"M-am împlinit după 70 de ani"

ARISTOCRAŢIE ●Neagu Djuvara, ultimul descendent al Grădiştenilor
De pe la 1900, neamurile boiereşti române au început să se piardă. Natural, fără încrîncenare istorică. S-au mai agăţat un pic de existenţă, dar comunismul le-a dat lovitura finală. Asta o spune unul dintre ultimii descendenţi ai unei familii boiereşti: Neagu Djuvara, strănepot al Grădiştenilor şi martor al amurgului unei lumi.

ARISTOCRAŢIE ●Neagu Djuvara, ultimul descendent al Grădiştenilor
De pe la 1900, neamurile boiereşti române au început să se piardă. Natural, fără încrîncenare istorică. S-au mai agăţat un pic de existenţă, dar comunismul le-a dat lovitura finală. Asta o spune unul dintre ultimii descendenţi ai unei familii boiereşti: Neagu Djuvara, strănepot al Grădiştenilor şi martor al amurgului unei lumi.

• Jurnalul Naţional: Prin mama dumneavoastră proveniţi dintr-o veche familie boierească, Grădiştenii. Care era locul ei în ierarhia boierească?

Neagu Djuvara: Exista o categorie întreagă, despre care eu pretind că nu este suficient conştientizată de istoriografia română, şi anume că de la începuturile Ţării Româneşti şi ale Moldovei a existat o clasă specială, care este cea a marilor boieri, lucru vizibil chiar din primele apeluri ale lui Vodă care îşi chema adunările de stări, reprezentanţi ai boierimii, ai clerului şi ai poporului pentru a discuta cu ei probleme grave. Chemarea era aşa: "Boierilor mei mari şi mici". Un grup de cîteva zeci de familii care posedau imense teritorii de pămînt şi care aveau şi cete de ostaşi şi care în fond cu vremea ei au reprezentat la curtea voievodului un fel de contrapondere a puterii. Lucrul ăsta s-a perpetuat timp de 500 de ani pînă în veacul al nouăsprezecelea. Constantin Mavrocordat a dat o dispoziţie pe la 1846 în Moldova, 1849 în Muntenia, potrivit căreia nu mai este considerat mare boier decît acela care este şi mare dregător. La început nu era nevoie să ai o dregătorie.

• O funcţie politică, adică...

O funcţie politică în stat. Erai mare boier prin naştere. Cu vremea însă a existat o confuzie pentru că tot dintre ei se alegeau marii dregători. Au format o categorie socială timp de sute de ani. Şi misterul este cum au reuşit ei să reziste, cu toate că se împrospătau în fiecare veac sau dispăreau unele familii. Dacă faci genealogii, găseşti familii cum au fost Floreştii, Brîncovenii, Goleştii, Creţuleştii, Grădiştenii mamei mele. Şi atunci mă gîndesc să fac o monografie a familiei Grădişteanu, dar cu prilejul ăsta să fie o istorie a marii boierimi. Asta este lucrarea la care mă străduiesc acum. E foarte interesant cum ei continuau să aibă o mentalitate pînă în veacul al XX-lea, cu toate că erau sărăciţi, au fost şi mai sărăciţi de marea expropriere din 1918-1922, cînd puţina avere pe care o mai aveau le-a fost şi aia luată. Dacă vă uitaţi pe lista primilor miniştri din tot veacul al XIX-lea, pînă la 1900, toţi fac parte din boierime. Deci, în mod normal, chiar dacă Parlamentul ajunsese să aibă o majoritate de burghezi, primul ministru trebuia să fie tot un Golescu, un Creţulescu, un Ghica, un Sturdza.

• Cum vă explicaţi faptul că marilor familii li s-au pierdut urmaşii? Numai comunismul e de vină?

Nu, e de la Dumnezeu citire. Au început să moară pe la 1900, au început să se stingă în mod natural. Pe la 1900 dispar Goleştii, dispar Floreştii, dispar Creţuleştii. Nu mai fac copii. Şi asta este şi cazul cu familia mamei mele, ultimul care a trăit era fratele ei, şi el a înnebunit în timpul războiului.

• Există o explicaţie biologică, istorică?

