Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fascist, antisemit, lider al Partidului Creștin Democrat, Octavian Goga a ținut în perioada interbelică un jurnal în paginile căruia a consemnat atât amănunte de culise legate de cele mai importante evenimente din regatul României, cât și descrieri (într-un limbaj de o uluitoare violență) ale figurilor exponențiale de pe scena vieții politice. Textele-document, reeditate în 2018 de Fundația Națională pentru Știință și Artă în cadrul colecției „Opere Fundamentale” coordonată de profesorul Eugen Simion sub egida Academiei Române, au o dublă valoare: istorică și literară. Și asta în ciuda faptului că însemnările personale ale poetului Octavian Goga, unele spinoase, au fost și sunt în general evitate, neglijate, îndesate în teascul uitării. Dar cum poți lăsa deoparte, fie din ignoranță, fie intenționat, mărturiile unui bărbat implicat la vârful politicii românești mai bine de un deceniu, mărturii inestimabile în procesul de înțelegere a trecutului, prezentului și viitorului? Dar să facem loc memoriilor lui Goga, mai precis unui fragment în care autorul poemului „Oltul” descria o întâlnire pe care a avut-o cu liderul țărăniștilor, Iuliu Maniu, în vagonul de dormit al unui tren ce gonea la miezul nopții dinspre Cluj spre București. Era 28 aprilie 1931, Nicolae Iorga preluase de nouă zile conducerea guvernului din postura de prim-ministru, iar lupta pentru putere era mai ascuțită decât oricând: „Ardealul are două fețe. Maniu și noi. Alta nu există. Una a plecat, alta trebuie să vie la rând”, nota, malițios, Goga, înainte de a-i creiona un portret extraordinar celui poreclit „Sfinxul de la Bădăcin”. „În tren, spre București. În vagonul de dormit se urcă, la Cluj, Maniu. Vasăzică, își urmărește înainte planul la care mi-a cerut adeziunea nepotul lui, Boilă. Pe la ora 10, după ce lumea s-a retras de pe coridor, a apărut silueta staab-manu-ului de la Blaj. Cu obișnuita lui politețe ipocrită, m-a salutat și ne-am întins mâna ca și când doi amici s-ar întâlni bucuroși după o îndelungată despărțire. Cum îl privesc la lumina becului electric văd că odihna din străinătate de aproape cinci luni l-a aranjat fizicește. S-a îngrășat și fața de holtei bătrân nu e așa de stoarsă ca la plecare. Ochii pătați, cu aere de falsitate și nasul de o tăietură ignobilă nu și-au atenuat câtuși de puțin aspectul dezagreabil”.
De ce a demisionat Maniu din funcția de prim-ministru?
După aceste prime tușe răutăcioase, Goga a garnisit scena cu impresiile de călătorie ale lui Maniu: „Cu limbajul lui obișnuit, nenorocită mixtură româno-maghiară, începe să-și depene constatările. A descoperit Riviera, unde pentru întâia oară în viață i-a fost dat să descindă. E minunat la hotelul «Beau Soleil» din Monte Carlo! La Nisa s-a zidit un cazinou pe promenada englezească. Se ferește să zică «Promenada des Anglais». În sala de joc, unde spunea că mergea în fiecare zi o oră să vadă lumea, două femei i-au făcut o mare impresie. Amândouă erau românce. A văzut Toulon-ul, a trecut prin Lyon cu automobilul. I s-a părut formidabilă Franța cu civilizația ei. «Din Lyon poți să faci două Budapeste» - face el într-un elan de mirare rurală a ardeleanului oropsit care vede tot universul prin prisma ungurească. La Paris a stat opt zile”. Tușele ironice au făcut până la urmă loc adevăratei mize a convorbirii: „După o lungă introducere, care mi-a stârnit realmente o senzație inoportună de milă cântărind orizontul bietului conducător de țară, m-a poftit în cabina lui. A îndrumat conversația spre politică” - nota Goga. În