindea ca a fost preluat de la agentia oficiala a Reichului, DNB: la Tecuci ar fi izbucnit o epidemie de ciuma! Ideea de ciuma, in Europa veacului XX, nu putea decat sa provoace repulsie si groaza si toata lumea era in drept sa ne aprecieze drept niste ciumati. Inclusiv vamesii din tarile invecinate. Plin de nervi, Mihai Antonescu l-a convocat pe Manfred von Killinger si i-a reprosat bazaconiile puse in circulatie de nemti. Luat prin surprindere, ministrul german de la Bucuresti a telefonat la Berlin si lucrurile s-au lamurit pe loc: nici o agentie de presa din Reich nu emisese o asemenea enormitate, totul era o inventie a Londrei.

In 1943, la postul de radio Londra a survenit un schimb de stafeta: a aparut in emisie un crainic nou, un evreu din teritoriile poloneze ocupate de rusi, care se repliase prin Romania in Palestina si de acolo in Marea Britanie. Si asta ii lauda cum nu se mai poate pe rusi, desi fugise din calea armatelor lor. Si vorbea atat de prost romaneste si cu un accent atat de grotesc incat reusise sa-i enerveze la culme pe toti ascultatorii romani. Nu era el vinovat, fireste, ci aceia ce-l destinasera unui job pentru care nu era potrivit. Si s-a ajuns pana acolo incat insusi Iuliu Maniu, ascultator si el de picanterii propagandistice englezesti, prin liberalul Constantin Bursan, care facea naveta la Istanbul, a ajuns sa implore autoritatea britanica de resort sa-i scape pe romani de o adevarata calamitate.

SUB ASEDIU. Pietre lipsa din caldaram au fost incorporate in baricade

UN FINAL PRELUNGIT IN TIMP. Ultima porcarie pe care ne-au rezervat-o englezii, in anii in care am luptat impotriva Uniunii Sovietice, s-a derulat in martie 1944, cand printul Barbu Stirbey a plecat spre Cairo, pentru a tatona posibilitatea iesirii Romaniei din conflagratie. Actiunea, care nu trebuia sa ajunga sub nici o forma la cunostinta Berlinului, fusese aprobata de Ion Antonescu si printul beneficiase de un pasaport oferit de Mihai Antonescu. Ei bine, exact atunci cand Barbu Stirbey a ajuns la Ankara, agentia de presa britanica Reuter a divulgat intentiile romanesti, ceea ce ne-a expus automat la riscul de a fi ocupati militar de germani. Si asta pentru ca guvernului de la Londra ii convenea sa-i vada pe nemti implicati intr-o dandana de proportii, chiar in spatele unui front nevralgic, impins de rusi pana pe Nistru si in nordul Moldovei. Ce s-ar fi intamplat intr-o asemenea situatie cu Romania nu prezenta nici un interes.

Luand in consideratie toate cele expuse mai sus, se poate spune ca ceea ce s-a intamplat la Moscova, la 9 octombrie 1944, cand Stalin si Churchill si-au impartit tacticos, pe procente, sferele de influenta din Europa rasariteana, nu reprezenta decat un episod dintr-un sir prelung de acte de un cinism inimaginabil. Nici nu se stie de ce am ajuns sa-i acordam o importanta deosebita, cand el se inscria de la sine in firea lucrurilor. Ca aceasta fire a lucrurilor nu ni se pare normala si in consens cu normele unor relatii civilizate dintre natiuni este o alta poveste. Insusi faptul ca tranzactia realizata la Moscova a ramas strict secreta, vreme de aproape patru decenii, spune destule despre moralitatea ei si a celor ce au pertractat-o. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca si asa, nemernica dupa cum era, intelegerea nu a fost respectata. Pana in decembrie 1989, Marea Britanie nu a beneficiat niciodata de influenta de 10% pe care si-o rezervase in Romania. O tara de pe care Londra isi luase demult mainile.

Si acum sa ne intoarcem la banii romanesti blocati in octombrie 1940 in bancile americane, britanice si canadiene. Firesc ar fi fost ca, dupa incheierea razboiului, fondurile in speta sa revina proprietarilor lor de drept. Nu s-a intamplat cum ar fi fost de dorit. La Conferinta de la Potsdam din iulie-august 1945 rusii au renuntat la cota parte care le-ar fi revenit din rezerva de 300 de tone de aur german, capturata de aliati. In schimb, americanii si britanicii au renuntat la utilajele si instalatiile petrolifere din Romania, precum si la despagubirile pe care intentionau sa ni le pretinda pentru ce fusese distrus chiar de bombardierele lor. Dar schimbul de favoruri de la Potsdam a ramas strict secret timp de peste doua decenii, pana cand documentele conferintei au fost publicate de istoricul german Felix Dundermann. Si intr-un mod total abuziv, prin articolul 27 al Tratatului de Pace de la Paris, Romaniei i s-a impus despagubirea tuturor cetatenilor aliati pagubiti pe parcursul razboiului. "Printre primii care s-au prevalat de acest text - se consemna intr-un memoriu redactat in primii ani ‘70 - au fost cetatenii si societatile anglo-saxone, ale caror averi din Romania fusesera deja negociate." Implicit, fondurile antebelice romanesti in devize si in valuta au continuat sa ramana blocate. Ce s-a intamplat cu valorile ce apartineau statului nu se poate afla decat din arhivele Bancii Nationale a Romaniei. Iar cele depuse de particulari in bancile din Marea Britanie au ramas practic fara stapan, gestand mult si bine in conturi la care titularii din Romania nu mai puteau ajunge si care au inceput sa devina publice abia in ultimii ani ‘90. Intre timp, titularii la care ne referim au expiat in patul lor sau in puscariile comuniste si prea putini dintre supravietuitori si-au putut recupera banii. Totodata, a intrat si Securitatea pe fir si a supt cat putea din acele conturi, fie cu acte false, fie prin substituiri de persoane.