E destin. Eu cred că în momentul în care ţi-ai împlinit timp de cinci sute de ani menirea te stingi în mod firesc. Evident, comunismul le-a dat ultima lovitură, finală, pentru cei care au răms. În momentul de faţă au rămas reprezentanţi din foarte puţine familii boiereşti. E un lucru bizar, dar chiar înainte de comunism a existat firesc o dispariţie a acestora.

• Mama vă transmitea conştiinţa că provenea dintr-o familie boierească?

Era ceva instinctiv la ea. Ea era foarte bună prietenă cu toată lumea. Era iubită de ţărani la ţară, era foarte simplă, dar în sufletul ei avea senzaţia că făcea parte dintr-o rasă aparte. Nu pot să spun de ce. Ei formau un fel de categorie deasupra tuturor. Era ceva instinctiv, nu repeta asta în fiecare zi. Eu am fost crescut exclusiv de familia maternă, fiind orfan de război, şi rudele mamei erau Cîmpineanu, Sturza, Ghica, Mavrocordat. Am trăit copil în mediul rămăşiţelor acestei categorii de mari boieri.

• Care era atmosfera? Cum se trăia?

Se trăia ca toată lumea pentru că sărăciseră. Se trăia ca în orice familie burgheză, dar ei aveau totuşi impresia că formau o mică lume aparte în care încercau să se căsătorească între ei şi se considerau mai altfel, mai eleganţi, mai subtili, mai nu mai ştiu cum. Aveau sentimentul unei anumite superiorităţi moştenite.

• Aţi intrat de tînăr în diplomaţie. A fost o încercare de apropiere de politică?

Nici o legătură. În diplomaţie era toată familia mea Djuvara: bunicul meu, Trandafir Djuvara, a fost diplomat, fratele tatei la fel, un frate al bunicului meu, Alexandru Djuvara, a fost ministru de Externe în 1910-1911. Dar intrarea mea a fost accidentală. Eu voiam să fiu profesor universitar, ceea ce n-am apucat să fiu decît la 73 de ani. Dar la vîrsta de 25 de ani eram militar aproape de trei ani şi în 1943 eram ofiţer instructor la recruţi, după ce făcusem campania în Rusia şi la Odessa cu Regimentul 6 Dorobanţi. Nevastă-mea, care e franţuzoaică, mi-a spus într-o seară că un prieten din Ministerul de Externe, Camil Demetrescu, a întrebat-o de ce nu mă prezint şi eu la un concurs organizat la Ministerul de Externe. Prima dată am zis nu, dar a doua zi m-am gîndit că pierdem războiul, sovieticii erau nu departe de Nistru, şi eram conştient că o alianţă a noastră cu Germania era catastrofală şi că pierdeam războiul. Zic "hai să mă fac funcţionar" şi aici cel mai puţin rău era să mă fac diplomat. Aşa am ajuns accidental să mă prezint la acel concurs şi să îl trec.

• Care a fost prima misiune?

Am fost trimis la Stockholm chiar în dimineaţa lui 23 august 1944, iar a doua zi am fost numit secretar de legaţie acolo, pentru că nu mă mai puteam întoarce în ţară.

• Dar aţi nimerit într-un context al negocierilor de pace.

Fusesem trimis acolo de guvernul Antonescu să-i spun ministrului nostru Frederic Nanu să reia negocierile cu doamna Kolontay, ambasadorul rus, negocieri la care guvernul de la Bucureşti nu răspunsese. Erau ultimele propuneri ale URSS, care aparent erau niţel mai favorabile lui Antonescu. Antonescu ceruse două lucruri care erau de fapt iluzorii. Primul, să i se dea 15 zile să spună nemţilor să părăsească ţara, ceea ce era aberant, că dacă le spunea nemţilor că vrea să facă armistiţiu acum, nemţii îl făceau prizonier. Era stupidă chestia asta. Al doilea avantaj pe care îl cerea Antonescu era ca atunci cînd vor ocupa ruşii ţara să fie un judeţ neocupat în care guvernul să fie liber. Ce însemna asta? Adică ei ajungeau să ocupe jumătate din Europa şi lăsau un judeţ neocupat? E fantastic cum mareşalul Antonescu pierduse simţul realităţilor. Deci teoretic Neagu Djuvara este trimis la Stockholm ca să spună ministrului nostru: reluaţi negocierile cu doamna Kolontay, la care de două luni şi jumătate Bucureştiul nu răspunsese.

