Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O mărturie cutremurătoare primită de la regretatul prof. univ. dr. Ioan Gottlieb, supravieţuitor al lagărelor naziste, pe care o facem publică. Respectăm astfel dorinţa sa, exprimată în timpul vieţii, şi anume să o public în întregime abia după ce nu va mai fi pe pământ. Cu ani în urmă am purtat lungi discuţii cu eruditul fizician, profesorul universitar Gottlieb. Omul de ştiinţă mi-a spus din capul locului că n-am atins toate aspectele, că au rămas destule detalii pe care încă nu pot fi făcute publice. Mai târziu mi-a trimis un mesaj electronic prin care îmi dezvăluia secretul poveştii complete a vieţii sale ce cuprinde patimile de necrezut îndurate în timpul Holocaustului. “Documentul” este unul care se deschide cu o parolă. Mi-a spus parola. Între cuvintele “cheie” e şi numele unei rude dragi. Aşadar facem voia domniei sale şi publicăm al treilea episod al poveştii sale, document ce va poposi în viitoarele manuale de istorie. Iată şi mesajul electronic prin care profesorul Gottlieb îmi confirma darul oferit între patru ochi mie, şi implicit Jurnalului Naţional, şi anume tragicele sale trăiri din timpul Holocaustului. “Stimate Domnule Popa, alăturat aveţi trei fişiere ataşate. Primul cere şi un password, care este “m…81”… Vă urez răbdare şi succes, Cu stimă, I.Gottlieb”.
“M-a sfătuit să accept să fac sex pentru hrană, dar să evit sexul anal…uneori trebuia să facem şi dragoste în trei”
Iată ce povesteşte Gottlieb că a trăit în lagărul Melk. “Aşezat pe un deal aproape de malul Dunării, unde este şi o abaţie vestită, lagărul era relativ mic, având doar 10.000 de deţinuţi în medie, faţă de Mauthausen cu 300.000 sau mai mulţi de deţinuţi şi Auschwitz, care împreună cu Birgenau, aveau două milioane. La Melk era un lagăr de muncă, deţinuţii lucrau în trei ture la construirea unor subterane, unde urma să funcţioneze o fabrică de avioane. Se făceau galerii într-un deal. Constituţia dealului era nisipos, aşa că se înainta relativ uşor. Drumul spre locul de muncă se făcea parţial pe jos, pe urmă câţiva kilometri cu trenul. Când am ajuns la Melk, am fost divizaţi pe grupe în mai multe barăci, conduşi de către un deţinut (Blockältester). Noi am nimerit la Fritz GRUNE (aşa scria el numele de “Grün”). Când ne-am aşezat în faţa barăcii, eu eram în primul rând. “Fritz”, precum îi ziceam pe urmă, m-a remarcat şi de la primul contact mi-a făcut “ochi dulci”. Abia pe urmă am înţelesul motivul. M-a întrebat de numele meu mic şi mi-a spus că el îmi va spune Johann. Ceea ce m-a frapat era faptul că Fritz avea triunghi negru în faţa numărului. Am văzut pe urmă deţinuţii cu triunghiuri verzi. Când m-am interesat am aflat semnificaţia culorilor: roşu însemna deţinut politic, negru aveau hoţii şi chiulăii, iar verde purtau criminalii. Negru avea şi Oskar, Bockältester al barăcii vecine, care era ţigan, artist de circ. Deci naziştii au băgat în lagăre şi puşcăriaşi, şomeri, iar în timp ce evreii erau deţinuţi politici, ţiganii, atunci rasă inferioară ca şi evreii, erau consideraţi chiulangii, chiar dacă aveau ocupaţie. Paturile în baracă erau pe trei nivele şi te puteai sălta deoarece rândurile erau aproape. Tatăl meu dormea în patul de jos, iar eu deasupra lui. Numai Blockältester-ul avea un mic spaţiu cu un pat, relativ izolat. Pentru evidenţa celor de care răspundea, avea un “scrib” (Schreiber), care la noi era un francez, Paul SCHERER, probabil alsacian, căci vorbea destul de bine nemţeşte şi avea