La plecare, si-au luat si mortii cu ei

„Rubla, satul nou, acolo au fost dusi sasii deportati. N-a mai ramas nimic. Doar cateva ruine si o batrana care se incapataneaza sa moara acolo. Cand au plecat, si-au luat si mortii cu ei. Au vrut sa uite tot ce li s-a intamplat". Au fost primele informatii pe care le-am aflat cand am ajuns in orasul Insuratei, aflat la cativa kilometri de Rubla. Indrumati de secretarul primariei, George Ion, ne-am trezit la marginea unui lan de porumb. Se zareau ruinele si o casuta care, ca prin minune, a ramas in picioare.

„Era un sat de oameni deosebiti. Aveau scoala, biserica, dispensar, magazine. Au patimit mult. Au fost trantiti in mijlocul campului, intr-o noapte, si lasati in voia Domnului. Cu toate astea, sasii s-au mobilizat si au trecut la treaba".

„Am fost aruncati in camp"

Am ajuns in fata unei case cu geamuri mici si acoperis din tabla. Era liniste. O femeie in varsta, imbracata gros, cu o broboada maro in cap, sapa de zor. Era tanti Maria.

„Ati venit dupa voturile mele? A inceput campania electorala! Stati ca vin, sa mai tai o buruiana?", ne-a strigat batrana. Dupa ce si-a terminat treaba, ne-a invitat in curte, pe o bancuta de lemn. Cu sapa in mana, stergandu-si fruntea de sudoare, a inceput sa ne povesteasca. A fost deportata in 1951, din Periam, Timisoara.

Citește pe Antena3.ro

Ciuperca otrăvitoare cu dinți sau palmierul-fantomă. Cum arată cele mai ciudate plante și ciuperci descoperite în 2024

„Sunt romanca, din Banat. Aveam 30 de ani cand am fost adusa aici cu doi copii. Ne-au urcat intr-un vagon de animale si apoi ne-au aruncat in camp. Pana ne-am construit casa, am dormit in bordeie. Sotul meu a sapat o groapa mare, unde am bagat tot ce aveam. Am trecut prin multe necazuri. Veneam de la munca cu mamaliga-n poala si copiii (aici, femeia nu-si mai poate opri lacrimile), ma strigau: mama, mama, ce ne-ai adus de mancare?".

Cand a venit vorba de sasi, oamenii alaturi de care si-a petrecut necazurile si bucuriile tineretii, Mariei i s-a luminat fata.

„Erau omenosi, muncitori. Nu se certau cu nimeni. Aveau curtile pline cu flori. Puneau un rand de zarzavaturi si unul de flori. Era o frumusete. Acum n-a mai ramas nimic". Pe Maria o impresiona de fiecare data felul in care sasii sarbatoreau venirea primaverii.

„Se strangeau in jurul unui bat din lemn, foarte drept, pe care-l impodobeau si-l infigeau in pamant. Se adunau in jurul lui si incepeau sa danseze. Isi luau pe ei cele mai frumoase haine. Parca obiceiul lor se numea Kirvart, nu mai stiu exact".

Prin ’59, o data cu ridicarea interdictiei, satul a inceput sa se goleasca.

„Si-au adunat toate lucrurile si au plecat la rudele lor din Germania. N-a vrut sa mai lase nimic pe pamant romanesc. Si-au luat si mortii. In cimitir au mai ramas doar gropile goale".

Venirea deportatilor, secret de stat

Jana Batanov a fost secretara gospodariei comunale din Insuratei, in perioada cand sasii au fost deportati in Rubla.

„Intr-o seara, m-au chemat la Securitate, erau prezenti toti din conducerea orasului, si mi-au spus de venirea deportatilor. Am fost avertizata sa nu scot o vorba, ca este secret de stat. In seara aia s-a stabilit si amplasamentul, langa padurea de salcami, pe terenul de bumbac". Imaginea care a socat-o cel mai tare si de care n-a scapat tot restul vietii a fost momentul in care deportatii au venit de la gara spre Rubla. „Au fost urcati in camioane si dusi pe locul bumbacului. Nu pot scapa nici acum de imaginea de cosmar in care camioamele pline cu deportati veneau spre satul nou. Era un vaiet, un bocet si-un planset cum n-am mai vazut. Oamenii nu stiau unde vor fi dusi".

Cei care au ajuns la Rubla erau basarabeni, banateni, unguri, sasi, nemti si turci. Dintre toti, sasii au lasat cea mai buna impresie.

„Sasii erau gospodari, dadeau nota in sat. Munceau ca ingrijitori de cai, pe tractoare, in constructii, unde era nevoie. Erau foarte seriosi si punctuali. Aveau gradini splendide, se pricepeau la toate. Am invatat foarte multe lucruri de la ei. Daca te duceai in casa unei familii de sasi, te serveau imediat cu bere. Erau oameni foarte primitori, chiar daca traiau in case din chirpici si acoperite cu stuf. Aveai ce sa inveti de la ei". Pentru ca stiau sa treaca repede peste necazuri, in fiecare duminica organizau dansuri la padure. Aveau orchestra si antrenau tot tineretul din sat.

„Era o placere sa vezi cum se distreaza, cum danseaza. Noi n-aveam voie sa tinem legatura cu ei, dar nu puteam sa stam la distanta. Ii mai si ajutam, le duceam pachetele pe care le primeau de la rude, le cumparam paine, hamei pentru bere si medicamente pentru ca nu aveau farmacie".

Odata plecati din Rubla, sasii nu s-au reintors, spun satenii, sa revada locurile unde au suferit.

O singura cruce a mai ramas in cimitirul din Rubla

Cimitirul satului Rubla a fost amplasat inca de la inceput langa padurea de salcami. Acum, cu greu poate fi depistat. N-au ramas decat o cruce si cateva nume scrise pe niste placi din marmura. Scotocind printre burieni, au aparut la lumina cateva nume: Magda Muler (1871-1953), Graf Friedrich (1893-1954) si Viorica Tarancul (1882-1953). Din pacate, nimeni nu mai poate da vreo informatie despre cei amintiti mai sus. Se vede ca de zeci de ani n-a mai fost aprinsa o lumanare. Locul crucilor a fost luat de balarii si mormane de pamant. In timp, cimitirul a devenit o groapa de gunoi. Padurarii sunt singurii care trec zilnic prin fata cimitirului fara a-i da insa vreo importanta. Dupa ce sasii si-au luat mortii, nu se stie cate persoane au mai ramas ingropate la Rubla.

SUMAR DOSAR
Nemtii nostri
Fabrica de nemti din Bucuresti
Noi, sibienii...!
Supravietuitori dupa exod
La plecare, si-au luat si mortii cu ei
„Ne-au facut olteni cu forta!“
Betegite de gerul Siberiei
Sasii recuceresc Estul
A saptea generatie de Peteri
Ultimele „sasce“ din Bistrita
La Bacau, nemtii invata germana de la romani
Printul Charles s-a indragostit de Viscri
Neamul svabilor din Banat sta sa piara
"Din acest loc eu nu ma clintesc"
“Bine ca ati ramas, ca avem unde veni!”