• Ruşii acceptaseră?

Da, acceptaseră aceste două lucruri care erau iluzorii. Pe cînd reprezentanţii opoziţiei care se duseseră la Cairo, Barbu Ştirbey şi Constantin Vişoianu negociau acolo cu sovieticii, cu americanii şi cu englezii, pe cînd la Stockholm guvernul acceptase să nu discute decît cu sovieticii, fără să spună anglo-americanilor. Asta e foarte interesant, deci Guvernul Antonescu acceptase să discute numai cu sovieticii, fără să le spună celor care el spera aşa de mult că o să ne apere de sovietici. Dar a venit 23 august şi misiunea mea a devenit inutilă, iar eu am rămas secretar de legaţie la Stockholm, menţinut de Tătărăscu.

• Întoarcerea spre ţară a fost prin Paris, iar la Paris rămîneţi cu totul...

Fiindcă maică-mea mi-a trimis vorbă printr-un diplomat străin că sînt implicat în procesul Maniu şi că să nu mă întorc: mai bine să mă fac hamal la Paris decît să mă întorc la Bucureşti.

Şef al spionajului din exil

• Cîţi ani aţi stat la Paris?

Am stat 14 ani, pînă am plecat în Africa. Cînd m-am săturat de toate meseriile pe care le-am făcut în serviciul ţării. Mai întîi trei ani m-am ocupat ca secretar general al Comitetului român de asistenţă pentru refugiaţi. Pe urmă m-a recrutat Ministerul de Externe francez la un post care fusese internaţional înainte, se numea International Refugee’s Organization, unde n-am stat decît un an, ca să protejăm pe românii care sînt în exil. Mi-a venit apoi o propunere nebunească de a reprezenta Comitetul Naţional în legătură cu serviciile de informaţii american, CIA, şi cel francez. Şi eu am crezut că e cine ştie ce lucru mare. Am renunţat la Ministerul de Externe francez ca să fac nebunia asta de a dirija nişte militari români în serviciul de spionaj. Am fost un fel de şef al spionajului român acolo. Noi am crezut la un moment dat că se pregăteşte un al treilea război mondial şi am încercat să avem nişte cuiburi în România, deja formate, care să primească paraşutişti occidentali în timp de război şi să servească ca un fel de armată secretă în interior. Ei, asta n-a fost un lucru valabil. De pildă, am trimis paraşutişti în România, care imediat au fost prinşi, iar unul dintre ei a scăpat şi s-a întors în occident. Dar, errare humanum est!

• Cum ajunge un boier român în Africa?

Săracu’ boier nu mai era nimic. Era un nenorocit, un pîrlit. Am acceptat să plec în Africa, pentru că ma săturasem de chestiile astea româneşti. Eram secretar general al Fundaţiei Carol de trei ani şi nu mă înţelegeam deloc cu domnul care dirija, profesorul Virgil Veniamin. Şi atunci, dacă am avut o ocazie să plec în Africa, am zis hai să plec în Africa. Aveam impresia că nu mai foloseam la mare lucru.

• Ce funcţie aveaţi în Africa?

Eram angajat direct de preşedintele african, preşedintele Nigerului. Soţia mea, France, era de vreo zece ani directoarea unei şcoli de infirmiere ale aerului, acolo participa la întruniri ale Crucii Roşii şi o cunoscuse un doctor francez care trăise 20 de ani în Africa şi era prieten cu toţi preşedinţii şi prim-miniştrii din Africa. Şi în 1959, pe cînd eu eram la Radio Europa Liberă, la München, acest doctor îi zice lui France că primul ministru al Ciadului caută pe cineva care să îi monteze o şcoală de infirmiere. Nevastă-mea, foarte interesată de această aventură, pentru că se plictisise cu ce făcea de 10-15 ani de cînd lucra la Crucea Roşie, zice: "Sigur că mă interesează, dar ce fac cu bărbatu-meu? Şi doctorul o întreabă: Dar ce face bărbatul dumitale? Păi e fost diplomat român. Aoleo, ce facem cu un fost diplomat român acolo?" Acel proiect a picat însă între timp, pentru că a căzut de la putere acel prim-ministru. După trei ani, preşedintele republicii Niger i se adresează aceluiaşi doctor pe care îl întreabă dacă nu cunoaşte un diplomat căruia să îi încredinţeze organizarea Ministerului de Externe. Şi şi-a adus aminte de bărbatul lui France Djuvara, dar el nu mă cunoştea atunci. După zece ani l-am întrebat: "Doctore, cum ai îndrăznit să mă prezinţi dacă nu mă cunoşteai. Şi el mi-a zis: "Bărbatul lui France Djuvara nu poate să fie un prost!" Asta a fost argumentul lui. Şi aşa m-a prezentat acestui preşedinte african. Mutra mea i-a plăcut acestuia şi m-a angajat.

