Legi cu handicap. Se caută remediu

Că justiţia e oarbă, ştiam. Dar, în Ro­mânia avem şi o legislaţie cu handicap grav. Una dintre luptătoarele în războiul cu piedicile sistemului handicapat şi netratat se numeşte Mihaela Flaidăr. Studentă în ultimul an la Universitatea Spiru Haret din Bucureşti, Mihaela cere sprijin pentru a-şi susţine licenţa.

Speră să poată fi o bună profesoară începând din toamna acestui an. Vrea să îi ajute pe copiii cu deficienţe de vedere care învaţă, aşa cum a învăţat şi ea în şcolile speciale pentru integrarea în societate şi pentru încadrarea în muncă. Cei mai mulţi dintre ei îşi doresc asta şi vor să demonstreze că sunt cel puţin la fel de buni ca semenii lor fără probleme de sănătate.

Din păcate, atât pentru Mihaela, cât şi pentru ceilalţi tineri cu handicap, nu avem în acest moment nici legi care să le vină în ajutor, nici suficient personal calificat, nici buget. O ţintă greu de atins pentru mulţi dintre ei este o viaţă normală. S-au născut într-o ţară bolnavă şi ar vrea să înveţe, apoi să muncească, asemenea celor fără probleme. Nu se poate. Iar criza economi­că le reduce acum şi mai mult şansele de a fi trataţi ca egali ai semenilor sănătoşi.  

EGALITATE DE ŞANSE
Mihaela este studentă la secţia română-franceză, iar până acum a fost mereu în­vin­gătoare în lupta cu viaţa. "Eu nu mă simt discriminată. Simt că sunt tratată egal aici, atât de profesori, cât şi de colegi. Înregistrez cursurile şi le transcriu acasă în limbajul Braille, la maşina de scris specială, iar la examene mă ajută colegii să-mi prezint lucrările", spune Mihaela.

Studenta va avea o problemă însă la li­cen­ţă. "Dacă ar fi fost ca până acum, cu lucrare, mi-ar fi fost uşor, dar acum dăm examen pe calculator. Lucrarea o puteam scrie acasă, apoi o citeam cuiva care o pu­tea scrie pe calculator", explică fata.

Pentru a-şi putea susţine licenţa pe picior de egalitate cu restul colegilor, Mihaela are nevoie de un laptop special, cu impri­man­tă în Braille, care i-ar fi de mare folos şi în activitatea viitoare. Sistemul costă în jur de 20.000 de euro, cheltuială imposibil de suportat de familia fetei. "Nu ne pu­­tem permite să cumpărăm aparatura. Eu am renunţat la serviciu ca să-mi pot ajuta fiica, iar aici, în Bucureşti, locuim prin bunăvoinţa unor oameni extraordinari care nu ne cer chirie. Am cerut ajutor auto­rităţilor, dar ni s-a spus că legea nu per­mi­te să se deconteze o sumă atât de mare", explică Aurelia Flaidăr, mama studentei.

LEGILE POTRIVNICE
Cazul Mihaelei ne-a fost semnalat de directorul executiv al Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) Sector 6, ca fiind una dintre situaţiile pentru care este foar­te greu de găsit o soluţie, legile în vigoare limitând orice iniţiativă.

"Fata este din judeţul Giurgiu, dar a venit la noi să ceară ajutor, pentru că face facultatea în Bucureşti. Am făcut adrese şi la Ministerul Muncii, şi la ANPH, dar toţi se lovesc de aceleaşi probleme legislative. Dacă pentru cei cu handicap locomotor avem un microbuz care-i transportă zilnic la şcoli şi îi putem ajuta chiar cu încadrarea în muncă, problema nevăzătorilor este mult mai complicată, aceştia necesitând aparatură specială, foarte scumpă", ne-a explicat Marius Lăcătuş, directorul DGASPC Sector 6.

"Ne-am dus la Sectorul 6, aflând de la o cunoştinţă că ei au mai ajutat persoane cu probleme. Ne-am dus şi la Capitală, unde am găsit, de asemenea, multă înţelegere din partea celor de acolo. Sperăm să primim sprijin cât mai repede, pentru că a rămas foarte puţin timp până la licenţă", spune mama Mi­haelei. Adresa trimisă de DGASPC 6 către Ministerul Muncii a ajuns deja la minis­trul Marian Sârbu şi la secretarul de stat Mariana Nedelcu, coordonator al Departamentului de Politici Familiale din ca­drul MMFPS. "Sunt interesată de toate aceste cazuri şi voi face tot ce-mi permite legea pentru a o ajuta pe această studen­tă. Chiar luni ne vom întâlni cu mama fetei, pentru a discuta cazul, şi deja încerc să obţin sprijin financiar din mai multe surse pentru studentă", ne-a asigurat secretarul de stat Mariana Nedelcu.