şi un nume german. Chiar a doua seară, după ce majoritatea dormeam, Fritz m-a trezit şi m-a invitat în separeul lui. Mi-a povestit că el era de mai mulţi ani în lagăr, parcă opt, fără femei şi m-a pus să-l mângâi la organele genitale. Atunci am scăpat uşor, dar au urmat alte seri când trebuia să-i fac sex oral, iar într-o seară mi-a scos pantalonii şi … Aşa am început viaţa sexuală. Am povestit totul Tatălui meu. El m-a sfătuit să accept, căci în schimb aveam hrană suplimentară şi nu ne trimitea la muncă. Mi-a mai spus să evit sexul anal, ca să nu fac hemoroizi, ceea ce am şi reuşit. – Tot în primele zile am aflat că Fritz mai avea “o amantă”, Pepi (niciodată nu i-am reţinut numele de familie), dar uneori trebuia să facem şi sex între noi. în fiecare zi, în jurul prânzului, am auzit zgomotul avioanelor americane. Nu le vedeam decât într-o zonă mică, unde razele solare se reflectau atât pe trupul bombardierelor, pe care le vedeam atunci clar, cât şi pe avioanele de vânătoare care le însoţeau şi apăreau ca nişte puncte. Odată am numărat peste 800 de bombardiere, care zburau în grupuri de “V” ca şi cocorii. Noaptea veneau englezii. Odată am vazut Viena în flăcări. într-o zi, pe la sfârşitul lunii iunie, câteva avioane de vânătoare au trecut deasupra lagărului şi au aruncat bombe de calibru mic şi unele incendiare. Deoarece noi nu ne feream, ei au văzut mişcare şi au reacţionat ca atare. Eu eram în faţa barăcii şi la auzul primei explozii m-am aruncat pe burtă în baracă, întins cât mai la orizontală, căci aşa învăţasem la şcoală în cadrul apărării antiaeriene. O schijă m-a zgâriat pe dosul palmei, dar cel ce stătea după mine era mort. – Totul a durat câteva zeci de secunde, dar catastrofa era mare. – M-am trezit cu strigătele lui Fritz, care mă căuta de zor. Când m-a văzut m-a îmbrăţişat şi mi-a spus: “Pepi este grav accidentat”. într-adevăr, o schijă l-a nimerit în coloana vertebrală şi în scurt timp a murit. – Tata era la muncă şi am avut o revedere duioasă”. Profesorul Gottlieb a precizat că a ţinut să descrie aceste evenimente, deoarece erau primele care au lăsat urme în sufletul său, întâmplate în lagărul unde urma să rămână până aproape de eliberare. “în privinţa relaţiilor homosexuale, am rămas cu convingerea că dacă nu ai nici un germen de atracţie către aşa ceva, ele nu te pot converti. Eu am rămas cu o respingere totală, o aversiune, dar fără să-i condamn. Este treaba fiecăruia, atât timp cât nu obligă pe alţii. Nu puteam nici să joc teatru că mă complac în această situaţie şi de aceea totul nu a durat, din nefericire, decât două sau trei luni. Zic din nefericire, căci şi situaţia de excepţie referitor la muncă şi hrană s-a stins după aceea. Al doilea lucru care m-a influenţat profund era concepţia mea faţă de viaţă şi moarte. în copilărie nu am văzut morţi. În lagăr, chiar înainte de bombardament, cadavrele erau la ordinea zilei. Parcă viaţa nu ar fi avut nici o valoare. Nici eu nu mai ţineam la viaţă, moartea mi se părea o eliberare. Aşa s-a întâmplat că odată, când Fritz, fiind supărat pe mine, mi-a ordonat să mă duc la sârma ghimpată care înconjura lagărul şi prin care trecea curent curent, m-am pornit fără ezitare către ţintă. Eram destul de aproape de gard, când Fritz a fugit după mine, m-a prins de braţ şi m-a tras înapoi. “Ich glanbte dass du bist feig” (“Credeam că eşti laş”), îmi spuse. De atunci şi până acum conduita mea este: nu mă interesează când mor, dar să nu mă chinuiesc şi să nu chinuiesc nici pe alţii”.