Doi ani s-au făcut 23

• A fost un şoc puternic contactul cu Africa?

Eu mă bucuram că plec din treburile astea româneşti, unde aveam impresia că pedalam în gol, că nu mai făceam treabă bună. Hai să iau doi ani de liberatate să mă duc în Africa. Nu m-am dus pentru bani, pentru că urma să cîştig mai puţin decît cîştigam la Paris. Aşa că am plecat la bani mai puţini, dar numai ca să scap. În Africa, eram plătit ca un ministru african, dar nu era mare lucru şi n-am putut să pun nici un ban deoparte. Mai întîi voiam să stau doi ani, apoi aveam cinci luni concediu, pe urmă m-am gîndit că am plecat acolo la vîrsta de aprope patruzeci şi şase de ani. După cei doi ani şi cinci luni, eram om de aproape 50 de ani şi ce să mai caut în Franţa? Mi-am reînnoit contractul pe încă doi ani şi uite aşa s-au făcut 23 de ani.

• Care a fost prima impresie cînd aţi ajuns acolo?

Şi un şoc climatic, mai întîi, pentru că era una dintre ţările cele mai calde din lume. Din fericire, căldură mai mult uscată. Nu ploua mai mult de trei luni pe an şi atunci destul de puţin. Restul anului, uscăciune totală şi temperaturi între 40 şi 47 de grade în fiecare zi. În al doilea rînd era deosebirea totală de mentalitate. Nu numai că erau negri, dar erau musulmani şi una din ţările cele mai tîrziu colonizate de Franţa. Eu trăiam într-un fel de vilă, prima dată într-una destul de veche şi primitivă, apoi m-am mutat într-una nouă cu confort modern. Cu africanii nu am reuşit să am legături de prietenie. Ei, săracii, nu acceptau. Ca să vină să mănînce seara la mine un african însemna să îmi dea îndărăt o cină la el. El avea trei neveste, nu ştia cu care să vină la masă. Ei nu voiau să aibă legături sociale după serviciu. Practic, noi europenii trăiam între noi.

• Cum vă simţeaţi în ceremoniile africane, fastuoase presupun?

Destul de prost şi mititel. Adică nelalocul meu. Era interesant, dar nu pot să spun că mă simţeam bine. Sufeream că eram un românaş exilat, ei nu îşi dădeau seama de suferinţa mea de român exilat. Mă consideram aşa, un mercenar al penei, ca să le fac discursuri, ca să le fac scrisori...

• În asta consta munca dvs.?

În primii ani era interesant, pentru că eram foarte puţini şi toată corespondenţa ministerului trecea prin mîna mea. Răspunsurile de făcut guvernelor străine sau Naţiunilor Unite le redactam eu pe franţuzeşte.

• Spuneaţi într-o carte că încercaţi să acoperiţi dezastrul din viaţa dvs. Un om care pare acum atît de împlinit a cunoscut dezastrul personal?

Este momentul în care am scris un roman, destul de prost, care se cheamă "Însemnările lui Gheorghe Milescu". Era un roman autobiografic, pesimist. E scris într-un moment în care totul se prăbuşise: îmi pierdusem ţara, nu mă mai înţelegeam cu soţia, îmi pierdusem profesiunea, îmi pierdusem totul. Şi nu vedeam cum pot ieşi din asta. Pentru a avea un doctorat în filosofia istoriei, mi-a trebuit 19 ani. L-am isprăvit la 54 de ani. Asta nu mai este o vîrstă la care poţi să-ţi refaci o viaţă. Am sperat că voi reuşi cu acest doctorat să găsesc un post de profesor în Statele Unite sau în Canada. Nimic nu mi-a reuşit. Deci aveam un sentiment de eşec pe toată linia.