continuare: „E îngrijorat de mersul lucrurilor. Lovitura cu instalarea lui Iorga la guvern i se pare o încercare vădită de a zugruma partidele. E o anomalie ce se petrece și cu îngrijorare vede că toate pornesc de sus… «Regele e rău sfătuit» - zice el, așteptând o aprobare din partea mea, neștiind să împingă deosebirile mai departe sau să stea pe loc. Îl încurajez și-i spun că, din nenorocire, Carol nu numai că n-a realizat speranțele puse în el, dar că de la venirea lui viața de stat la noi trece din zguduire în zguduire”. Îndreptând discuția spre relația lui Maniu cu Carol al II-lea - întors în țară la 6 iunie 1930 după cinci ani de exil (imediat după restaurare, Maniu și-a prezentat demisia din funcția de prim-ministru) -, Goga se arăta indignat de atitudinea țărănistului, care acuzase pripa cu care regele se (re)înscăunase: „Tot ce-mi spune în această chestiune e minciună. Mergând mai departe, îmi povestește că-n primele zile după suirea pe tron, Carol i-a vorbit de încoronare, declarându-i că vrea să se încoroneze cu Elena (n.r. - Elena Lupescu, amanta regelui Carol al II-lea). Îmi spune că a chemat el pe Titulescu (n.r. - Nicolae Titulescu, ministrul Afacerilor Externe) în toamna anului trecut, fiindcă eram amenințați atunci de un atac al Sovietelor și trebuiau luate măsurile pentru o grabnică intervenție la aliați. Când au făcut acest lucru la Sinaia, regele i-a comunicat lui că amână încoronarea. El a înțeles că amânarea se face pentru Elena, pe care n-a mai pus-o în discuție. Titulescu însă, cu felul lui expansiv, i-a amintit-o regelui. Plecarea de la guvern el mi-o prezintă ca justificată, fiind de boală. Clișeul obișnuit al minciunii, care s-a lansat la gazetă”.
„Ovreica”
În acest punct, Goga avea dreptate. Maniu nu-și dăduse demisia din funcția de prim-ministru din cauza vreunei afecțiuni (în orice caz, nu doar din acest motiv), ci deoarece condiționase revenirea lui Carol al II-lea pe tronul României de împăcarea acestuia cu regina Elena. Or, acest aranjament s-a dovedit imposibil (de altfel, regina Elena a și divorțat de soțul infidel). Octavian Goga, în stilul lui grosolan, i-a și aruncat în față lui Maniu adevărul: „Dumneata ai căzut pe chestiunea doamnei Lupescu și ai făcut o mare greșeală de a nu-ți duce în opoziție partidul atunci, lăsând astfel în urmă o criză de o jumătate de an care a martirizat țara”. Imediat, poetul a înregistrat reacția politicianului care-l invitase la șuetă în propria cușetă: „Se codește să recunoască, dar faptul că opinia mea prezintă eșuarea guvernului Mironescu numai ca o rezultantă a lipsei lui din țară, îl măgulește și aproape aprobă comentariile mele. Cât despre doamna Lupescu, îmi face o declarație extrem de interesantă”. Și urmează cancanul: „«În cursul verii - zice el -, a fost aici în țară și la plecarea mea în străinătate am lăsat-o aici». E un document prețios dezvelirea lui și-i cer detalii. «Ai văzut-o dumneata? Unde a stat aici?». Întrebările mele îl neliniștesc. Îmi răspunde că nu spune acest lucru în calitatea lui de fost prim-ministru, că deține chestiunea de la unul care a vorbit cu ea aici, că nu poate spune unde a stat și că mă roagă în mod categoric să nu divulg nimănui ce mi-a spus, fiindcă ar fi silit să desmintă. Eu tot mai stărui încă asupra problemei cu ovreica și-l fac să înțeleagă că zbuciumul politic din țară are la bază acest capitol de patologie sexuală”. Și o părere tranșantă a războinicului Goga: „Toate mazilirile politice se datoresc fiicei lui Israel. Iehova l-a mâncat pe el și pe Averescu. Tot Iehova l-a adus pe Argetoianu”.