L-a bătut cumplit ore întregi şi pentru că a rezistat, Fritz l-a spânzurat
“Ordinea cronologică, după mai bine de jumătate de secol, s-a amestecat, într-o oarecare măsură, în memoria mea. Dacă pe primele întâmplări, rămase “primele”, am încercat să le descriu până aici, în cele ce urmează voi relata o serie de trăiri, care sunt doar parţial fixate în timp, mai degrabă sunt legate prin subiectul lor. în fiecare dimineaţă se număra efectivul lagărului. Mergeam încolonaţi la “Appellplatz”, unde stăteam ore în şir până venea comandantul lagărului. Cred că avea grad de colonel. Se dădea comanda: “Mützen ab” (şapca jos), şapca fiind vărgată şi ea, comandanţii de unitate, deţinuţi şi ei, dădeau raportul. La sfârşit urma comanda: “Mützen auf” (şapca sus), după care porneam spre barăci. Faptul că ne numărau zilnic nu ni se părea ieşit din comun, cu toate că ne strigau doar după numere, parcă eram animale, căci nume nu mai aveam. în schimb, sunt convins, că ţinerea noastră în picioare ore întregi era una din metodele de tortură. După ce în fiecare zi munceai din greu opt ore, transportul la locul de muncă şi întoarcerea durau alte ore, te oboseau şi la Appellplatz. într-o zi de toamnă, când eu nu mai eram în graţiile lui Fritz, din baraca noastră lipsea cineva. Fritz l-a găsit dormind în pat. Era un evreu din Baia-Sprie (Felsöbánya), un orăşel situat la aproximativ 10 km de Baia-Mare. El, săracul, era atât de obosit încât nu a auzit deşteptarea. A urmat scena unui animal dezlănţuit de furie. L-am mai văzut pe Fritz bătând, dar niciodată ca atunci. Din când în când îl lăsa să-şi mai revină, apoi începea din nou. A urmat altă pedeapsă. L-a pus să se dezbrace la pielea goală şi să se bage într-un butoi mare în care era o rezervă de apă. Era deja foarte frig atunci şi l-a ţinut mult în apă. – Eu eram în acea zi în tura de după masă şi m-am dus la lucru. Când m-am întors, am întrebat de sărmanul chinuit. Mi s-a povestit că au mai urmat bătăi şi deoarece a rezistat Fritz l-a spânzurat”. Aşa de tare m-au impresionat şi în special m-au speriat cele întâmplate, încât am cerut şi mi s-a aprobat plecarea împreună cu tata la o altă baracă, una din marile mele greşeli, dar voi reveni mai încolo asupra acestui lucru.
Spânzurătoarea
“Chiar când eram încă în graţiile lui Fritz, câteodată se supăra şi mă trimitea la muncă. încolonarea se făcea în rânduri de câte cinci, iar când ieşeai prin poarta lagărului trebuia să te ţii la braţ cu vecinii tăi. Cei trei din mijloc aveau ambele mâini ocupate. Lângă coloană erau înşiruiţi soldaţi, cu arme în mână, patul armei fiind sub braţ, iar mâna dreaptă lângă trăgaci, gata de intervenţie. Uneori eram atât de obosit, încât dormeam în mers şi chiar visam, oricum eram dirijat de vecinii mei. Chiar şi în asemenea condiţii, odată doi ucrainieni au reuşit să evadeze, sărind din rând şi dispărând într-un lan. în haine vărgate şi cu o dungă rasă în mijlocul capului nu aveai cum să scapi. Peste câteva zile erau aduşi înapoi. Nu ştiu ce a urmat imediat după prinderea lor, dar pe urmă erau condamnaţi la moarte prin spânzurare. Spânzurătoarea s-a instalat în lagăr, iar noi eram aduşi în careu pentru a ne da şi o lecţie, ca să ştim ce păţim dacă încercăm o evadare. Repet că nu aveam nici 16 ani. S-au adus incriminaţii, s-au spus câteva cuvinte, după care li s-a pus ştreangul de gât. I-am admirat pentru modul curajos cu care au întâmpinat moartea, fără să plângă, sau să ceară clemenţă. Un ofiţer a smuls scaunele sub picioarele lor. Nu au schiţat nici un regret pentru cele întâmplate, singurele mişcări au fost spasmele necontrolabile ale picioarelor înainte de moarte. - în acest interval de câteva minute de la spânzurare şi până la deces, nemţii în uniformă spuneau ceva şi râdeau cu poftă sub picioarele muribunzilor. – Toată viaţa m-a obsedat această scenă. Nu am simţit ură, căci, poţi urî un om căruia totuşi, îi recunoşti şi anumite calităţi bune. în mine era, şi a rămas o desconsiderare totală faţă de aceşti aşa numiţi oameni, care numai oameni nu erau. Sunt momente, mai ales în război, când eşti obligat să ucizi, ca să nu fi ucis tu. Dar să-ţi baţi joc de moartea lui era un experiment unic din viaţa mea, ieşit din comun”.