DEFICIENŢE DE VIZIUNE
Până acum, nici un om politic nu a avut o viziune mai largă asupra problemelor reale ale persoanelor cu handicap din Ro­mânia. Aşa se face că toţi aceşti oameni care-şi doresc o viaţă normală se lovesc de legi şchioape, paralizate, care, în loc să-i sprijine, îi plimbă între instituţii, fără rezultate semnificative. De exemplu, în cazul Mihaelei, se poate acorda o sumă care să nu depăşească 2.500 de lei din Fon­dul naţional de solidaritate. Acesta este un fond special, administrat şi gestionat de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, pentru a contribui, în baza principiului solidarităţii naţionale, la reducerea sărăciei în familiile aflate în situaţii de extremă dificultate. Realitatea de acum zece ani era alta, iar în cazuri ca acestea şi teh­nologia a avansat conside­rabil, şi valoa­rea banilor s-a schimbat.

Conform legii, o studentă precum Mihaela ar putea beneficia de acest sprijin doar după îndelungate insistenţe, iar la ridicarea banilor va trebui să se deplaseze în judeţul de domiciliu, deşi de patru ani locuieşte în Bucu­reşti, unde urmează cursurile Facultăţii de Litere. "Sumele propuse ca ajutoare de urgenţă de direcţiile teritoriale de mun­că, solida­ritate socială şi familie se stabilesc pe baza anchetei sociale efectuate de personalul specializat din cadrul di­recţiei. Propunerile pentru acordarea acestor ajutoare, împreună cu anchetele sociale avizate, atât de primarul locali­tăţii unde domiciliază beneficiarii ajutoarelor, cât şi de prefectul judeţului, se transmit Ministerului Muncii, Solidari­tăţii Sociale şi Familei, în vederea elaborării hotărârii de Guvern.

Ajutoarele de urgenţă acordate prin dispoziţia prima­rului au la bază solici­tarea unui membru de familie sau a persoanei singure, precum şi ancheta socială efectuată de serviciul de asistenţă socială din cadrul apa­ratului de lucru al consi­liului local", se specifică în Ordonanţa 188/1999. Departe de a le veni în ajutor, legea mai mult îi amăgeşte pe cei care încearcă să se pre­gă­tească profesional pentru un loc de mun­că mai bine plătit. Problema legislaţiei s-a discutat şi la începutul săptămânii, cu ocazia întâlnirii care a avut loc în cadrul Proiectului de înfrăţire Instituţională "Sprijin pentru încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap" sub preşe­dinţia Marianei Nedelcu, unde reprezentanţii ministerului au declarat că în pe­ri­oada următoare se vor aduce mai multe modificări legislative care să faciliteze accesul la educaţie şi la muncă persoanelor cu hadicap.

Nu mai vor să li se plângă de milă, ci să li se acorde ajutor real
Din datele statistice de la MMFPS şi ANPH reiese că numărul persoanelor cu handicap încadrate în muncă rămâne în continuare redus, iar, dintre acestea, puţine au studii superioare. Dacă pentru cei cu handicap locomotor se pot găsi mai uşor soluţii, persoanele cu deficienţe de vedere trebuie să se descurce singure într-o ţară oarbă.

Până la legi mai bune şi până se vor aproba bugetele pe 2009, persoanele cu dizabilităţi sunt nevoite să aştepte neputincioase, deşi unele dintre ele, cum este Mihaela, au de susţinut examene şi ar trebui să fie ajutate cât mai repede. Direcţiile Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului (DGASPC) se confruntă, pe de o parte, cu lipsa fondurilor şi a personalului calificat, iar, pe de altă parte, cu piedici legislative care le fac imposibilă intervenţia de multe ori. "În alte ţări, şofe­rul angajat pentru a transporta persoane cu handicap trebuie mai întâi să urmeze un curs de 60 de ore de pregătire pentru comunicarea cu aceste persoane.

La noi, nici măcar asistenţilor sociali nu li se cere un curs de atâtea ore. Noi am mai avea nevoie şi de personal, şi de maşini pentru a-i putea ajuta, dar anul acesta nu vom mai avea nici măcar banii de până acum. În aceeaşi situaţie sunt toate DGASPC-urile", explică Marius Lăcătuş, directorul executiv al DGASPC Sector 6. Deşi Direcţiile încearcă de multe ori să dea o mână de ajutor, bunăvoinţa unor oameni nu este suficientă. Din aceste motive, de câte ori este nevoie de bani pentru a sprijini, într-un fel sau altul, oameni cu dizabilităţi, persoane care nu au avantajele semenilor fără handicap, se apelează la donaţii particulare şi nu la banii statului. Fără a avea o bază legală care să le faciliteze acestora studiul şi pregătirea profesională asemenea celorlalţi tineri, vom rămâne în continuare cu persoane cu handicap imposibil de integrat în socie­tate, foarte greu de încadrat în muncă, deşi mulţi dintre ei luptă cât pot pentru normalitatea la care au dreptul doar teoretic.