Unduirile șerpești ale poetului Goga pe lângă „Sfinx”
După ore în șir de tatonări, Octavian Goga prindea în jurnalul său propunerea concretă a lui Iuliu Maniu de a se uni împotriva guvernului-marionetă instalat de Carol al II-lea sub mâna moale a lui Nicolae Iorga, propunere pe care poetul-politician n-a avut tăria s-o respingă pe față: „Ca să parez grațioasa invitație la vals - scria Goga -, îi răspund că nu am încredere în sinceritatea lui Duca, de la care, în cazul unui legământ, m-aș aștepta la o grabnică trădare pe pielea celorlalți”. Reacția lui Maniu? „El se repliază cu candoare și-mi replică în tonul cel mai natural: «Nu-i nimic, am putea face și fără Duca, numai noi laolaltă aici, în Ardeal, frontul nostru comun ar fi de neînvins»”. Răspunsul „Sfinxului” a stârnit mânia lui Goga, care și-a revărsat frustrările în însemnările intime: „După 12 ani, după ce și-a înjghebat partid pe toată țara și a guvernat cu el doi ani, de la București, inadaptabilul fiu al Sălajului, trecând peste sutele mele de articole, în care l-am scuturat pentru ereziile lui, omul acesta se întoarce iar la căsulia lui de melc și are naivitatea să-mi propuie și mie să cad din lac în puț. E naivitate numai, sau o încercare deznădăjduită de a se vârî sub plapuma mea. Întâia vreme când pentru el e frig și afară bate vântul”. În față, Goga n-a avut tăria să-i spună lui Maniu ce gândește, ci doar s-a unduit viclean: „Da, e o idee… Dar știi că s-a făcut două jumătate? E târziu, să ne culcăm”. Ultimele tușe ale acestei întâlniri memorabile: „Despărțirea a fost cam acră și totul s-a isprăvit în coadă de pește. A doua zi dimineața ne-am salutat din nou, politicos, mi-a luat adresa și a rămas ca la București să reluăm contactul. Salutare, neică!”.
Mare om, mic poporul pe care l-a slujit!
Iuliu Maniu, deputat român de Transilvania în Dieta de la Budapesta, de trei ori prim-ministru al României și președinte al Partidului Național Țărănesc, a fost unul dintre cei mai de seamă oameni politici din istoria noastră. Deținut politic după înscenarea comuniștilor de la Tămădău (14 iulie 1947) și procesul care i-a urmat, Iuliu Maniu s-a stins din viață în închisoarea de la Sighet, la 80 de ani. Trupul său a fost aruncat într-o groapă comună a Cimitirului Săracilor, din marginea orașului.
De la Man, la Maniu
Familia Maniu a fost o veche familie nobiliară ardeleană din Sălaj, cel mai cunoscut membru al ei fiind Laurenţiu Man, înnobilat de împăratul austriac Leopold I prin diploma din 7 decembrie 1699. Prin fiul său Ilie şi nepoţii Ioan, Mihail şi Petre, s-a ajuns la Gligor şi Ioan Man, apoi la Teodor Man, bunicul patern al lui Iuliu Maniu, căsătorit cu Ileana, una dintre cele şase surori ale lui Simion Bărnuţiu (1808-1864), figură reprezentativă a românilor ardeleni, patriarhul intelectualităţii româneşti din Transilvania şi conducătorul politic şi ideologic al revoluţiei de la 1848. Ioan Maniu (1833-1895), fiul lui Teodor şi tatăl lui Iuliu, va fi luat în grijă de unchiul său Simion Bărnuţiu încă de la vârsta de doi ani, imediat după moartea părintelui său (1835). Studiile teologice, apoi cele juridice, ale tânărului Ioan (primul membru al familiei care şi-a schimbat numele din Man în Maniu), încununate în 1862 cu titlul de doctor, vor fi permanent încurajate, stipendiate şi supravegheate atent de către Bărnuţiu. Fiul lui, Iuliu, și el viitor avocat, a crescut așadar într-un mediu subțire al intelectualității ardelene.
„Nicio jertfă nu e prea mare când e pentru neam și adevăr”, Iuliu Maniu
Iuliu Maniu a urmat studiile juridice la Cluj, Budapesta şi Viena, în 1896 luându-şi doctoratul în Drept
Potrivit indicațiilor din testament, la înmormântarea lui Octavian Goga nu s-au rostit cuvântări, iar pe corpul neînsuflețit a fost depusă o svastică nazistă!