Ne dădea hrana animalelor, mi-era imposibil să o înghit
“Aveam probleme şi cu mâncarea. Dimineaţa şi seara mai puteam mânca o bucată de pâine cu puţină margarină (cunoscut de noi abia în lagăr) şi un lichid care se numea cafea. în schimb, cel puţin în primele trei luni, era nelipsitul Dörgemüse, adică o fiertură de legume uscate, cel puţin asta era numele. De fapt era făcut exclusiv din sfeclă furajeră. Nu m-a deranjat faptul că în fond era mâncarea animalelor, dar mi-era imposibil s-o înghit. Ca şi majoritatea noastră o aruncam din gamelă, aşa cum o primeam. – Mulţi dintre noi începeau să-şi piardă puterile, iar unii, în special cei obişnuiţi cu mâncare multă şi hrănitoare, au şi decedat. – în primele două luni eu am avut suficient. Fritz fura de la magazia bucătăriei în special pâine, margarină şi zahăr. Ungeam felia de pâine gros cu margarină şi puneam tot atât de gros zahăr peste ea. Aşa reuşeam să-mi hrănesc şi tata. La sfârşitul lui august situaţia s-a schimbat. Mâncarea s-a îmbunătăţit simţitor şi am auzit, poate cu o oarecare întârziere, că s-au sistat gazările, iar crematoriile erau folosite numai la decedaţii din alte motive. La început nu înţelegeam ce s-a întâmplat, pe urmă am aflat dintr-un ziar. Sigur că noi nu aveam dreptul la ziare, dar la locul de muncă erau şi maiştrii civili, unii dintre ei se făceau că uită ziarul şi deţinuţii îl aduceau în lagăr. Aşa am aflat că România a întors armele. Mai târziu, în septembrie, am aflat şi de tentativa nereuşită a lui Horthy de a ieşi din războiul alăturat Germaniei. Cred că era pe la mijlocul lui octombrie, când am văzut un exemplar din ziarul “Völkische Beobachter”, cu un editorial pe prima pagină ce purta titlul, cu litere exagerat de mari, “Gott wird uns helfen” (“Dumnezeu ne va ajuta”). Era clar că şi nemţii şi-au dat seama că războiul este pierdut. Totuşi el a mai durat jumătate de an până la depunerea armelor, ceea ce m-a dezamăgit. Nu găseam decât două motive care conclucrau. în primul rând era nebunia lui Hitler, care, precum am aflat mult mai târziu, a trimis la moarte detaşamemnte de copii la Berlin, când luptele se purtau la marginea capitalei germane. Al doilea era prudenţa aliaţilor, pentru noi exagerată, în special a anglo-americanilor, ca să aibă cât mai puţine pierderi, în contul pierderilor sovietice. Această întârziere a costat multe vieţi omeneşti din rândul deţinuţilor. Vom mai reveni şi asupra acestei probleme”.