Fără pensie

• Care a fost finalul acestei aventuri africane?

M-am întors la Paris, pentru că de ani de zile mă chema Alexandru Ghica şi Cristina Sturdza, care creaseră o Casă Românească, unde urma să ţinem conferinţe şi alte activităţi prin care să fie cunoscută România, dar nu era mare lucru. Eram un om de 67 de ani.

• De ce nu v-aţi întors mai devreme?

Putem să mă întorc, dar cu ce aş fi trăit?

• Pensia nu era suficientă?

Nu, culmea este că eu mi-am răscumpărat o pensie franţuzească, pentru că eu n-am avut nici o pensie. Eu am lucrat 50 de ani în viaţa mea la diverşi patroni, dar nici unul nu-mi varsă un ban pensie. În România nu am şapte ani în care să fiu funcţionar pentru a avea pensie. Pe urmă, instituţiile pentru exilul românesc pentru care am lucrat nu mă declarau la securitatea socială franceză, apoi în Africa am cheltuit eu ca să răscumpăr o pensie. Singura pensie pe care o primesc este una pe care am răscumpărat-o eu cu bani grei, pe care era cît pe ce să nu-i pot plăti. Mă împrumuta un prieten francez. E ca şi cum ar fi o pensie privată. Pensia pe care o am la Paris este foarte mică. Reprezintă două treimi din salariul măturătorului de stradă.

Unde sînt Ioneştii şi Popeştii?

• Reîntoarcerea în ţară a fost imediat după 1989...

În primele luni din 1990. Am venit în februarie. Mi s-a părut foarte schimbat totul. Nu atît clădirile, cît oamenii. Am avut impresia că s-a schimbat profilul etnic al românului. Eu nu spun că era mai bine înainte. Nu, ţăranul era sărac, dar burghezia se încropise, şi din rîndurile ei au apărut talente şi în artă, şi în medicină, şi în avocatură. Acum însă majoritatea este ori moartă în închisori, ori plecată din ţară. Nu numai puţinii boieri care mai rămăseseră, dar şi burghezia a dispărut din România. Cînd eram student sau în şcoala primară, cel puţin jumătate dintre colegii mei erau Popescu, Ionescu, Dumitrescu, nume în -escu. Din cei 500 de studenţi pe care i-am avut în România după 1989, doar 8% aveau nume de genul asta. Unde au dispărut ceilalţi? Au dispărut la Canal, au dispărut la Sighet şi au dispărut că au plecat din ţară. Ar trebui să facă cineva o teză de doctorat "Unde sînt Ioneştii şi Popeştii?". Să ştii că sînt mai mulţi în Statele Unite, Argentina, Canada, Germania, Australia şi aşa mai departe. Vor trebui vreo două generaţii ca lumea să-şi reia un aer normal.

Este mai grav ce se întîmplă cu generaţiile mai bătrîne, cei care şi-au schimbat mentalitatea. Chiar persoane care azi sînt liberale ca mentalitate vin din cînd în cînd cu nişte reflexe împotriva celor care vin din străinătate, deşi aceştia nu mai stau aici, pentru că au fost alungaţi sau au fugit. Nu toată lumea vine cum vin eu. Eu am venit, pentru că sînt despărţit de nevastă-mea, iar fiica mea este măritată în străinătate. Eu nu aveam nimic care să mă ţină în străinătate, plus că aveam ambiţia să fac ceva în ţară. Indiferent de greutăţi, eu m-am împlinit cînd am venit aici, după 70 de ani. În străinătate cu greu am reuşit să public două cărţi, în zeci de ani. Pe cînd aici, dimpotrivă, în fiecare an apare cîte o carte de-a mea. Dar asta este o binecuvîntare dumnezeiască, că eu pot să fac după 70 de ani ceea ce alţii fac între 30 şi 50 de ani.