Cum s-au născut sadicii
“Aş vrea aici să mai relatez, prin câteva rânduri, despre Fritz Grune. Era un bărbat frumos şi probabil că asta l-a dus şi la pierzanie, neavând alt scop decât o viaţă uşoară, pe care a avut-o înainte de a fi internat în lagăr. Era afemeiat, când era bine dispus, fredona o melodie a căror primele ritmuri şi cuvinte le ţin şi acum minte. încerc să redau începutul, după modestele mele cunoştinţe de muzică. Mi-a povestit că odată a fost lăsate împreună o baracă de bărbaţi şi o baracă de femei. După atâţia ani de abstinenţă a urmat un desfrâu greu de imaginat. Nimănui nu-i mai păsa de consecinţe căci nici ziua următoare nu era sigură. Mi-a mai descris prima parte a detenţiei sale, când fiind puşi la muncă dificilă, dintr-un anumit număr de deţinuţi numai o zecime supravieţuia într-o singură zi. Pe urmă era el pus să se ducă la cariera de piatră de la Mauthausen cu 100 de oameni şi avea voie să se întoarcă numai cu cel mult 15. Ca să satisfacă ordinul, îi arunca de pe treptele carierei de piatră de la Mauthaunsen, iar pietrele pe care le purtau îi striveau. Aşa au format nemţii o “armată” de deţinuţi sadici, care pe urmă erau şefii noilor veniţi. La Auschwitz eram foarte indignat datorită purtării neomeneşti, manifestată faţă de noi, a evreilor polonezi. Dar ei erau de ani de zile în lagăr şi erau convertiţi în atitudine. Am început încă în acea vreme să-i înţeleg, căci dintre concetăţenii mei, după doar câteva luni de trai în lagăr, câţiva au devenit sadici, ca să-şi salveze pielea. Aşa s-a întâmplat, de exemplu, cu un evreu din Satu-Mare, care şi-a salvat şi tatăl. A fost un foarte bun muzician, cânta la acordeon şi piese clasice, motiv pentru care uneori comandantul lagărului îl lua la el acasă. Dar, l-am văzut dând cu bastonul de gumă (Gummischlauch) în semenii lui. După eliberare nu a reuşit să se stabilească în nici un oraş din Ardealul de Nord. A locuit într-o vreme la Timişoara, unde era dirijor. Toleranţa, caracteristică evreilor (indiferent de părerea altora!), a făcut ca nimeni să nu-l urmărească, doar cei care au fost cu el împreună în lagăr nu au mai vrut să-l aibă în preajmă. Poate e cazul (dacă nu, să mă condamne cititorul) să relatez despre un tânăr băinărean. Când a ajuns în lagăr avea absolvit doi sau trei ani de medicină, dar acolo s-a dat drept doctor. Nimeni nu l-a turnat, cu toate că printre noi erau mulţi medici cu vechime şi experienţă. Ca atare el avea condiţii de trai mult mai bune decât alţii. Tatăl meu, foarte bun mineralog amator, avea o invenţie şi a propus tânărului ex-doctor, ca după eliberare să împartă cu el beneficiile lui, iar el s-a obligat să-i furnizeze alimentaţie suplimentară. Afară de câteva zile s-a dezis de obligaţia lui, motiv în plus pentru demoralizarea tatălui meu, despre al cărui deces voi relata. - în anul 1992, când am vizitat Israelul, am dat de urma lui. Am vorbit cu el la telefon (nici nu am vrut să-l văd), i-am adus aminte de cele întâmplate în lagăr şi i-am reproşat pentru faptul că nu s-a ţinut de cuvânt. în rest, cum se spune, l-am lăsat în plata Domnului. Sigur, asemenea cazuri, printre evrei deportaţi împreună cu mine, erau răzleţe, dar nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă detenţia în lagăr s-ar fi fost prelungit. De aceea am afirmat că după o asemenea experienţă vedeam cu alţi ochi comportarea evreilor polonezi şi le cer scuze pentru gândurile nefavorabile pe care le-am avut cândva”.
Toalete cumplite, furunculoza
“Una din pedepsele primite era curăţirea WC-urilor. Instalaţia era de “water closet”, dar apa curgea doar din când în când, iar cupele se umpleau cu fecale formând mici movile. Nici instrumente nu aveam, aşa că trebuia să lucrez cu mâna neprotejată. – Nici la locul de muncă nu era mai bună situaţia. Acolo era săpată o groapă lungă, la margine era o scândură pe care ne aşezam unul lângă altul ca vrăbiile pe sârma de telegraf şi cu posteriorul deasupra gropii. Cred că este interesant de remarcat că din toate nenorocirile pe care le-am avut în lagăr, una care m-a marcat în mod deosebit, era lipsa WC-urilor curate. La această constatare au ajuns mai mulţi foşti deţinuţi în aceste condiţii, căci dacă ne întâlneam după eliberare, în cel mult cinci minute se discuta despre closeturile din lagăr. Sigur că acest lucru se datora şi faptului că toţi am avut o permanentă diaree. şi asupra acestui lucru voi mai reveni. Pentru a relata un alt eveniment, trebuie să mă întorc cu amintirile cu un an sau doi înaintea deportării. Eram pe la sfârşitul perioadei de pubertate, când pe corpul meu au apărut, când într-un loc, când în altul, furunculi. Un medic foarte bun m-a învăţat ce am de facut. Trebuia să aştept cu răbdare ca furunculul să se coace, adică apărea un centru galben care se spărgea de la sine şi de unde ieşea puroi. Puteam să ajut eliminarea puroiului cu uşoare apăsări laterale, dar rana nu avea voie să se închidă încă. Puneam pe furuncul puţină vată cu celofan, peste el iar vată îmbibată cu spirt medicinal (la nevoie chiar cu apă), urma un alt celofan şi pe urmă bandajul. Totul se încălzea şi parcă sugea puroiul din furuncul. Schimbam zilnic bandajul şi peste un timp, relativ scurt (nici măcar o săptămână), nu mai ieşea puroi, totul se dezumfla şi puteam lăsa rana fără pansament. Singura medicaţie era o linguriţă de drojdie pe zi. în lagăr mi-a revenit furunculoza. Am tratat fiecare furuncul aşa cum ştiam. Spre ghinionul meu, într-o perioadă când am lucrat la infirmerie, mi-a apărut un furuncul pe frunte. Un medic chirurg băimărean mi-a spus că trebuie să-l taie, căci este un focar de infecţie şi altfel nu mai pot lucra cu bolnavii. Zis şi făcut, mi-a tăiat furunculul. Dar peste câteva zile în locul lui a apărut un flegmon plin de puroi. Mi-a tăiat şi flegmonul, dar a apărut altul. De această dată, însă, faţa mea s-a congestionat în jurul ochilor. Diagnosticul a fost “erizipel”. Aşa am ajuns într-o rezervă unde toţi aveau această boală. Fiind prea mulţi, am stat trei într-un pat. Eu am ajuns cu faţa la picioarele a doi bolnavi, un olandez şi un danez. Amândoi au murit, iar eu am fost scos de acolo ca greşit diagnosticat. În fine am ajuns pe mâna unui medic polonez, dr. Wald. El mi-a explicat că infecţia nu se vindecă datorită lipsei medicamentelor, iar singura substanţă antiseptică este propriul meu sânge, aşa că el va tăia flegmonul pe o porţiune mai mare ca să curgă multă sânge. M-am dezbrăcat la pielea goală, doctorul mi-a făcut intervenţia, m-a pansat, dar eram plin de sânge, din cap până la vârful picioarelor. Era frig, iar eu mă spălam de sus până jos. A fost greu, dar am rămas în viaţă. Am o cicatrice pe frunte, bine vizibilă, dar mult mai mare este cicatricea pe suflet lăsată de toate evenimentele deportării”, a povestit prof. univ. dr. Ioan Gottlieb. (Va urma)
Citește pe Antena3.ro
